Tema 13. Comunicarea în grup.

 

1 Comunicarea în grup. Prezentare generală.

2 Pregătirea şi susţinerea prezentării în public.

3 Tehnici de formare şi menţinere a comunicării în grup

4. Organizarea unui seminar, conferinţe.

 

6.1 Comunicarea în grup. Prezentare generală.

            Comunicarea antrenează, atât tipuri cotidiene comunicaționale, cât și tipurile impuse de formele organizaționale sau instituționale, reprezentând principalul mijloc prin care se realizează circulația seturilor de valori, credințe concepții sau atitudini. Încă din cele mai vechi timpuri, grupul a reprezentat cadrul de afirmare şi de securitate, precum și nevoia asociativă a fiinţei umane, incapabilă de a se aliena de domeniului social. Conceptul de grup cuprinde în definiția sa o corelare de ansambluri sociale de dimensiuni şi structuri variate, având astfel ca reper fundamental sinonimia cu masa, mulţimea, comunitatea sau organismul. “Fiecare membru al grupului are șansa de a interacționa semic cu toți ceilalți membri și poate îndeplini în aceeași măsură rolul de emitent sau rolul de receptor.” (Gheorghe Ilie Fârte Comunicarea 2004).

            Prin comunicarea în grup se înțelege comunicarea între o mulțime de persoane unite prin relații de tip afectiv, normativ, comunicativ și funcțional. Grupul nu este rezultatul unei însumari mecanice a unor indivizi ci este o colectivitate cu o personalitate aparte, diferită de cea a fiecărui membru în parte. În general, comunicarea este de o deprindere umană care, că orice altă deprindere, se învață. Omul se naște cu aptitudinea de a comunica, dar fără instrucția, educația comunicării, omul nu ajunge să poată comunica cu adevărat. Se presupune că toți oamenii ajung într-un fel sau altul să comunice. Important este a comunica eficient. Pentru această se impune cunoașterea unor reguli și tehnici elementare de comunicare umană, care se învață de regulă în școli, dar există și scrieri cu reguli de comunicare umană.

            Comunicarea de grup formă a comunicării interpersonale și cea mai folosită formă a comunicării în toate organizațiile, inclusiv în cea militară, este esențială în cadrul echipelor de profesioniști angajați într-un proiect comun. În cadrul acestui tip de comunicare un rol esențial îl deține liderul pentru: activarea și menținerea interacțiunilor comunicative dintre participanți; pregătirea materială, psihologică și informațională a întâlnirilor (prin multiplicarea și difuzarea cu anticipație a documentelor indispensabile bunului mers al lucrărilor); crearea condițiilor pentru îmbunătățirea activității grupului; asigurarea pentru fiecare a satisfacției psihologice de natură să le motiveze constant colaborarea; readucerea la subiect a amatorilor de digresiuni. În cadrul unei instituţii, comunicatorii sunt acele persoane desemnate să inter-relaţioneze cu diversele categorii de publicuri ţintă ale instituţiei. Astfel, fiecare birou, serviciu sau departament poate avea o persoană cu atribuţii de comunicare cu petenţii sau cu funcţionarii publici din interiorul sau din afară instituţiei respective.

            Pentru o activitate caracterizată de eficiență, longevitate și satisfacție, fiecare grup apelează la conceptul numit organizarea comunicării. Astfel, comunicarea este supusă anumitor norme și reguli, determinate în mod natural, pentru a dezbate, a decide sau a acționa la nivel general. Astfel, persoanele integrate într-o astfel de organizație, urmăresc realizarea unui obiectiv comun, grupul reprezentând unitatea de bază a structurilor organizaţionale, o micro-societate care se naşte, creşte, se dezvoltă şi dispare, la un moment dat.

            Nașterea grupului. “Pentru a forma un grup, nu este suficient să aduni într-un loc mai multe persoane”, afirmă Yves Saint Arnaud. În procesele de formare a grupurilor de muncă sunt antrenate o serie de variabile care determină, în cele din urmă, structura şi performanţele acestora: mărimea, normele, rolurile, statutul şi coeziunea membrilor grupului.Cercetătorii au avut ca prim scop stabilirea numărului ideal de membri al unui grup care facilitează obținerea de satisfacție atât la nivel unitar, cât și la nivel divizat și individualizat. În mod categoric, emiterea ideilor și diversitatea comunicării se amplifică, direct proporțional cu creșterea numărului membrilor grupului.Potrivit concepției lui Gilles Amando, “căutarea unei soluții logice este mai bine coordonată în grupurile mici (3-4 persoane), în timp ce nivelul eficienței finale nu-l va depăși probabil pe cel al competenței logice a celui mai bun participant”.

            Dacă numărul persoanelor din cadrul grupului depășește cifra de 20, interacționarea devine mai dificilă, făcând posibilă crearea unor subgrupuri și detașarea gradată a acestora față de bază. În acest caz se intensifică controversele,polemicile și dificultatea în stabilirea și menținerea coeziunii și a acordului. Cercetătorii au avut ca prim scop stabilirea numărului ideal de membri al unui grup care facilitează obținerea de satisfacție atât la nivel unitar, cât și la nivel divizat și individualizat. În mod categoric, emiterea ideilor și diversitatea comunicării se amplifică, direct proporțional cu creșterea numărului membrilor grupului.

            Coeziunea este o proprietate importantă care măsoară gradul de atractivitate a grupului pentru membrii acestuia. Consecinţele unităţii grupului sunt o mai mare participare la activităţi, mai multă conformare din partea membrilor şi performanţe crescute. Coeziunea de grup se află în strânsă legătură cu comunicarea datorită "dependenței reciproce a interacțiunii și sentimentului [4, p.106].

            Eficiența grupului. Fenomenele subtile precum lenea socială efectele ierarhiei și diferențele de personalitate constituie un obstacol puternic împotriva performanței. Pentru o mai bună eficiență, trebuie să fie stabilite de la bun începutobiectivele individuale și de echipă, precum și planificarea sarcinii.Simultan, trebuie să existe "feedback clar și adecvat" referitor la performanța în timp[10, p.41]. Fără a fi o rețeta sigură, se poate vorbi despre o strategie care permite conturarea unui cadru eficient de muncă, comunicare, relaționare în grup. Direcțiile de interes sunt: activitățile de formare a grupului, respectiv activitățile de menținere a acestuia.

Activități de formare a grupului.

Obiectivele importante ale acestor activități sunt:

- cunoașterea reciprocă și cunoașterea de sine;

- cunoașterea și conștientizarea stilului personal de învățare;

- stimularea și conștientizarea gradului de participare la activitateade grup;

- stimularea empatiei;

- asigurarea asumării rolului /sarcinilor în grup.

Pentru a eficientiza activitatea grupului, pentru a-l face să lucreze că o echipa, este binevenită preocuparea de a identifica rolul potrivit membrilor sau rolul potrivit subgrupurilor.

Comunicarea în cadrul grupului restrâns (între trei şi cinci persoane) aduce un plus de structurare în raport cu formele de comunicare analizate până acum, dar şi „pierderi“ semnificative în planul conţinutului. Aceste aspecte sunt generate de particularităţile conglomeratelor de persoane ce pot fi identificate cu grupurile restrânse şi de schimbările adaptative care se produc în structura de ansamblu a acestora.

            După Pierre De Visscher, grupurile restrânse se lasă determinate prin următoarele şapte caracteristici:

1. o relativă apropiere spaţio-temporală;

2. prezenţa unei raţiuni de a fi şi de a rămâne împreună;

3. soartă relativ comună (membrii grupului împărtăşind, într-o măsură care poate fi variabilă, evenimente sau experienţe comune);

4. posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi;

5. onticitate acceptabilă (grupul fiind recunoscut ca atare de membrii săi şi / sau de persoanele din afara acestuia);

6. interacţiune permanentă între membri, aceştia neputând să nu se influenţeze;

7. durată suficientă pentru eventuala instituţionalizare a acestuia. (Pierre De Visscher, Dinamica grupurilor restrînse, în Adrian Neculau (coord.), Psihologie socială, Aspecte contemporane, Polirom, Iaşi, 1996, p.323.)

            Ţinând seama de aceste caracteristici ale grupului restrâns, se poate conchide că actele de limbaj formulate în interiorul acestuia nu mai sunt spontane (sau involuntare), ci premeditate sau, cel puţin, subordonate unui scop strategic. Persoanele care se întrunesc pentru a comunica nu se întreţin pur şi simplu, ci urmăresc realizarea unui obiectiv comun: articularea unui proiect de cercetare, plănuirea unei excursii peste hotare, adoptarea unui plan de întrajutorare în situaţii de criză financiară etc. De aici rezultă necesitatea unei mai bune structurări a situaţie de comunicare şi, cu deosebire, a circulaţiei mesajelor.Fiecare membru al grupului are şansa de a interacţiona semic cu toţi ceilalţi membri şi poate îndeplini în aceeaşi măsură rolul de emitent sau rolul de receptor. Acest context dinamic prezintă riscul degenerării comunicării în pseudo-discuţii confuze şi anarhice, lipsite de orice finalitate. Acest risc este însă minim dacă grupul în cauză are un lider capabil să organizeze de-o manieră convenabilă comunicarea. Rolul acestui lider este de a le reaminti partenerilor că trebuie să vorbească pe rând şi să asculte mesajele tuturor celorlalţi vorbitori. Tot el prezintă datele problemei care le-a oferit oportunitatea de a comunica şi delimitează „plaja“ referenţilor posibili ai mesajelor. Astfel, dacă obiectivul comunicării este prefigurarea unui viitor volum colectiv, nici un membru rezonabil al grupului nu va încerca să le împărtăşească celorlalţi visele din noaptea trecută sau câteva amintiri din fericita lui copilărie.

            Constrângerile privind conţinuturile mesajelor sunt dublate de restricţiile privind dimensiunile acestora, în raport cu capacitatea canalului de transmitere. Mai exact, nimeni-nici măcar liderul grupului-nu are căderea de a monopoliza discuţia, transformându-i pe toţi ceilalţi în receptori pasivi. Spunem receptori, iar nu ascultători pasivi, dat fiind faptul că eventualul monolog interminabil al cuiva are prea puţine şanse de a fi ascultat (adică asimilat: receptat şi înţeles). Exagerarea în sens invers este la fel de păguboasă; dacă fiecare membru al grupului ţine cu tot dinadinsul să joace rolul de emitent-refuzând calitatea de receptor –, atunci mesajele vor excede capacitatea canalului de transmitere, chiar dacă acesta este simţitor mai dezvoltat decât în cazul comunicării interpersonale. Or, semnalele în surplus din canal se transformă în zgomote, ce obstaculează recepţionarea celorlalte semnale.  Distanţa socială redusă favorizează retroacţiunea, ca şi înţelegerea corectă a acestuia, astfel încât actele de limbaj pot fi ameliorate continuu prin ajustarea mesajelor şi a comportamentelor comunicaţionale în funcţie de situaţia de facto a elementelor acestora. Spre exemplu, locutorul palavragiu care constată că partenerii săi cască, îşi potrivesc ceasul, discută între ei etc. va înţelege că nu se acordă atenţie spuselor şi va căuta să-şi încheie mesajul[8, p.125-126].

