Prelegerea nr. 4

 

ABORDAREA SISTEMICĂ A COMUNICĂRII. TIPURI DE COMUNICARE

 

Structura a ceea ce este numită comunicare este destul de complexă și ramificată. De aceea, pentru analiza structurii comunicării este bine de utilizat anumite criterii, după care vom evidenția mai clar tipurile comunicării. Aceste criterii pot fi următoarele:

a)    În funcție de partenerii implicați în procesul de comunicare;

b)    După contextul spațio-temporal;

c)     După codul folosit;

d)     După finalitatea actului comunicativ;

e)    După capacitatea autoreglării;

f)      După statutul interlocutorilor;

g)    După natura conținutului.

Astfel, tipurile de comunicare după aceste criterii sunt următoarele:

În funcție de partenerii implicați în procesul de comunicare:

o   Comunicare intrapersonală (comunicarea cu sine);

o   Comunicare interpersonală (comunicare cu alţii);

o   Comunicare de grup mic;

o   Comunicare publică;

o   Comunicare de masă (prin instituții specializate, cu adresabilitate generală).

       După contextul spațio-temporal:

o   Comunicare directă (faţă în faţă);

o   Comunicare indirectă (mediată).

       După codul folosit:

o   Comunicare verbală;

o   Comunicarea nonverbală;

o   Comunicarea paraverbală;

o   Comunicare mixtă.

       După finalitatea actului comunicativ:

o   Comunicare accidentală;

o   Comunicare subiectivă;

o   Comunicare instrumentală.

     După capacitatea autoreglării:

o  Comunicare leteralizată (unidirecţională) –fără feed-back (ex.: film, TV, radio);

o  Comunicare nelateralizată – cu feed-back determinat de prezenţa interacţiunii emiţător-receptor.

     După statutul interlocutorilor:

o   Comunicare ascendentă (cu superiorii);

o   Comunicare descendentă (cu subalternii);

o   Comunicare orizontală (de pe poziţii egale).

        După natura conţinutului:

o   Comunicare referenţială(vizează un anumit adevăr);

o   Comunicare operaţională/metodologică(vizează înţelegerea acelui adevăr);

o   Comunicare atitudinală(valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul).

 

      Să anlizăm conținutul și forma în care se desfășoară tipurile de comunicare.

În funcţie de partenerii implicaţi în procesul de comunicare

• Comunicarea intrapersonala: presupune un dialog al persoanei cu sine. Este cadrul in care o persoana se află față in față cu conștiința sa, se recunoaște și se analizează, rezolvă probleme, reflectează asupra mesajelor pe care vrea să le transmită sau asupra comportamentului său in diferite situații, se raportează critic la faptele și la realizările sale, le infrumusețeaza, se incurajează sau se amăgeste. Acest gen de comunicare este foarte important pentru echilibrul psihic și emoțional al persoanei.

 

• Comunicarea interpersonală: se realizează intre doua sau mai multe persoane aflate în situație de proximitate (familie, prieteni, colegi). Este cadrul în care persoanele interacționează, se influențează reciproc, îsi comunică păreri, gânduri, sentimente, iși satisfac nevoia de acceptare, își formează o imagine despre sine, formulează și acceptă critici. Acest gen de comunicare ajută persoana sa-i cunoască atât pe ceilalți cât și pe sine.

 

 

• Comunicarea de grup: se realizeaza in colectivități specifice vieții profesionale si sociale. In acest cadru se rezolva probleme, se împărtășesc cunoștințe si experiențe, se verifica opinii, se ajunge la situații conflictuale sau se rezolva conflicte.

 

• Comunicarea publică: reprezintă o prezentare, o expunere făcută de o persoana în fața unui auditoriu. Poate să vizeze obiective diferite (transmiterea unor informații, influențarea opiniilor și acțiunilor persoanelor care constituie auditoriul).

 

• Comunicarea mediată tehnologic: se realizează între grupuri umane mai puțin numeroase, iar medierea este asigurată de suporturi cu diferite complexități din punct de vedere tehnologic.

 

• Comunicarea de masa: se realizează prin ziare, reviste, cârti, radio, TV, calculator.

 

După contextul spaţio-temporal;

Din punctul de vedere al transmiterii mesajului, comunicarea poate fi:

• directă: atunci când partenerii de comunicare se află față în față, într-un context situațional comun.
• indirectă (mediată): când, pentru a comunica, partenerii folosesc diverse alte mijloace de transmitere a mesajului(scrisoarea, telefonul, faxul, rețelele electronice)

 

  După codul folosit:

• Comunicarea verbală se realizează oral sau în scris, prin intermediul unei limbi cunoscute de către toți participanții la actul comunicării.

 

• Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul gesturilor, al mimicii sau chiar al unui sistem special creat, cum ar fi limbajul surdo-muților.

 

• Comunicarea paraverbală se realizează prin intermediul aspectelor legate de voce(modulație, ritm, volum) sau prin pauzele în vorbire. 