            Funcţionarea grupurilor presupune asumarea, ocazională sau permanentă, de către membri, a unor roluri complementare, orientate fie spre realizarea sarcinii, fie spre menţinerea relaţiilor dintre membri, fie spre afirmarea şi întărirea propriului statut. Primele două categorii de roluri sunt în egală măsurăproductive pentru scopurile grupului, deoarece atingerea lor presupune nu numai realizarea sarcinii propriu-zise, ci şi optimizarea interacţiunii membrilor. Toate cele trei categorii de roluri duc la satisfacerea cerinţelor grupului şi a indivizilor, consideraţi ca entităţi, în procesul de îndeplinire a sarcinii comune.Rolurile orientate spre sarcină aparţin vieţii "raţionale" a grupului, îndeplinind funcţii de facilitare a definirii sarcinilor, de atingere a obiectivelor, de planificare a activităţilor, de alocare a resurselor, de distribuire a îndatoririlor şi responsabilităţilor, de verificare a performanţelor şi controlare a calităţii, de revizuire a activităţii. Iată câteva posibile roluri orientate spre sarcină:

            Iniţiatorul - este cel care "porneşte," la propriu, treaba, mai ales în primele momente de existenţă a grupului şi este jucat de cel care îi adună laolaltă pe membri. El poate fi la început şi lider al grupului, sau poate orienta ulterior activitatea grupului spre o nouă direcţie.

            Clarificatorul - analizează contribuţiile individuale şi desprinde semnificaţia lor în raport cu sarcina grupului, găseşte punctele de legătură între contribuţiile membrilor, îi încurajează pe ceilalţi să fie mai precişi şi să evite greşelile (expresii specifice: "dacă înţeleg eu bine, vrei să spui că...", "aşa cum spuneai...").

            Ofertantul de informaţie - furnizează informaţii care contribuie la realizarea sarcinii, constând din cunoştinţe sau experienţe utile de natură tehnică, sau chiar informaţii care precizează natura sarcinii. El se poate oferi să caute informaţii. Contribuţia lui caracteristică este de a veni cu informaţii la momentul potrivit.

            Cel care pune întrebări - rolul lui este de a manifesta o atitudine criticăreferitoare la natura sarcinii sau la modul în care membrii grupului îşi îndeplinesc sarcinile individuale. El este relativ detaşat de ceea ce se întâmplăşi poate feri grupul de devieri de la scopurile iniţiale.

            Resoneurul - are rolul de a însuma contribuţiile celorlalţi membri, fără a aduce nimic nou, dar permiţând grupului să verifice unde s-a ajuns.

            Informal, rolul poate fi jucat de cel care expune pe scurt ce s-a făcut până la un moment dat, dar poate exista şi o variantă formală a rolului, când cineva îndeplineşte o funcţie de secretar, care notează ce se spune şi/sau face, furnizând periodic membrilor o dare de seamă. Contribuţia lui poate fi importantă pentru că furnizează un punct de pornire clar pentru o etapă ulterioară de activitate, mai ales când grupul se află într-un impas.

            Elaboratorul - omul planurilor strategice.

            Coordonatorul - poate fi liderul grupului, canalizând eforturile membrilor spre atingerea obiectivelor.

            Evaluatorul critic - "ochiul soacrei" - surprinde cu uşurinţă deficienţele şi punctele slabe ale contribuţiilor celorlalţi; este orientat spre evaluarea calităţii rezultatelor.

            Energizatorul - este preocupat de mobilizarea eforturilor în respectarea termenelor.

            Tehnicianul - maestrul procedurilor, fanaticul aplicării standardelor, are o competenţă de sarcină deosebită.

            Rolurile de menţinere fac parte din viaţa "emoţională" a grupului, îndeplinind funcţii de menţinere a moralului grupului, de construire a spiritului de echipă, de menţinere a grupului ca unitate coezivă, de menţinere a disciplinei, de formare a membrilor pe post:

            Suporterul - este caracterizat prin căldura raporturilor interpersonale; el îi susţine pe ceilalţi în ceea ce fac sau îi ajută să se integreze în grup (expresii tipice: "da, aşa e...", "bine ai zis..."; comportamente ne verbale: înclinări aprobatoare ale capului, privire directă, zâmbet). Mai ales aspectele neverbale ale comportamentului lor sunt importante pentru că îi încurajează pe cei mai timizi şi ajută în acest fel la realizarea sarcinii.

            Glumeţul - are rolul de a destinde atmosfera şi de a prilejui descărcarea tensiunilor apărute în momente dificile ale activităţii. Deseori glumeţul face glume deplasate, care jignesc, ridiculizează pe ceilalţi sau chiar sarcina. Grupul se poate antrena în tachinări, dar tendinţa este distructivă, ducând la pierderea încrederii şi a coeziunii.În variantapozitivă, glumeţul poate contribui la un climat destins, care săfavorizeze creativitatea şi satisfacţia.

            Sfătosul - comportamentul este manifestat atunci când cineva face o remarcă personală privitoare la o problemă care preocupă grupul. Oferind celorlalţi ceva din experienţa proprie, rolul favorizeazărelaţionarea la un nivel mai intim şi "spargerea gheţii" care este caracteristică relaţiilor formale. Relatarea nu este neapărat o dezvăluire a ceva intim, ci mai degrabă o cale de a permite relaţionarea nu numai al nivel "profesional", ci şi la un nivel mai cald, informal (expresie tipică: "chiar aşa mi s-a întâmplat şi mie...").

            Încurajatorul - mereu optimist, îşi manifestă deschis încrederea în capacitatea grupului şi a fiecărui individ de a-şi atinge scopurile.

            Armonizatorul - caută să pună de acord părerile şi atitudinile membrilor.

            Împăciuitorul - este cel care "linişteşte apele" şi caută soluţii în situaţiile conflictuale.

            Standardizatorul - elaboreazăşi propune reguli pentru comportamentele legate de sarcinăşi propune standarde de evaluare a performanţei.

            Observatorul/comentatorul - comentează orice: evenimentele, sarcina, obiectivele, comportamentele celorlalţi.

            Solidarul - îşi manifestă apartenenţa la grup urmând majoritatea.

            Dispecerul - încearcă să menţină în funcţiune canalele de comunicare, să faciliteze participarea tuturor.

            Rolurile centrate pe afirmarea individului nu au nicio legătură cu sarcina sau cu ceilalţi, ci doar cu individul, fiind mai degrabă expresia imaturităţii:

            Agresivul - este mereu în atac, certăreţşi revendicativ, încearcă să iasăîn evidenţă contrazicând şi întrerupând mereu pe ceilalţi.

            Negativistul - contestă totul, valoarea obiectivelor, capacitatea grupului de finaliza, valoarea fiecărui individ; este lipsit de tact şi jigneşte pe ceilalţi prin dispreţul afişat.

            Infatuatul - este plin de sine, de importanţa meritelor sale, activitatea de grup fiind un prilej de a le etala şi de a dobândi o recunoaştere publică.

            Playboy-ul/cocheta - este fluşturatic(ă); nu este preocupat(ă) de sarcina propriu-zisă, participarea la activitatea grupului fiind mai degrabă un mijloc de a-şi testa capacităţile de seducţie asupra sexului opus; ceilalţi membri ai grupului sunt mai degrabă "public" pentru spectacolul pe care îl oferă.

            Dominatorul - îi place să fie şef, nu neapărat pentru responsabilităţile pe care le are, ci pentru prestigiu (elemente expresive tipice: tonul autoritar, întreruperile frecvente ale vorbitorilor, priveşte "de sus").

            Neajutoratul - se plânge mereu că nu poate să facă singur ce are de făcut pentru a ieşi în evidenţă.

            Tehnici de captare și de menținere a atenției în grup: întrebarea celor din jur și stimularea celorlaltor persoane pentru a răspunde, destinderea atmosferei din grup, organizarea micilor activități interactive cu grupul, folosirea prenumelor colegilor din grup, apropierea de persoană care vorbește, păstrarea neîntreruptă a contactului vizual cu membri grupului, zâmbetul nu trebuie să lipsească nici un moment de pe față, păstrați-va relaxarea chiar și în anumite situații de crize audio-vizuale, comunicarea prin gesturi sau mimica, folosită pentru a menține o atmosfera caldă, familială și prietenească cu ceilalți membri ai grupului.

6.2 Pregătirea şi susţinerea prezentării în public.

Vorbitul în public se presupune că datează de peste 2500 ani iar de-a lungul timpului, acest proces nu sa schimbat cu mult, ajungând cu unele mici modificări până în vremurile noastre. Încă de la început trebuie clarificat în mintea vorbitorului care este scopul comunicării sale. El trebuie să decidă dacă prezentarea sa va avea scop informativ sau va avea în vedere obţinerea unei schimbări în atitudinea, convingerile sau valorile audienţei căreia i se adresează.Public speaking-ul sau vorbitul în public este procesul de comunicare a informațiilor către și în fața unui public numeros inclunzând agerimea  gândirii critice precum și abilități de comunicare verbală sau non-verbală. Public Speaking-ul este procesul, arta, aptitudinea sau actul de realizare a unei prezentări cu scopul de a informa, influența sau de a binedispune un anumit auditor.

Oratoria este arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism,,[7, p.725]. Aristotel însă este cel care a descoperit că, pentru a putea aduna cetățenii și a le atribui sarcini, este necesar să ai nativ sau să-ți dezvolți niște atribute. Acest proces el l-a numit retorică, și este definit ca fiind capacitatea de a convinge oamenii.Retorica este deci ,,arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte,,. (Ibidem p.92) Ceea ce face vorbitul in public diferit decât, să spunem, doar simpla comunicare cu un grup de oameni, este modul in care informațiile sunt transmise. În vorbitul în public, informația este conștientă, menită să informeze să influențeze sau să binedispună un grup de ascultători.

Caracteristica de bază a ,,vorbitului în public,, (vrând-nevrând ca aproape în orice domeniu există o etică a comunicării –subiect pe care-l voi aborda intr-o proximă ocazie)  ar trebui să reflecte caracterul vorbitorului bazânduse pe un fundament de încredere, integritate, respect și demnitate. Vorbitorul ar trebui să evite comportamente, cum ar fi stereotipurile, discriminarea, mesajele dăunătoare și chiar plagiatul.

Retorica presupune deci însuşirea unei arte prin care se compune și se uzitează un limbaj, în mod cert eficient pentru a distribui, convinge, sau informa. Vorbitul în public este acel canal prin care retorica, prin vorbire, se ,,leagă,, de o audiență cu scopul precis de a exercita influență asupra atitudinii și acțiunii lor.

Dacă retorica este arta de ai convinge pe alții să fie de acord cu vorbitorul sau de a face ceea ce vrea vorbitorul atunci oratoria este abilitatea de a livra discursuri în public sau într-un mod controlat. Legătura dintre oratorie si retorică este definită prin prisma faptului că prima este un mijloc pentru cea din urmă. Aşadar oratoria este un public speaking așadar sinonimie, însă un vorbit în public oarecum arhaic, primar, mai simplist-teoretic, cu mai puţine conexiuni în complexitatea timpurilor noastre. Atât oratoria cât şi retorica sunt profund conectate. Lucrul acesta se datorează faptului că, în timpuri mai vechi, oratoria a fost singurul mijloc prin care se putea livra arta retorică.

Există cinci piloni fundamenali ai retoricii: invenția, dispunerea (aranjarea), stilul, memoria, și livrarea. Ceea ce separă oratoria de retorică este faptul că retorica cere comunicatorului să aibă un set de aptitudini naturale; farmec şi carismă, să fie un bun ascultător, să posede o dicţie şi un ton bun. Se spune că un bun orator pentru a atinge performanţa are nevoie să-şi gestioneze eficient toate canoanele retoricii.

Un comunicator bun în public speaking trebuie să fie bine informat şi să cunoască în profunzime ce tip de public are în faţa lui. Factori asemeni celor demografici sau psihografici sunt extrem de importanţi.Prin factorul demografic vorbitorul încearcă să găsească puncte comune în rândul membrilor publicului cu privire la vârstă, venitul, sexul și chiar evenimente importante din viaţa membrilor auditoriului. Având informațiile necesare se poate echipa mult mai bine pentru a pătrunde în specificul şi profunzimile grupului. Prin factorul psihografic se pot extrage acele elemente ce ţin de credințele, valorile și stilul de viață ale ascultătorilor. Cu cât mai mult știe un vorbitor despre publicul său cu atât mai mult el este în măsură în a-şi adapta discursul la preferințele lor.

 În funcţie de această decizie vorbitorul îşi va stabili obiectivele specifice şi îşi va construi discursul. De asemenea, trebuie găsită şi o idee centrală a discursului, care să rezume ideile principale. În acest fel vorbitorul uşurează sarcina audienţei de a reţine şi de a-şi aminti elementele legate de discurs.

Contextul prezentării are o mare importanţă. Vorbitorul trebuie să ţină cont de ora la care va fi ţinută prelegerea, de locul în care se va ţine cât şi de plasarea sa între evenimente. Ora la care e ţinut discursul îi influenţează direct pe ascultători. Se poate să fie nerăbdători să plece acasă, sau la masă, sau să participe la un alt eveniment. Locul îi poate distrage prin plasare-la mare-vor fi cu gândul la plajă, lângă un restaurant vor fi distraşi de gândul la masă etc.-sau prin organizare-spaţiu prea mare pentru numărul mic de participanţi ori invers-lipsa unei iluminări sau sonorizări adecvate. Existenţa unor alte evenimente îi poate face pe participanţi să fie nerăbdători, ostili, dezinteresaţi să participe activ.

Toate aceste elemente ce ţin de context şi sunt exterioare discursului trebuie însă avute în vedere şi compensate de o pregătire a discursului pe măsură, pentru a-l face mai atractiv, dar şi de alte măsuri care să elimine posibilităţile de distragere a atenţiei.

Vorbitul în public este procesul de comunicare a informațiilor către o audiență. Se face de obicei în fața unui public numeros, cum ar fi la școală, la locul de muncă și chiar în viețile noastre personale. Beneficiile în a ști cum să comunici unui public includ agerimea  gândirii critice precum și abilități de comunicare verbală sau non-verbală.

Totuși ce înseamnă și este Public Speaking? Gândiți-vă la un timp în care a trebuit să stați în fața unui grup de oameni și să le spuneți ceva. Poate că a fost un raport sau referat în școală sau o propunere la locul de muncă. După colectarea de materiale și pregatirea a ceea ce trebuia să spui, ați ajuns la podium și ai început să vorbești.

Aceasta înseamnă vorbitul în public, el implică comunicarea de informații în fața unei largi audiențe. Ceea ce face vorbitul în public diferit decât, să spunem, doar simpla comunicare cu un grup de oameni, este modul în care  informațiile sunt transmise. În vorbitul în public, informația este conștientă, menită să informeze să influențeze sau să binedispună un grup de ascultători.

Pentru a susţine cu succes o cuvântare în public trebuie să aveţi foarte clar în minte răspunsul la câteva întrebări:

CINE este publicul?

ü  Ce caracteristici au persoanele care vor recepta mesajul (vârstă, gen, nivel de instruire, care este istoria relaţionării cu aceste persoane - sunt colegi, prieteni, persoane cunoscute/necunoscute)?

ü  Care sunt aşteptările şi motivaţiile care le fac să fie receptive la mesaj?

ü  Care este mărimea audienţei (număr de persoane)?

Aceste informaţii vor servi la alegerea limbajului şi a formei discursului: în formularea ideilor vom adopta acele expresii şi moduri de frazare care sunt familiare publicului şi pe care le va înţelege şi accepta cu mai multă uşurinţă.

DE CE ? Care este scopul comunicării (informare, persuasiune)?

CE vreţi să transmiteţi acestor persoane? Înainte de a concepe discursul este bine să vă clarificaţi propriile idei şi să le selectaţi pe acelea care servesc scopului comunicării.

ü  Dacă transmiteţi prea puţine informaţii în raport cu scopul comunicării riscaţi ca mesajul să nu fie înţeles.

ü  A spune tot ce ştii despre subiectul respectiv este o greşeală pentru că, în primul rând, nu se poate spune TOT şi, în al doilea rând, prea multă informaţie în comunicarea orală este greu de reţinut; veţi provoca plictiseală, frustrare, presiune, agresiune! Vorbitorul plicticos devine şi antipatic!

            CUM este mai bine să organizăm comunicarea? Care este atitudinea audienţei (publicului) faţă de conţinutul comunicării? Este nevoie să recurgem la tehnicile de comunicare persuasivă? Cum organizăm conţinutul comunicării? Este o comunicare formală sau informală?  

            UNDE şi CÂND va avea loc comunicarea? Care sunt condiţiile de spaţiu (caracteristicile sălii, mijloace audio-vizuale) şi în ce moment al zilei va avea loc comunicarea? În ce fel influenţează aceste particularităţi natura comunicării?

            Conţinutul discursului (mesajului).

ü  Pentru a fi uşor de înţeles, informaţia trebuie structurată în unităţi logice legate între ele de un "fir roşu", care să permită urmărirea ideilor.

ü  în funcţie de scopul comunicării, de natura informaţiilor şi de propria dispoziţie, puteţi alege o organizare a conţinutului în 3 sau în 5 puncte.

Schema unui discurs în 5 puncte

1.Titlultrebuie să fie interesant, atractiv, să conţină o întrebare, o problemă (legată de ideea centrală), care să trezească atenţia (atenţie la efectul de recenţăl).

2.Enunțarea temeiprecizează intenţiile oratorului (ideea centrală) şi orientează înţelegerea de către receptor a ceea ce urmează. În această parte pot fi folosite pilde, anecdote (numai una singură pentru un discurs!), exemple care să constituie o ilustrare intuitivă a principalelor idei din discurs.

3. Argumentareatrebuie să conţină idei pro şi contra ideii principale.

4. Părerea personalăse prezintă într-un mod care să influenţeze acceptarea ei de către receptor. (punctele 3 - 4 se pot inversa, după caz).

5.Concluziaeste cea care încheie în mod logic şirul ideilor şi de claritatea ei depinde valoarea persuasivă a discursului. (Reţineţi că dintr-un mesaj se reţine mai uşor începutul şi sfârşitul şi se uită mijlocul!).

            Structurarea unui discurs în 3 puncte presupune succesiunea ideilor în următoarea ordine:

6.Cum s-a ajuns la situaţia actuală?

7.Unde ne aflăm?

8.Ce e de făcut?

            Prezentarea dumneavoastră trebuie să se bazeze pe cîteva caracteristici ale mesajului, cum ar fi:Claritatea- presupune să fim economici în prezentarea noastră, astfel încît cuvintele să sprijine înţelegerea şi nu să o umbrească. E util să utilizăm termeni şi numere specifice încercînd să fim cât de precişi putem. Să folosim pe cât reușim fraze-ghid pentru ca audienţei să-i fie mai uşor să migreze de la o idee la altă, termeni reduşi să fie ca întindere, familiari audienţei şi cu utilizare frecventă în vocabularul comun. A utiliza repetiţii şi rezumate interne e deasemenea necesar.

Însufleţireaprin utilizarea verbelor active, a figurilor de stil, exemplificarea prin imagini;

Personalizarea -utilizarea intrebărilor adresate direct audienţei, a elementelor care conduc la experienţa auditoriului, spunînd mai degrabă „aţi aflat că..." decît „oricine a aflat că...";

Convingerease realizează prin eliminarea punctelor slabe; nu începeţi o frază cu formulări de tipul „nu sunt sigur de asta, dar cred că..." Eliminarea elementelor comune, aflate constant în uz, de tipul „onestitatea este cea mai bună politică", fac prezentarea să pară neinspirată şi, în orice caz, arată lipsă de originalitate, lucruri comune, fraze tip care cu siguranță şi-au pierdut de mult din semnificaţie.

 

Exercițiu: Rugați colegii să asculte discursul dumneavoastră despre evenimentele din acea zi sau din ziua precedentă și să vă acorde note pentru modalitatea în care vă folosiți energia. Rugați-vă prietenul să vă acorde notele de la 1 (slab) la 10 (excelent) pentru următoarele: - ați vorbit cu entuziasm? - ați ridicat nivelul vocii pentru a sublinia anumite cuvinte? - ați folosit limbajul corpului pentru a vă întări ideile exprimate? - ați stabilit contactul vizual cu ascultătorii? - ați ținut ascultătorii implicați pe toată perioada discursului?

 

Tipologia discursului. Discursurile pot fi informative sau persuasive.