 

• Comunicarea mixtă. În comunicarea orală , elementele verbale sunt însoțite de elemente de comunicare nonverbală și paraverbală.

       După finalitatea actului comunicativ:

Finalitatea actului comunicativ, conștientizată sau nu de "actorii" relației, a permis delimitarea altor trei tipuri de comunicare: cea accidentală, cea subiectivă şi cea instrumentală.

Comunicarea accidentală se caracterizează prin transmiterea întâmplătoare de informaţii. Ele nu sunt vizate expres de emiţător şi, cu atât mai puţin, sunt destinate procesului de învăţare dezvoltat de receptor. Spre exemplu, constatarea lipsei cretei şi buretelui în momentul transcrierii la tablă a textului tocmai citit, îi prilejuieşte profesorului o paranteză-remarcă la sistemul eficient al retroproiectorului, care l-ar fi scutit pe el de nervi şi de blam pe elevul de serviciu.

Comunicarea subiectivă are drept caracteristică faptul ca exprimă direct (verbal, paraverbal sau nonverbal) starea afectivă a locutorului din necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma acumulării unei tensiuni psihice (pozitive sau negative). Rămânând în context didactic, să observăm că în această categorie intră şi exclamația de surpriză la un răspuns deosebit ("Bravo, tinere!") şi tonul ridicat al reproşului ("M-aţi supărat!") şi trântirea catalogului pe catedră. De altfel, diversitatea formelor de exprimare şi comunicare subiectivă este extrem de mare, aici incluzându-se şi mişcările de descărcare: cursantul care-şi răsuceşte automat şuviţa de păr, doar, doar, va apărea răspunsul, eleva care-şi tot aranjează bluza – care stă bine dealtfel! – în timpul tatonării rezolvării, copilul care face bucăţi creta. Întimpul răspunsului oral, profesorul care-şi învârte tot mai nervos ochelarii, pe măsura ascultării răspunsurilor etc.

Comunicarea instrumentală apare atunci când sunt reunite o serie de particularităţi:

a) focalizarea intenţionată şi vădită pe un  scop precis, comunicat mai mult sau mai puţin partenerilor;

b) urmărirea atingerii lui prin obţinerea unui efect anumit în comportamentul receptorului şi

c) capacitatea de a se modifica, în funcţie de reacţia partenerilor, pentru a-şi atinge obiectivul.

Este evident că acest tip de comunicare este dominant în actul didactic, fără ca acest fapt să excludă şi prezenţa celorlalte două. Dacă, prin esenţa ei, orice comunicare didactică este şi instrumentală, reciproca nu mai este valabilă. La fel, dacă o comunicare didactică poate fi, într-o anumită măsură accidentală şi subiectivă, acestea din urmă nu sunt prin finalitatea şi procesualitatea lor, şi didactice.

  După capacitatea autoreglării:

      o  Comunicare leteralizată (unidirecţională) –fără feed-back(ex.:film, TV, radio);

• Comunicare nelateralizată – cu feed-back determinat de prezenţa interacţiunii emiţător-receptor.

Din punctul de vedere al relației dintre emițător și receptor, se poate vorbi despre:

• comunicare bilaterală: când într-o anumită situație de comunicare receptorul poate deveni la rândul său emițător(dialog cotidian, emisiuni interactive la radio sau la televiziune);
• comunicare unilaterală: în cazul în care receptorul nu poate deveni, la rândul său, emițător, mesajul transmițându-se într-un singur sens(de exemplu, dinspre ecran sau dinspre scenă spre spectatori).

 

• După statutul interlocutorilor:
• o   Comunicare ascendentă (cu superiorii);
• o   Comunicare descendentă (cu subalternii);
• o   Comunicare orizontală (de pe poziţii egale).

       După statutul interlocutorilor, exista comunicare pe verticala (intre parteneri cu statute inegale; de exemplu, elev-profesor) si pe orizontala (intre locutori cu statute egale; elev-elev).

 

A- B. Comunicarea formala si informala:

Comunicarea formala este impusa de structura organizației < așadar, direcția poate fi verticala sau orizontala> si utilizează canale de comunicare bine conturate si precizate.

 

Comunicarea informala este paralela cu comunicarea formala. Ea se bazează pe criterii afective, pe interese comune legate <sau nu> de organizație. Structura rețelelor de comunicare informala este aleatorie, poate fi orizontala sau verticala. Se considera ca pe canalele informale de comunicare le parvin managerilor peste 50 la suta din informații, care, deși pot fi frecvent distorsionate si sa aibă o puternica doza de subiectivism, uneori sunt credibile, iar viteza lor de circulație este mult mai rapida.