Discursulinformativurmăreşte să ofere audienţei noi informaţii legate de subiectul tratat. Se recomandă ca aceste discursuri să nu supraestimeze cunoştinţele audienţei. Vorbitorul trebuie să îşi adapteze la audienţă informaţia şi modul de prezentare a ei şi să nu cadă în capcana unui limbaj prea abstract, care e greu de urmărit şi digerat chiar şi de un public specializat. Un mod de a asigura succesul unui astfel de discurs este personalizarea subiectului. Un subiect general nu va atrage interesul publicului la fel de mult ca unul în care se dau exemple concrete, eventual chiar din proximitatea membrilor audienţei. Un discurs despre efectele dezastruoase ale curelor de slăbire va avea un impact mai slab decât o prezentare a cazului unei persoane cunoscute sau uşor de identificat ca membru al comunităţii căreia i se adresează şi care a suferit în urma unei astfel de cure.

Discursul persuasivurmăreşte să convingă sau să întărească convingerile auditoriului.

În general, discursurile persuasive apelează la argumente bazate pe fapte, pe judecăţi de valoare sau pe decizii personale. Deciziile personale se bazează, la rândul lor pe anumite elemente: nevoi, soluţii şi aplicabilitate.

Pentru a susţine luarea unei decizii, vorbitorul trebuie să vadă dacă există nevoia pentru schimbarea respectivă şi, deci, pentru luarea unei decizii? Dacă răspunsul e favorabil, trebuie văzut dacă discursul poate propune o rezolvare. Iar dacă rezolvarea propusă există, trebuie verificat dacă aceasta este aplicabilă sau va genera alte probleme.

Profesorul Alan Monroe a propus organizarea discursului persuasiv în 1930 după schema:

1. Atenţie-captarea atenţiei publicului;

2. Nevoie-enunţarea problemei ce necesită rezolvare;

3. Satisfacerea nevoii-enunţarea soluţiei la problema respectivă,

4. Vizualizarea beneficiilor soluţiei;

5. Acţiune-solicitarea audienţei să acţioneze-i se va cere o acţiune specifică şi concretă.

Discursul prezintă câteva legi generale ce se impun a fi respectate dacă dorim o comunicare optimă. Când o persoană primeşte un mesaj, fie el oral sau scris, va încerca decodarea acestuia. Oswald Ducrot (1996)stabileşte astfel de legi:

1.      Legea sincerităţii, cu trei cerinţe-a spune numai ceea ce este adevărat, a preveni auditoriul în caz contrar şi a nu vorbi în absenţa competenţei în acel domeniu;

2.      Legea interesului-cu cerinţa de a nu vorbi celuilalt decât despre ceea ce îl interesează;

3.      Legea informaţiei-care presupune a nu da cuiva informaţii pe care le are;

4.      Legea exhaustivităţii-cu cerinţa de a indica extensia exactă a faptelor prezentate, nici mai mult, nici mai puţin;

5.      Legea litotei-a spune mai puţin decât ştii din modestie, artificiu sau consideraţie, fără intenţia de a înşela interlocutorul.

Ca observaţie la aceste legi putem să precizăm că ele nu trebuie respectate simultan. Pentru profesori, legile sincerităţii, informaţiei şi exhaustivităţii ar trebui să fie inviolabile. Legea interesului este mai greu de menţinut, programele şcolare obligând uneori educatorul să-şi plictisească audienţa cu informaţii care nu o interesează. Acest neajuns poate fi eliminat prin prezentarea materialului într-o formă atractivă. Legea litotei poate funcţiona ca un artificiu, care concură la elaborarea unui discurs mai interesant.

            Prezentarea discursului. După ce a fost alcătuit discursul, vorbitorul trebuie să decidă asupra modului de prezentare.

Tipuri de prezentare. Metodele de prezentare a discursului sunt: citirea, recitarea din memorie, prezentarea după note-în care vorbitorul, deşi a pregătit discursul înainte, se foloseşte doar de nişte note care cuprind elementele principale ale prezentării şi prezentarea improvizată-adică fără o pregătire prealabilă. Anumite discursuri trebuie citite, din considerente ce ţin de necesitatea unei prezentări corecte, sau din nevoia de a se încadra în timpul acordat. Dezavantajele acestei metode sunt legate de faptul că discursul poate suna nenatural iar vorbitorul nu poate avea contactul vizual necesar cu audienţa sa.

De asemenea, ritmul prezentării poate avea de suferit, precum şi lipsa pauzelor sau plasarea lor fără a ţine seama de contextul discursului. Pentru a evita astfel de neajunsuri, vorbitorul trebuie să exerseze îndelung tehnica citirii discursului şi să pregătească din timp toate pauzele necesare, adaptându-şi modul de prezentare la informaţiile comunicate.

Prezentarea din memorie a unui discurs are avantajul că impresionează prin naturaleţe, dar poate afecta prezentarea coerentă, în cazul în care vorbitorul uită elemente din materialul pregătit. În zilele noastre această metodă este folosită doar în cazul unor scurte discursuri

Prezentarea după note este o prezentare a unui discurs îndelung elaborat, ale cărui elemente esenţiale sunt scrise pe un set de cartonaşe, cu ajutorul cărora vorbitorul îşi aminteşte cursul demonstraţiei şi elementele pe care vrea să le sublinieze. Acest gen de prrezentare are avantajul că permite o mai mare spontaneitate şi naturaleţe. Vorbitorul îşi păstrează în cea mai mare parte a timpului privirea asupra publicului şi le poate simţi reacţiile, având posibilitatea de a-şi ajusta discursul în funcţie de reacţia auditoriului.

Prezentarea improvizată este o metodă care presupune o pregătire foarte redusă a discursului. Puţini vorbitori aleg să vorbească astfel, dar de multe ori acest lucru nu poate fi evitat. Vorbitorul trebuie să încerce să îşi organizeze intervenţia cât mai bine în astfel de condiţii şi să îşi schiţeze un mic plan, eventual câteva elemente cheie pe care vrea să le acopere.

Cuvântările în public se susţin de obicei stând în picioare(postura), pentru a ne manifesta respectul faţă de public. Această poziţie permite vorbitorului o mai bună vedere asupra auditorului şi receptarea feedback-ului. Ţinuta corpului şi a capului trebuie să fie dreaptă, pentru a permite o bună respiraţie, dar şi pentru a transmite siguranţa de sine.

Gesturile pe care le va face vorbitorul trebuie să apară ca naturale şi spontane. Trebuie evitate jocul cu inelele sau alte bijuterii personale, mişcările prea ample, frecarea mâinilor sau „frângerea” lor şi în general orice gest care ar putea trăda o stare de nervozitate ce se va transmite, în final, şi audienţei. Este de dorit ca mişcările să fie sigure şi puţine; nu este recomandată plimbarea, pentru că deplasarea continuă a sursei distrage atenţia receptorului de la conţinutul de idei (el va fi preocupat să audă mai bine de fiecare dată când poziţia emiţătorului se schimbă). Mâinile lăsate în jos creează o imagine depresivă, împreunate la spate dau impresia de recitare "pe de rost", manipularea diverselor obiecte trădează nervozitate şi se transmite auditorului. Totuşi mâinile trebuie "lăsate să vorbească singure" cu măsură, pentru că gesturile ilustratoare (care se produc cu câteva fracţiuni de secundă înaintea cuvintelor) pregătesc recepţia mesajului verbal: receptorul încearcă să descifreze semnificaţia gestului şi confirmarea "ghicirii", prin cuvintele care urmează, îi produce satisfacţie ("Aha, e palpitant ce aud!").

            Privirea prietenoasă(mimica), deschisă, a vorbitorului crază un efect favorabil asupra recepţiei verbale. Contactul vizual, privirea directă în ochii interlocutorului/publicului comunică siguranţă de sine.  Zâmbetul are rolul de a transmite intenţiile prietenoase şi de a detensiona, de a relaxa interacţiunea. Expresia feţei şi a ochilor constituie elemente cruciale în receptarea discursului de către public. Argumentele prezentate cu toată convingerea de vorbitor pot fi anulate de o privire necontrolată sau o mimică neadecvată. E important ca vorbitorul să păstreze contactul vizual cu membrii audienţei. Contactul vizual îi dă informaţii directe vorbitorului despre starea audienţei, despre modul în care asimilează discursul, despre forţa argumentelor prezentate şi despre alte elemente ce impun ajustarea discursului în sensul obţinerii rezultatelor urmărite.Respiraţia.Fără să ne dăm seama, respiraţia trădează implicarea noastră în problemă: o respiraţie ritmică, de tip abdominal, indică relaxare şi siguranţă de sine; o respiraţie gâfâită, de tip toracal (de efort), indică o stare emoţională intensă, specifică situaţiilor în care ne simţim nesiguri pe noi înşine. Respiraţia toracală trebuie evitată din cauza dezavantajelor: poate fi menţinută un timp scurt pentru că produce oboseală şi nu permite o bună emisie vocală. Structura acustică a mesajului.Pentru ca ideile pe care le transmitem să fie corect recepţionate este important ca fiecare ascultător să audă distinct fiecare cuvânt. Vorbitorul trebuie să fie atent la modul în care pronunţă cuvintele: o articulare rapidă crază dificultăţi de înţelegere, receptorul având impresia că vorbitorul îşi "înghite cuvintele"; vocea caldă, cursivă este mai uşor de urmărit decât cea inegală şi poticnită; intonaţia contribuie la menţinerea atenţiei, ritmul monoton adoarme auditorul.

Structura lingvistică.Frazele lungi sunt greu de urmărit, fiind de preferat cele scurte

Răspunsul la întrebările audienţei. La fel de important ca şi discursul propriu-zis este modul în care vorbitorul va răspunde la întrebările publicului. Răspunsurile directe ale vorbitorului au darul de a sublinia impresia bună făcută şi măresc impactul prezentării asupra audienţei, în timp ce evitarea răspunsurilor şi afişarea unei stări de nervozitate vor avea efectul contrar, putând distruge tot ceea ce a construit vorbitorul într-un discurs meşteşugit. De aceea trebuie exersate şi întrebările potenţiale ce urmează discursul. Acest mod de lucru presupune ca vorbitorul să prevadă toate întrebările ce ar putea veni din public şi să le găsească răspunsurile potrivite, în concordanţă cu cele prezentate în discurs. Pentru a face cât mai uşoară sarcina vorbitorului trebuie urmaţi câţiva paşi:

1. Se clarifică de la începutul intervenţiei momentul când se vor putea pune întrebările;

2. Se va adopta o atitudine pozitivă faţă de cei care pun întrebări şi de problemele ridicate;

3. Se vor asculta atent întrebările, se vor lua notiţe, se vor cere clarificări dacă este cazul;

4. Deşi întrebarea a fost pusă de o singură persoană, răspunsul trebuie adresat întregii audienţe;

5. Răspunsurile trebuie să fie sincere;

6. Nu sunt permise divagaţiile.

O prezentare de succes trebuie însoţită şi de câteva materiale ajutătoare, care să susţină ideile discursului şi să ajute la clarificarea subiectului şi memorarea ideilor sale de către audienţă. În acest scop pot fi folosite planşe, grafice, fotografii, slideuri, şi chiar filme şi prezentări multimedia. Vorbitorul trebui însă să fie foarte atent pentru ca aceste materiale ajutătoare să nu distragă atenţia audienţei de la elementele prezentării. De aceea, trebuie respectate câteva reguli simple:

- Nu se va folosi tabla sau flip-chart-ul în timpul prezentării. Alți autori sunt de părere că această regulă nu este obligatorie dacă vorbitorul este când scrie cu corpul poziționat către sală.

- E de preferat ca vorbitorul să îşi scrie pe tablă sau pe planşele flip-chart-ului ceea ce are de scris şi să le dezvălui publicului pe măsuraprezentării.

Materialele trebuie plasate în locuri vizibile pentru toţi participanţii la prezentare. Materialele ajutătoare nu trebuie să fie date din mână în mână şi nu vor fi arătate decât atunci când se vorbeşte despre ele, pentru că în felul acesta atenţia celor din public va fi distrasă de la prezentare. De asemenea, vorbitorul trebuie să aibă grijă să explice audienţei ce vede-clar, concis-şi să aibăgrijă să îşi concentreze prezentarea asupra audienţei, nu a materialului ajutător[20].

Competențele subiectului vorbitor.

            1. Competența lingvistică.Conceptul de competență desemnează cunoașterea tacită și intuitivă a unei limbi de către vorbitorii ei nativi. Capacitatea subiectului vorbitor de a recunoaște infinitatea frazelor corecte din punct de vedere gramatical. La Chomsky prin competență se înțelege competență gramaticală și eventual lexicală. Este vorba de o facultate mentală de baza pe care o avem toți și care este o parte a sistemului genetic.

            2. Competența de comunicare. Este obiectul major al predării limbilor, iar comunicarea este percepută ca instrument, metodă și scop a învățării. Competența este cea care ne permite să transmitem, să interpretăm mesajele și să negociem sensurile interpersonale în contexte specifice. Din perspectiva lui La Dell Hymes, competența de comunicare este împărțită în patru componente:

• Competența gramaticală-constituie cunoașterea unităților lexicale, morfologice semantice, și fonologice.
• Competența socio-culturală, constituie cunoastrea și înțelegerea contextului social și cultural.
• Competența strategică. Stretegiile comunivative cele mai folosite sunt: evitarea, toleranță, suspensia și acomodarea.
• Competența contextuală constituie contextul lingvistic și se manifestă în două variante complementare: context situațional și context sociocultural.

Stabilirea corectă și flexibilă a contextelor lingvistice presupune mecanisme de funcționare reale, relevante și clar definite.

            3. Competența enciclopedică. Enciclopedia rămâne un postulat semiotic, deoarece în operațiile de decodare se află mobilizată doar de o mică parte a acestui univers cognitive. Vor fi încorporate în competența enciclopedică toate informațiile pertinente furnizate de semnificanții de natură nonlingvistică (kinezica, proxemica, etc.). Enciclopediile proprii fiecărui subiect vorbitor sunt spații evolutive, ceea ce înseamnă că acestea variază de la un subiect la altul în proporții mai importante decât competență lingvistică. Umberto Eco afirmă că dicționarele sunt teoretic imposibile și că toate sunt în fapt enciclopedii deghizate.

            4. Competență logică. Desemnează ansambul mecanismelor care caracterizează raționamentele și argumentările efectuate în limbile naturale. Edificarea raționamentelor joacă un rol fundamental în comunicarea lingvistică. Lingvistă Catherine Kerbert Orecchioni se axează în special pe geneza interferintelor, aceasta descrie trei categori de operații: raționamente de tip silogistic ale logicii formale; operații specifice logicii formale și interferențele praxiologice.

            5. Competența retorico-pragmatică. Cunoștințele pe care un subiect le posedă asupra funcționarii principiilor discursive au fost numite maxime conversaționale (Grice); legi ale discursului (Ducrot); postulate conversaționale (Gordon și Lakoff); competență pragmatică (Maingueneau); competenata retorico-pragmatică (Kerbert Orecchioni). Termenul de retorică transgresează termenul de pragmatică și face trimitere când la mecanisme argumentative când la funcționare ilocutorie și perlocutionară.

6.3 Tehnici de formare şi menţinere a comunicării în grup.

De-a lungul timpului creativitatea s-a impus ca un principal mod de rezolvare a problemelor, nerezolvabile individual într-un interval de timp convenabil. Nu de puține ori, gravitatea problemelor depășesc posibilitățile de confruntare ale unui singur individ, iar în acest caz, lucrul în echipă facilitează găsirea unei soluții originale, rapide și eficiente.

Brainstorming-ul şi Brainwriting-ul reprezintă principalele astfel de strategii folosite pe plan mondial, în cadrul tuturor organizațiilor, indiferent de statutul acestora .

            Tehnica brainstorming-ului[14, p.107] sau metoda „asaltului de idei”, concepută de cadrul didactic american Alex Osborn de la Buffalo University, presupune principiul amânării evaluării critice a ideilor noi, asigurarea şi menţinerea unei atmosfere propice producerii „în asalt” a cât mai multor idei originale, neobişnuite. “Ideea de la care a plecat în proiectarea metodei a fost aceea că de cele mai multe ori potenţialităţile creative ale grupurilor de muncă nu pot fi puse în valoare, chiar sunt inhibate, de teama oamenilor de a nu părea ridicoli în ochii celorlalţi, de a fi judecaţi greşit de aceştia.”

            Preluat de către iniţatorul ei din budismul Zen (desemnând concentrarea sp iritului în calm), brainstorming-ul presupune amânarea evaluării ideilor emise pentru o etapă ulterioară (de aceea, brainstorming-ul se mai numeşte şi "metoda evaluării amânate"), nici o afirtnaţie nefiind supusă unui demers critic în prima etapă. În acest fe l se dezvoltă o atmosferă constructivă, fiecare idee primind maximum de atenţie, deoarece de la o explicaţie a fe nomenului aparent greşită, prin contagiune, se pot propune soluţii originale. Edward de Bono (1990) consideră chiar că oamenii nu pot gândi creativ decât în grupuri; în această perspectivă, părerile celorlalţi pot juca un rol stimulativ şi motivant pentru propriile idei, pe care le pot include astfel într-un fel de lanţ de reacţii ale ideilor. Brainstormingul presupune 3 mari etape: pregătirea, derularea şi valorificarea producţiei de idei .

            În acest sens, se fac următoarele recomandări privind activitatea grupului de brainstorming, reguli care stabilesc că:

-toate ideile, exceptând glumele evidente, au caracter de cunoştinţe şi vor fi privite ca atare de către membrii grupului;

-exprimarea ideilor mai neobişnuite de către participanţi va fi încurajată de moderatorul discuţiilor, se va construi un grad ridicat de umor colectiv (se râde cu..., şi nu de... în ideea emisă);

-nu se va critica nici o sugestie; -membrii grupului trebuie să fie încurajaţi să construiască pe ideea altuia; la sfârşit, nici o idee nu aparţine nimănui, se încurajează combinaţiile de idei;

 -regulile activităţii de brainstorming vor fi afişate într-un loc de unde să poată fi văzute de către toţi participanţii;

-momentele de tăcere (inevitabile) vor fi depăşite de moderator prin refocalizarea pe o idee emisă anterior, cerând participanţilor la exerciţiu extinderea, modificarea/remodelarea acesteia

- se va avea în atentie inhibiţieţ pe care pot să o aibă persoanele atunci când, după un moment prelungit de linişte, au impresia că "sparg" tăcerea; -se solicită idei membrilor "tăcuţi" ai grupului, ceea ce-i învesteşte pe aceştia cu structură de rol şi de putere; -se pot fo losi pauze cu rolul de a remotiva discuţia (astfel, li se poate cere participanţilor ca la întoarcerea în sala de discuţii să-şi schimbe locurileşi să-şi cunoască noii vecini înainte de reînceperea discuţiilor);

 -calitatea este mai puțin importantă decât cantitatea -dar aceasta nu trebuie să-i oprească pe membrii grupului de a încerca să gândească creativ şi inteligent;

-la încheierea discuţiilor, moderatorul va explica participanţilor că, dacă mai găsesc idei în aceeaşi zi sau în alt interval de timp stabilit de comun acord, pot să i le comunice (manieră de lucru care, pe de o parte, valorizează contribuţia fiecăruia, cu rol motivator, iar pe de altă parte, ţine cont de o tendinţă firească de prelungire în timp a excitaţiei nervoase obţinute în urma metodei)

            Aceste reguli stabilesc cadrul de referinţă pentru grupul de brainstorming, pentru ca, măcar într-o primă etapă (până ce participanţii se obişnuiesc cu necesităţile acestui tip de activitate), să fie evitate atât tendinţele de închidere (ale membrilor care, fiind mai puţin implicativi, se vor adapta relativ mai greu la o activitate atât de nedirijată), cât şi tendinţele de superficialitate (ale membrilor care se vor integra rapid, dar la suprafaţă).