 

C. Comunicarea verticala < ascendenta – descendenta>:

comunicarea ascendenta: < de jos in sus>: se desfășoară de la subordonat către manager, aceasta se desfășoară de la pozițiile ierarhice inferioare către cele superioare. Astfel, rolul comunicării ascendente este acela ca asigura feedback-lu de la subordonați către manageri. Efectele unei asemenea comunicări sunt însemnate, atât asupra productivității, cat si asupra climatului de lucru. Fără informații de la subordonați, managerii nu ar avea la dispoziție datele necesare desfășurării muncii lor si nici nu ar avea informații despre modul de îndeplinire a sarcinilor de către angajați, de rezolvare a problemelor întâmpinate de către aceștia din urma. In lipsa comunicării ascendente , problemele se acutizează si sunt mai greu de rezolvat.

Un aspect diferit este reprezentat de situația in care subordonatul omite in mod voit anumite fapte pentru a nu fi acuzat de incompetenta sau de nerealizarea obiectivelor. Este o diferența destul de mare intre adaptarea comunicării astfel încât sa te expui într-o lumina favorabila, dar mult mai grav este sa ascunzi fapte sau situații care te dezavantajează. Un manager eficient va analiza situațiile de comunicare, va observa modelele de comunicare cu fiecare subordonat si modul in care ele se repeta, astfel încât apariția unor eventuale distorsiuni sa nu afecteze negativ rezultatele.

 

Avantajele comunicării ascendente:

• ajuta managerii sa înțeleagă problemele profesionale ale subordonaților si grijile lor personale;
•  ajuta pe manager sa tina legătura cu atitudinile si valorile subordonaților;
• poate alerta managerii in privința managerilor soluții funcționale;
• poate asigura informații necesare in luarea deciziilor;
• ii ajuta pe subordonați sa participe si sa contribuie la rezolvarea problemelor , crescândul-le motivația;
• asigura feedback asupra comunicării descendente si idei asupra îmbunătățirii ei.
• comunicarea descendenta: < de sus in jos>: se desfășoară de la manager la subordonat, aceasta se desfășoară de la pozițiile ierarhice superioare la cele inferioare. Prin acest tip de comunicare managerul își poate exercita funcțiile specifice < planificare, coordonare, organizare, control, etc>: comunicarea obiectivelor pe termen lung si scurt; modul dorit de organizare a activității; transmiterea deciziilor luate si a procedurilor prin care vor fi puse in practica; etc. O comunicare descendenta eficienta asigura nu doar coordonarea si controlul subordonaților la nivelul organizației/ activității, ci , totodată , relaționează diferite niveluri ierarhice in funcție de nevoile existente.

Avantajele comunicării descendente:

 

 

• permit deciziilor luate de manageri sa se transforme in fapte prin subordonați;

• se asigura ca acțiunea este consistenta si coordonata;
• costurile sunt reduse pentru ca se fac mai puține greșeli;
• poate stimula o influenta mai mare din partea angajaților, ceea ce conduce la servicii mai bune către clienți;
• din toate aceste pot apărea o eficienta si un profit mai mare.

Managerii ar trebui sa fie ei cei care inițiază discuțiile si sa nu le lase sa se desfășoare la întâmplare, doar când solicita subordonatul. Un manager care dorește sa aibă rezultate foarte bune in ceea ce privește activitatea subordonaților va iniția contacte relativ dese, in cazul noilor angajați, iar in cazul angajaților care s-au obișnui cu organizația , respectiv regulile/procedurile, o strategie de lucru care sa nu îngrădească accesul feedback-ului ori de cate ori acesta este necesar. Totodată managerul trebuie sa dedice timp pentru a vedea daca subordonații au înțeles mesajul corect.

 

D. Comunicarea orizontala: se refera la mesajele trimise de la egala la egal, de la același nivel ierarhic < manager către manager, muncitor către muncitor> ; acest tip de comunicare facilitează împărtășirea înțelegerii unor fenomene, metode si probleme, dezvolta satisfacția angajaților in legătura cu locul de munca. Un avantaj al acestui tip de comunicări se refera la faptul ca  motivația membrilor de a-si împărtăși informația si ideile tinde sa fie naturala si puternica deoarece nici o autoritate a răspunsului corect nu este așteptata sa apară imediat.

Un tip aparte de comunicare orizontala este reprezentat de comunicarea seriala : se refera la mesajele trimise de-a lungul unor șiruri de oameni < exemplu: am auzit ceva si spunem mai departe unui prieten, acesta spune altui necunoscut, s.a.m.d. >.

 

Problemele comunicării seriale sunt cele ale apariției zvonurilor   :

• este vorba despre următoarele aspecte: reducerea numărului de detalii prin retransmiterea mesajului;
• in timp ce la unele detalii se renunța alte detalii devin mai puternice, sunt intensificate
• apoi, are loc asimilarea, se refera la tendința de a reconstrui ,mesajul pe care-l primim si in perspectiva propriilor atitudini, necesitați, valori.

 

•   După natura conținutului:
• o   Comunicare referențiale(vizează un anumit adevăr);
• o   Comunicare operațională/metodologică(vizează înțelegerea acelui adevăr);
• o   Comunicare atitudinală(valorizează cele transmise, situația comunicării și partenerul).