            În practică, distingem mai multe tipuri de brainstorming. Astfel, după gradul de noutate a mijloacelor tehnice implicate, putem deosebi între brainstorming-ul tradiţional şi brain­stoming-ul electronic; după modalitatea de apariţie a ideilor, vom deosebi trei tipuri de brainstorming, fiecare corespunzător unei căi/modalităţi de apariţie: (1) calea progresiv­-liniară presupune evoluţia unei idei prin completarea ei până la emiterea ideii-soluţie de rezolvare a problemei; (2) calea catalitică -ideile sunt produse prin analogie sau prin apariţia unei idei noi, opusă celei care a generat-o; şi (3) calea mixtă, când o idee poate dezvolta simultan soluţii complementare şi soluţii opuse ei. După criteriul modului de expunere a ideilor, vom avea în practică patru tipuri de brainstormin:

- metoda expunerii libere presupune a lăsa membrilor libertatea de a-şi expune ideile în mod spontan; secretarul de discuţii va nota aceste idei, păstrând atât forma, cât şi ordinea în care acestea au fo st expuse; această tehnică, desemnând în fo nd modalităţile iniţiale de brainstorming, prezintă avantajul sporirii gradului de libertate a elevului/ studentului în raport cu grupul, dar trimite şi spre un important dezavantaj , acela de incoerenţă a fluxului producerii de idei dacă doi sau mai mulţi participanţi vor să se exprime simultan;

-metoda exprimării pe rând presupune că secretarul de discuţie sau liderul le va cere membrilor grupului să emită ideile într-o ordonare circulară a luărilor de poziţie, fiecare fiind întrebat despre tema aleasă pentru discuţie; membrii au libertatea de a nurăspunde acestei solicitări, aşteptând următoarea circul ari tate pentru a alege să facă acest lucru, iar sesiunea de brainstorming se va încheia atunci când toţi participanţii optează să nu mai răspundă; acest tip de brainstorming presupune avantajul major al participării echitabile a membrilor la sesiunile de dezbatere, dar poate îngreuna activi­tatea (în sensul că elevii/studenţii trebuie să aştepte pentru a putea să-şi spună părerea, timp în care ei sunt "închişi" spre alte idei proprii sau spre ideile celorlalţi) ;

-metoda bileletelor presupune exprimarea ideilor nu prin dezbatere liberă, ci prin dezvoltarea lor pc caiete sau pe foi de hârtie; liderul va strâr..ge aceste idei la fiIlalul exerciţiului şi apoi le va organiza şi prezenta grupului ; acest tip de brainstorming elimină inhibiţia rezultată din exprimarea liberă (în timpul căreia, spre exemplu, cineva care posedă o creativitate şi o putere de verbalizare sporite îi poate demotiva pe membrii mai lenţi sau mai timizi ai grupului), dar, concomitent, se pierde chiar fenomenul de contagiune a ideilor în grup, fenomen care este unul dintre avantajele importante ale metodei;

-de aceea, propunem o metodă mixtă, care să se bazeze pe cele trei de mai sus, însumându-le avantajele; astfel, putem cere participanţilor la sesiunea de brainstorming să se exprime pe rând, pentru a ne asigura de o participare mai numeroasă şi echitabilă din partea membrilor grupului, dar secretarul de discuţii trebuie să noteze ideile emise pe jlip-chart sau pe tablă, astfel încât cei care au idei, simultan cu cel care emite în acel moment, să se poată ridica de la locul lor şi să-şi noteze singuri ideea; în acest mod, ceilalţi au posibilitatea să vizualizeze această contribuţie în acelaşi timp cu ideea pe care o aud de la cel care vorbeşte, iar fluxul de idei şi creativitatea vor fi optime[14, p.328-39].

            În continuarea sesiunii de brainstorming urmează o "perioadă de incubare ", de reflecţie, evaluarea şi selecţia ideilor sau soluţiilor propuse realizându-se într-o a doua etapă. Evaluarea se poate face acordând scoruri ideilor în funcţie de câteva criterii identificate tot în activitatea de grup; o tehnică utilă este să cerem grupului de brainstorming să facă astfel încât cea mai "proastă" idee de pe listă să funcţioneze (în orice fel); surprinzător, în aproape o cincime din timp se vor găsi idei bune, iar în restul activităţii se va obţine o stare de bună dispoziţie şi umor care va contribui la dezvoltarea pozitivă a moralului echipei. Grupul care evaluează ideile poate fi compus din aceleaşi persoane care au emis ideile sau dimpotrivă; la fo losirea brainstorming-ului în interes educaţional este util ca grupul care a emis ideile să fie acelaşi care le şi evaluează la finalul sesiunii; acest lucru este necesar deoarece învestirea unor elevi/studenţi cu titlul de evaluatori ai ideilor emise de colegii lor poate induce o atmosferă inhibitorie şi conflictuală în cadrul grupului. Pentru a avea conținut și finalitate instructivă, se recomandă folosirea metodei pe scheletul unui joc de rol, fiecare participant implicat abordând și promovând o idee din perspectiva unui rol prestabilit. Astfel scade subiectivismul, argumentele logice fiind cele care dau contur alternativei prezentate de un cursant.

Folosirea tehnicii Brainstorming(literal: „furtună în creier”) este o tehnică colectivă de căutare a unor idei noi, prin care elevii expun, într-un mod cât mai rapid şi cât mai puţin critic posibil, toate ideile inspirate de o problemă.

Numărul de participanţi: grupul optim este de 6-12 persoane (eventual şi mai mulţi).

Durata: 40-80 de minute.

Obiectivele:

– analiza problemei avansate, sub o infinitate de aspecte;

– producerea cât mai multor idei;

– preluarea ideilor în starea lor incipientă, aşa cum se formează, înainte de a fi analizate de gândirea logică;

– explorarea potenţialului intuitiv, asociativ şi conceptual al unui grup de persoane;

– reperarea obstacolelor din calea creativităţii, a elementelor apriorice, a constrângerilor, a închiderilor.

Subiectul pentru discuţie..

Obiectivele specifice subiectului:

- analiza cuvintelor şi expresiilor lexicale noi;

- utilizarea formulelor comerciale curente;

- comentarea solicitărilor de ofertă;

- redactarea actelor necesare comerţului internaţional.

Descrierea tehnicii.

Prima fază: analiza problemei. Participanții analizează problema, divizând-o în mai multe părţi. Coordonatorul participă la această analiză, adresează întrebări şi iniţiază în discuţie mai multe subiecte simultan.

A doua fază: căutarea de idei.

Prima instrucţiune: toate ideile sugerate de problemă sunt exprimate prin fraze simple sau prin cuvinte scurte şi exacte. Elevii spun tot ce le trece prin cap despre documentele şi operaţiile comerţului internaţional.

A două instrucţiune: este exclusă orice atitudine critică conduce la formularea unei judecăţi sau la o selectare a ideilor: „Nu judecaţi, nu alegeţi.”

A treia instrucţiune: nu ezitaţi să vă inspiraţi din ideile celorlalţi, pentru a le dezvolta, a le transforma sau a ajunge la nişte idei noi; producţia grupului este mai importantă decât cea a indivizilor: „Utilizaţi şi transformaţi ideile celorlalţi.”

A patra instrucţiune. Nu se caută idei de calitate, ci se păstrează, înainte de toate, obiectivul cantităţii, cu acumularea tuturor ideilor, inclusiv a celor mai ciudate: „Daţi maximum de idei posibile, chiar şi pe cele ciudate.”

A treia fază: colectarea şi exploatarea ideilor

1. Clasificarea ideilor. Participanții clasifică ideile pe ansambluri tematice.

2. Selectarea ideilor. Ideile sunt selectate în felul următor: mai întâi ideile bune, apoi cele foarte bune. Alegerea ideilor bune se efectuează conform înscrierii în cadru de referinţă; selectarea ideilor foarte bune se realizează prin comparare de către elevi.

Semnificaţia ansamblului produs şi meditaţia asupra acestuia. La sfârşitul discuţiei, profesorul ajută elevii să degajeze semnificaţiile, supoziţiile cuprinse în ansamblul ideilor exprimate.

            Brainwriting-ul este o metodă simplă în comparaţie cu brainstorming-ul, dar oferă un număr mai mic de idei, mai bine aprofundate.În esenţă, brainwriting-ul presupune o consemnare individuală a ideilor la nivel indivi­dual; aceste idei sunt transmise apoi următoarei persoane din grup, care le fo loseşte drept declanşator pentru propriile idei. În literatura de specialitate sunt descrise mai multe variante ale acestei metode. Această metodă mai este cunoscută şi sub denumirea 635, ceea ce semnifică faptul că, iniţial, metoda presupunea participarea a 6 persoane, care trebuiau să scrie câte 3 idei în 5 minute. O variantă simplă presupune că fiecare persoană din echipă (folosind mici carduri de hârtie) notează ideile şi le plasează în centrul mesei de discuţie, fiind încurajate combinaţiile, revenirile, constructiile pe ideile deja emise etc. Elaborarea ideilor în scris determină oamenii să se exprime mai clar, încurajează profunzimea şi atenţia. De asemenea, metoda elimină presiunea creată de ierarhia grupului sau acapararea şedinţei de către unu-doi membri ai grupului[14, p.332-33].

            Jocul de tip brainwriting este gândit în direcţia unei activități cu impact competitiv asupra dinamicii învăţării. Acest lucru este interesant deoarece, de obicei, metodele de.Îmbunătăţire a creativităţii evită competitia în virtutea faptului că tinde să inhibe şi să producă uneori o atmosferă nepotrivită. Totuşi, se menţionează că acest caracter de joc determină o atmosferă mai degrabă distractivă decât strict competiţională. În esenţă, trebuie făcuti câţiva paşi:

 -problema este tăcută cunoscută participanţilor şi li se aduce la cunoştinţă că jocul va fi câştigat de către cel care va produce cea mai nepotrivită soluție;

- mediatorul va "vinde" fiecărui grup un număr convenit de carduri numerotate care au, fiecare, un număr de puncte (ele vor fo rma premiul);

 -membrii încearcă să se gândească la solupile cele mai neplauzibile, scriind câte una pe fiecare card; acestea sunt apoi puse pe o tablă;

 -membrii au acum la dispoziţie o scurtă perioadă de timp pentru a citi în linişte solupile şi a ataşa la ele (pe nişte fo i separate) modalităp de soluţionare practică a problemei (făcându-le mai plauzibile şi, astfel, reducându-le şansele de a câştiga);

 -fiecare membru va vota ceea ce consideră că este ideea cel mai improbabil de a funcţiona de pe cardurile numerotate, ideea ce va atrage cele mai multe voturi câştigând punctele puse în joc;

 -se vor forma două subgrupuri şi li se vor distribui acestora un număr egal de carduri; fiecare grup va avea la dispoziţie un sfert de oră pentru a dezvolta solUţii viabile dintre solutiile aflate pe cardurile lor;

-fiecare subgrup încearcă să-şi "vândă" ideile celuilalt subgrup;

-se reunesc grupurile şi se va încerca identificarea ideilor celor mai bune.

            Brainsketching este o tehnică de tip brainwriting ce presupune un grup de patru până la opt persoane dispuse înjurul unei mese (ori în cerc de scaune). Cursanții trebuie să se afle suficient de departe unii de ceilalţi pentru a avea o anumită intimitate. Problema este stabilită şi discutată până când este înţeleasă. Fiecare participant (în mod privat/separat) construieşte una sau mai multe schiţe (pe fo i separate), după cum vede el rezolvarea problemei, "pasând" schiţa persoanei din dreapta sa în momentul în care a definitivat-o. Mediatorul trebuie să stabilească o limită de cinci minute pentru efectuarea acestor schiţe. Participanţii primesc schiţele de la colegi şi le fo losesc în vederea obţinerii unor noi idei pentru propriile schiţe ori le pot adnota sau dezvolta. După această operapune, se va trece la o nouă rotire a schiţelor iniţiale. În momentul în care mediatorul observă că a trecut un timp suficient (uneori până la o rotaţie completă, dar, de obicei, se aşteaptă să aibă loc o astfel de rotaţie) şi că energia investită în proces tinde să scadă, adună schiţele şi le afişează pe un panou/flip-chart pentru o discuţie generalizată.

            Tehnica blazonului. În funcție de anumite caracteristici, persoane sau un grup de persoane se definesc prin această tehnică cu suport metaforic: blazonul. Sunt puse la dispoziție scheme, unde, prin desen, elemente figurative, cuvinte/fraze, în urmă unui efort de gândire valorizantă asupra ei înșiși, fiecarepersoana va face referire la elemente relevante prezentării sale.Instrucțiunile vor viza concepții, aspirații, caracterizări, dificultăți, lipsuri, valori, constrângeri, reflecții asupra unor proiecte existențiale, individuale sau colective, asupra unor profesii. În cadrul grupului sau al subgrupului, indivizii își prezintă stemele, explică, pot spune sau răspunde la întrebări, pot coopera la elaborarea unuiblazon al grupului/subgrupului.

Tehnica se sprijină pe un suport metaforic : blazonul, a cărui conotaţie trimite către nobleţea persoanelor sau a grupurilor. Participanţii au de completat compartimentele unor steme cu desene, simboluri sau cuvinte care să semnifice elemente importante ale reprezentării unui personaj literar. Scopul este prezentarea cât mai densă şi mai concisă. Exerciţiul presupune şi un efort de gândire valorizantăMetoda propune completarea compartimentelor unei scheme cu desene, jetoane, cuvinte sau propoziţii care prezintă sinteza unui aspect real.Tehnica blazonului presupune completarea compartimentelor unei scheme cu desene, jetoane, cuvinte sau propoziţii care reprezintă sinteza unui aspect real. Blazoanele se pot realiza cu grupuri mari de copii (întreaga clasă) sau grupuri de 4-5 copii. Timpul de lucru variază în funcţie de dificultate asarcinii, de numărul membrilor grupului. Tehnica blazonului se poate aplica în activităţi de educare a limbajului, cunoaşterea mediului, educaţie pentru societate, în convorbiri, jocuri didactice, poveşti, observări.

            Etapele de realizare a blazonului

- Comunicarea sarcinii de lucru;

- Realizarea blazonului în grup;

- Expunerea şi evaluarea frontală a blazonului.

Se poate realiza blazonul personajelor pozitive din mai multe poveşti, blazonul figurilor geometrice, blazonul produselor ding râu, blazonul localităţii. Pentru toate acestea se vor folosi suporturi metaforice care să sugereze conţinutul blazonului şi pentru a fi mai atractive (floare, fluture, forma unui animal, forme geometrice clădire, munte, castel, jucărie, spic, etc).

Etape:

• Comunicarea sarcinii de lucru şi realizarea echipelor (fiecare echipă va realiza câte un blazon)
• Realizarea blazonului în grup
• Expunerea şi evaluarea frontală a blazonului (fiecare grup îşi prezintă blazonul; se face o miniexpoziţie cu blazoanele fiecărei echipe; copiii fac comentarii).

            Broasca țestoasă. Originalitatea acestei tehnici rezidă în tipul de dispozitiv, axat pe rapoarte și pe discuție, în cadrul ședinței generale, în care fiecare subgrup ramâne, compact, în preajma unuia sau a doi purtători de cuvânt. Purtătorul de cuvânt sau unul dintre ei (dacă sunt doi) este determinat să-și cedeze locul altei persoane a subgrupului respectiv, care să exprime o opinie personală. Se reunește grupul mare, iar purtătorii de cuvânt fac un scurt raport și se implică în discuții. Discuția este urmărită și dirijată de coordonator. "Negocierile"sunt reluate de către purtătorii de cuvânt și grupuri. De asemenea, el poate intra în comunicare cu membrii subgrupului sau, în anumite momente dificile (asemenea broaștei-țestoase, care, în caz de pericol sau de dificultate, își retrage capul în carapace) [4, p.107-109].

Numărul de participanți: de la două la șase subgrupuri, de la șase la douăsprezece persoane, aproximativ (cu câte doi raportori pentru fiecare subgrup).

Durata este variabilă dar, în general, considerabilă, toate cele trei faze ocupă cel puțin o jumătate de zi.

Obiective:

Faza discuției în cadrul subgrupurilor

Timpul: între o jumătate de ora și două-trei ore.

Participanții sunt împărțiti în două sau mai multe (de la trei pâna la șase) subgrupuri de discuție.

Aceste subgrupuri efectuează un studiu separat privind o tema comună, definindu-și poziții de ansamblu. Ele desemnează, din rândurile lor, unul sau doi purtători de cuvânt, cu puncte de vedere complementare.

            Faza de aplicare a procedurii de tip "broască-țestoasă"

După această faza de discuție, subgrupurile se reunesc, pentru a formă dispozitivul gen "broască-țestoasă" (a se vedea schemă de mai jos).

Purtătorii de cuvânt se plasează unul câte unul sau doi câte doi, în așa fel încât să poată participa toți la discuție, dar să se poată adresa și subgrupurilor aferente, care se instalează în spatele lor, în imediată apropiere.

Dacă există doi purtători de cuvânt, cel care nu este momentan ocupat primește sugestiile și observățiile pe care subgrupul le elaborează, discret, pe parcursul schimburilor sau al dărilor de seamă. În caz de incertitudine sau ambiguitate privind o anumită poziție minoritară, purtătorul (purtătorii) de cuvânt desemnat (desemnați) poate (pot) face să intervină, în locul lui (lor) un alt membru al subgrupului. Atât formatorul, cât și analistul observă procesul de derulare a schimburilor, regularizând intervențiile.

E posibil să se înceapă cu unele elemente de raportări scurte, din partea fiecărui subgrup, în sensul circular al mesei, dar esențială ramâne discuția care se inițiază ulterior între purtătorii de cuvânt, sub conducerea formatorului.

Tot atunci, fiecare subgrup îl poate chema pe unul dintre purtătorii lui de cuvânt și îl poate înlocui, dacă este cazul

            Comunicarea rotativa oferă șansă unei bune comunicări și inițiază o formă dinamică desubgrupare, asigura coeziunea grupului și coerentă unui studiu. Se formează mai multe subgrupuri între care se urmărește stabilirea unei comunicări regulate în cadrul activității de reflectare sau elaborare. Exercițiul presupune mai multe etape, de durate egale, la sfârșitul fiecăreia o persoană din fiecare subgrup se îndreaptă spre alt subgrup, fiecare își v-a schimba grupul o singură dată. Pentru a păstra o oarecare stabilitate a subgrupului, un "secretar - pivot" nu-și schimbă grupul. Exercițiul se desfășoară după un plan precis, punând în discutieo anumită tema. Prin el se evita închiderea în grupulețe "bisericuțe".

            Comunicarea rotativă are ca obiectiv stabilirea unei comunicări regulate între mai mulţi elevi sau mai multe subgrupuri, care funcţionează în paralel, pe parcursul unei activităţi de reflectare sau de elaborare.(Oprea C. L. Strategii didactice interactive. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2006. p.47.)Exerciţiul se derulează în mai multe faze, de durate egale. La sfârşitul fiecărei faze, câte un elev din fiecare subgrup se îndreaptă spre un alt subgrup, urmând un plan precis, în aşa fel încât fiecare elev să-şi schimbe o singură dată subgrupul. În acest timp însă un elev nu se mişcă, pentru a asigura o oarecare permanenţă în interiorul fiecărui subgrup.

Numărul de participanţi: 16 elevi formează 4 subgrupuri a câte 4 elevi.

Durata: 20-40 de minute.

Obiectivele tehnicii comunicarea rotativă:

– asigurarea coeziunii unui grup şi a coerenţei unui studiu;

– favorizarea comunicării dintre persoane în interiorul grupului;

– iniţierea unei forme dinamice de subgrupare, prin conjugarea stabilităţii cu reînnoirea grupului;

– obţinerea unor şanse de mai bună comunicare, prin reînnoirea aleatorie a unui subgrup (un elev incomoda pe un altul, dar a plecat; un alt elev este perceput pozitiv de altcineva şi acesta din urmă tocmai a venit);

– dezvoltarea capacităţii de întâmpinare şi a celei de adaptare.

Exerciţiul: Elaborarea unei scrisori de reclamaţie.

Obiectivele specifice exerciţiului:

– explicarea noţiunii de scrisoare de reclamaţie;

– identificarea elementelor specifice unei scrisori de reclamaţie;

– utilizarea formulelor comerciale curente specifice acestui tip de scrisoare;

– comentarea unei scrisori de reclamaţie;

– redactarea unui model de scrisoare de reclamaţie;

– propunerea unor soluţii pentru repararea prejudiciilor aduse de o persoană / firmă.

Faza de organizare

Profesorul indică obiectul discuţiei: Elaborarea unei scrisori de reclamaţie. Elevii formează patru subgrupuri A, B, C, D a câte patru elevi. Fiecare subgrup are câte un elev-secretar, căruia îi revine un rol stabil şi rămâne acelaşi pe tot parcursul exerciţiului. Se stabileşte, de asemenea, lista elevilor-mesageri, care părăsesc subgrupul.

Prima fază de studiu (10-15 minute). Cele patru subgrupuri discută pe marginea subiectului propus.

A doua fază (10-15 minute). Conform indicaţiilor profesorului, din fiecare subgrup iese câte un elev, pentru a trece în alt subgrup. Deplasarea de la un subgrup la altul se face în sensul acelor de ceasornic sau în sens invers, ori subgrupul A trimite un elev-mesager subgrupului B, subgrupul B trimite un elev subgrupului C, subgrupul C trimite un elev subgrupului D, subgrupul D trimite un elev subgrupului A. În fiecare subgrup, elevul-secretar îl primeşte pe elevul nou sosit, informându-l în legătură cu ceea ce s-a realizat în subgrupul dat şi cerându-i informaţii despre activitatea subgrupului din care vine.

A treia fază. Un al doilea membru al fiecărui subgrup contactează un subgrup diferit de cel în care a fost primit primul elev-mesager.

A patra fază. Un al treilea membru al fiecărui subgrup contactează un subgrup diferit de cele care i-au primit pe primii doi elevi-mesageri. Mişcările se produc până la capăt, fiecare subgrup îşi trimite câte un elev-membru în fiecare dintre celelalte subgrupuri şi în momente diferite primeşte de la fiecare dintre acestea câte un elev-participant. În fiecare subgrup, elevul-secretar asigură permanenţa, ceilalţi elevi-participanţi reprezintă temporarul.

            6.4. Organizarea unui seminar, conferinţe.Cuvântul seminar este de origine latină-seminarium - răzor de seminţe, este una din metodele activităţii practice, care constă în discutarea de către cei ce învaţă  a comunicatelor, referatelor scrise de ei ca rezultat al cercetărilor, sub conducerea profesorilor. Seminare în instituţiile superioare de învăţămînt sunt o formă a procesului de studiu. Trebuie să facem distincţie între un seminar, ca activitate de grup şi seminar teologic care este un institut de învăţământ superior, de multe ori cu regim de internat, care asigură instruirea studenţilor (seminariştilor) în specialităţi precum: teologia, filozofia sau asistenţă socială, de obicei pentru a-i pregăti să devină membri ai clerului. În lumea creştină, termenul se referă de obicei la instituţiile de învăţământ religios care pregătesc viitorii preoţi,

Seminar-activitate de grup, pentru o pregătire profesională specială, pentru ridicarea gradului de calificare. În acestă temă ne vom referi anume la acest tip de seminar.

Cum să organizăm un seminar? Organizarea necesită planificare şi pregătire minuţioasă în decursul a cîteva luni pînă la această dată.

1.      Determinarea temei seminarului. Fiecare seminar are o temă anumită cu scopuri bine determinate, în jurul cărora se va desfăşura întreaga activitate, auditoriul de bază, invitaţii, şi participanţii. Tema seminarului de asemenea influenţează şi alegerea canalelor prin care se va face publicitatea.

2.      Alegerea locului pentru seminar. Alegerea locului depinde de numărul participanţilor. Seminarele cu 100-200 participanţi de obicei, au loc în sălile de conferinţă a hotelurilor. Nivelul localului de asemenea contează, mai ales cînd participanţii sunt persoane importante.

3.      Marketingul seminarului este cea mai importantă şi cea mai complicată sarcină în organizarea activităţii. Deseori marketingul este factorul cel mai de vază în succesul seminarului. Organizatorii seminarului, care dispun de un buget bun, folosesc publicitatea în ziare, jurnale, la televiziunea, radio, panouri publicitare, pentru a informa şi a atrage persoanele interesate. Dacă bugetul nu permite o astfel de publicitate costisitoare, atunci pot fi folosite instrumente de marketing mai accesibile. Dacă seminarul are o tematică specifică, pot fi transmise faxuri tuturor companiilor din sfera dată. Invitaţiile prin poşta electonică, de asemenea sunt practicate.

4.      Colaborarea cu sponsorii. Participare la seminar a sponsorilor renumiţi, va contribui la o încredere mai mare asupra seminarului şi va micşora cheltuielile. Sponsorii, de asemenea, pot ajuta în marketingului seminarului, prin comunicarea clienţilor săi a informaţiei despre seminar. Unii sponsori pot lua o parte din cheltuieli asupra sa, ca de exemplu plata pentru arenda încăperii, în schimb organizatorii vor pomeni despre ei pe parcursul seminarului, sau le vor permite să distribuie informaţii şi monster a producţiei la începutul seminarului.

5.      Conducerea oamenilor şi lucrul cu oratorii. Seminarul nu poate avea success fără persoanele şi oratorii, care se împărtăşesc cu cunoştinţele sale cu publicul.  Invitaţi oratori, care au o calificare înaltă şi o bună reputaţie şi care vor asigura participanţii cu informaţii necesare pentru lucrul lor. Pregătiţi oratorii din timp şi lucraţi cu ei asupra textului. Informaţii din timp despre limitele de timp şi rezultatul pe care doriţi să-l obţineţi de la auditoriu. Aflaţi ce cerinţe: proiector, microfoane etc. Echipa de lucru trebuie să-şi cunoască bine rolurile, coordonatorul proiectului trebuie să verifice îndeplinirea corespunzătoare a planului.

6.      Pregătirea, înregistrarea şi comentariile. Planificarea şi pregătirea ocupă 80% din tot lucrul ce ţine de seminar. Însăşi seminarul poate dura cîteva ore sau zile. Cu o zi înainte trebuie verificate dispozitivele, locul, decoraţiile etc. în ziua seminarului personalul trebuie să vină cu jumate de oră mai devreme. Înregistrarea se face la intrare, pentru a evita intrarea străinilor. Bucletele, cadourile, broşurile se distribuie în timpul înregistrării. Pot fi distribuite şi anchete pentru a avea un feedback cu privire la seminar. Recomandările şi comentariile din anchete vor ajuta la planificarea unor altor seminare.

Conferinţa presupune o adunare, întîlnire a reprezentanţilor unor organizaţii, grupuri, ţări sau a unor anumite persoane, oameni de ştiinţă pentru discutarea unor întrebări aparte. Termenul de conferinţă (provine din lat. conferre - bilanţ, compara) în general prin acest cuvânt se înţelege bilanţul, materialului adunat şi aprecierea lui.

Organizarea conferinţelor necesită de asemenea o bună pregătire şi planificare. Mai întîi trebuie să ne determinăm cu tematica şi grupul ţintă.

În sens larg conferinţă reprezintă un mix din patru componente:

1. informaţii despre domeniul respectiv (analiză, prognoze, legislaţie);
2. posibilitatea de a cunoaşte reprezentanţi din domeniu, experţi, clienţi potenţiali, parteneri, colegi;
3. împărtăşirea experienţei;
4. materialele conferinţei (communicate, dări de seamă, publicaţii tematice etc.)

Pregătirea unei conferinţe mari durează de la 4 luni la un an. Structural pot fi evidenţiate cîteva etape:

1. determinarea temei şi auditoriului ţintă.
2. elaborarea detaliată a programei şi invitarea spikerilor.
3. publicitatea cu privire la conferinţă.
4. organizarea nemijlocită.
5. după conferinţă-publicaţii despre conferinţă.

Lista conferinţelor este lungă printre acestea se pot aminti:

Conferinţe ştiinţifice de cercetare pe plan naţional sau internaţional, unde se fac expuneri în public asupra unei teme din domeniul ştiinţei, artei, politicii etc., cu intenţia de a informa, de a instrui, de a omagia etc.

Conferinţe politice, ţinute de diferite organizaţii. Acestea sunt forruri superioare organizaţiilor respective, unde se întrunesc delegaţii pentru a dezbate probleme ale activităţii organizaţiei, a alege organele sale de conducere etc.

Reuniune a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii politice, ştiinţifice etc., cu scopul de a dezbate şi de a hotărî asupra unor probleme curente şi de perspectivă ale activităţii lor. Exemple: Conferinţele de pace, conferinţe culturale, conferinţe navale, conferinţa pentru studiul răpirilor OZN etc.

Conferinţe de presă, unde o personalitate a vieţii politice, sociale, culturale etc. face o expunere sau declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentanţilor presei. [21]

            Organizarea unui seminar, conferinţe de presă. Comunicatul de presă. Reprezintă o metodă activă de difuzare a informaţiei, în format scris, simplă şi eficace, cu ajutorul căreia se transmite oficial presei o informaţie despre instituţie, cu scopul diseminării unui mesaj către publicul ţintă. Comunicatul de presă:

ü  aduce la cunoştinţa mass-media producerea unui eveniment;

ü  înştiinţează că se va produce un eveniment în viitor;

ü  aduce informaţii suplimentare despre un eveniment deja relatat în presă.

În ceea ce priveşte comunicarea cu presa, aceasta poate lua următoarele forme:

a).Briefingulse referă la un singur subiect, în scopul prezentării  pe scurt a unor informaţii sau de informare la zi privind activităţi, proiecte în desfăşurare, programe sau proceduri. Ca format, briefingul este de obicei o comunicare într-un singur sens, de la vorbitor spre auditoriu.      Un briefing se organizează de obicei în cazul unor evenimente negative din evoluţia instituţiei, când există riscul ca acestea să fie greşit prezentate şi interpretate în presă.

b). Discursul reprezintă o modalitate de informare a publicului asupra rolului, misiunii şi specificului instituţiei. Este susţinut de către conducătorul instituţiei sau o persoană desemnată de acesta.

c). Interviul este o formă pasivă de difuzare a informaţiilor, în care se răspunde întrebărilor jurnalistului. El poate avea ca destinaţii: presa scrisă;radio-ul;televiziunea.

Interviurile se solicită cu scopul aprofundării de către presă a unor informaţii primite cu ocazia unor comunicate de presă sau ştiri.

d). Conferinţa de presă are ca scop:

q  popularizarea sau aducerea la cunoştinţa publicului larg a unui eveniment care suscită interes;

q  economisirea timpului, prin oferirea posibilităţii jurnaliştilor de a adresa întrebări conducerii instituţiei;

q  furnizarea informaţiilor despre un anumit proiect de mare anvergură mai multor mijloace de comunicare în masă, simultan.

 

Bibliografie:

1. Abric J. A. Psihologia comunicării, Bucureşti, Editura Polirom, 2002
2. Atgeld, John P. Oratory: Its Requirements and Rewards. Chicago: Charles H. Kerr and Co., 1901.
3. Buehler, E.C, and Richard L. Johannesen. Building the Contest Oration. New York: The H.W. Wilson Co., 1965.
4. De Peretti, A., Legrand, J.A., J. Boniface.  Tehnici de comunicare. Iaşi: Editura Polirom. 2001
5. Denis McQuail, Comunicarea Editura: INSTITUTUL EUROPEAN, Iași, 2010.
6. Denny R. Communicate to win, Kogan Page Limited, 2002
7. DEX. ediția aII a București, 1998.
8. Gheorghe Ilie Fârte Comunicarea, o abordare praxiologică, Editura: CASA EDITORIALA DEMIURG PLUS, Iași, 2004.
9. Hardwicke, Henry. History of Oratory and Orators. New York: G.P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker Press, 1896.
10. Irina Radu Managementul grupului, Economia. Seria Managementvol. 10, nr. 2 / 2007.
11. Ioan Mihuț Autoconducere și creativitate, Editura Dacia, Cluj, 1989.
12. Michael A. West, Lucrul în echipă, Polirom,București, 2008.
13. Pierre de Visscher, Dinamica grupurilor, Polirom Iași, 2001.
14. Pânişoară I. O. Comunicarea eficientă. Iaşi: Editura Polirom,2006.
15. Oprea C. L. Strategii didactice interactive. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2006.
16. Osborn A. F. Puterea ta creativă, Motorola University Press, 1991.
17. Osborn A. F. Cum să devenim mai creativi, Buffalo University, 1964
18. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul Dicționar Enciclopedic al Științelor Limbajului Editura Babel, 1996
19. Sfez Lucien Comunicarea,  Editura: Institutul European, 2002.
20. http://www.mdrl.ro/_documente/info_integrare/campanii2005/admin_publica/anexe/public_speaking_Gabriel_Ferugean.pdf
21. http://ro.wikipedia.org/wiki/Conferinţă