Comunicarea

Definirea comunicării

      Comunicarea în calitate de știință apare în anii 50-60 ai secolului al XX-lea. Fiind un fenomen social indispensabil culturii și ființei umane marea majoritate a oamenilor îl consideră familiar, de la sine înțeles. Însă, atunci când au început cercetările științifice a acestui domeniu, oamenii de știință s-au întâlnit cu un șir de probleme întru definirea noțiunii de comunicare.

      Trebuie să cunoaștem că studiul comunicării a fost declanșat în diferite domenii științifice, cum ar fi, informatica, biologia, telecomunicații, sociologia, psihologia, politologie, jurnalistică, pedagogie etc. Am putea spune, că fiecare din aceste domenii s-a străduit să dea definiția sa a comunicării, reieșind din conținutul domeniului cercetat. Așa s-a întâmplat, că au apărut o sumedenie de definiții a fenomenului, numit comunicare. În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare semantică, cercetătorii americani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson au încercat să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori,  limitându-se la cele mai reprezentative 126 de definiții.

           Este clar că, noi nu vom înșirui toate aceste definiții pentru că ele reflectă specificul domeniilor de cercetare și a intereselor din aceste domenii. Noi vom încerca să definim comunicarea din punct de vedere general-uman. În majoritatea cazurilor oamenii obișnuiți, acei care nu sunt preocupați de cercetările științifice înțeleg prin noțiunea de comunicare informație, transmiterea și primirea informației. Trebuie să spunem, că acest sens numaidecât se include în conținutul noțiunii de comunicare, dar acesta pare să  nu fie principal. Pentru a înțelege sensul noțiuni de comunicare va trebui să începem  cu principiul istoric, care numaidecât ne va reflecta anumite realități, împrejurări și sensuri în care au apărut activitățile numite comunicare. De aceea, primul moment pe care va trebui să-l menționăm este apriția istorică al cuvântului.

•       „Noțiunea a comunica a fost atestată în limba latină în 1361 cu sensul „de a fi în relație”.
• Cercetările filologice îl înregistrează în documente, datând din 1557 cu sensul „de a face cunoscut ceva cuiva”, adică „de a divulga, a spune, a publica”.
•  În 1740, termenul a fost atestat cu sensul „de a transmite” (un corp care comunică mișcare unui alt corp)”.

După cum vedem, apariția sa istorică leagă această noțiune de diferite împrejurări și-i transmite diferite sensuri. Primul sens, este de a stabili anumite relații sociale; al doilea sens, este sensul informativ.

     Însă, al doilea principiu, care ne va da posibilitate să vedem care dinte aceste sensuri ale comunicării evidențiate istoric, relațional și informațional, este în prim plan, iar care dintre ele se află în plan secundar.

         Analiza logică a comunicării trebuie să înceapă de la descrierea conținutului noțiunii comunicare. Orișice noțiune are rădăcina sa, care și descrie sensul inițial al orișicărei noțiuni. Comunicarea este un termen ce provine din cuvântul   latin communis (comun). De la acest cuvânt au apărut așa noțiuni ca comunitate, comună, comunism, care de fapt ne vorbesc despre convețuire împreună. A trăi în comun nu este posibil fără a acționa împreună, ceea ce necesită stabilirea unor relații și nu orișicare relații, ci anume acelor relații care fac posibil activitatea în comun.  Imaginați-vă, că într-o echipă de fotbal care trebuie să joace împreună și să biruie o altă echipă careva dintre fotbaliști nu are relații normale cu ceilalți jucători. El va fi înlăturat din echipă, cât mai curând posibil. Deci, putem spune că ”a comunica” este echivalent cu ”a face ceva comun”. Și aceasta va fi primul sens al noțiuni de comunicare.

     Dar tot de la noțiunea „communis” a apărut și noțiunea comunicare care are sensul de a transmite de a transmite ceva, și în cazul acesta vom vorbi despre transmitere de informații și primire de informații.

Concluzii:

• Actul de a face anumite lucruri comune se realizează prin schimbul de gânduri, idei și sentimente. Așadar, comunicarea reprezintă un schimb – dai și primești. Este un proces bidirecțional la care iau parte atât vorbitorul cât și ascultătorul. Participanții la procesul de comunicare trebuie să aibă o înțelegere comună a sensului cuvintelor și al sunetelor, al gesturilor, expresiilor, simbolurilor și contextului folosite în comunicare.
• Comunicarea eficientă este reprezentată de existența unei înțelegeri comune a intenției și sensului. Atât cel care transmite cât și cel care receptează au o înțelegere comună a scopului, sensului și semnificației mesajului.

Reieșind din această  divizare a sensului noțiunii de comunicare vom separa și definițiile date de savanți în două categorii, definiții relaționale ale comunicării și definiții informaționale.

Definiții relaționale ale comunicării

• Psihologul american Şibutani, pentru prima dată susţine că în procesul comunicării are loc nu numai transmiterea informaţiei dar şi interacţiunea reciprocă dintre oameni.
• М.И. Лисинa definește comunicarea ca interacţiune între persoane, orientată spre coordonarea şi unificarea eforturilor cu scopul de a institui relaţii şi a realiza un scop comun.
• Dinu Mihai:„Comunicarea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor „verticale”, într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii”.

Definiții informaționale ale comunicării

• C. Hovland, I. Janis și H. Kelley definesc comunicarea astfel: ”un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.
  •  Denis McQuail: ”comunicarea este transmiterea informațiilor, ideilor și atitudinilor sau emoțiilor de la o persoană la altă persoană sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul simbolurilor. Comunicarea are loc ori de câte ori un sistem, sursă, influențează un alt sistem, destinatarul, prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin canalul care leagă cele două sisteme.”

 

 Obiectivele (scopurile) comunicării

Fără doar și poate, în procesul comunicării se urmăresc anumite scopuri: primul scop este de a face relații cu cineva; al doilea este de a transmite sau a primi careva informații. De aceea vom diviza scopurile comunicării în două clase: scopuri relaționale ale comunicării și scopuri informaționale  ale comunicării.

Obiective (scopuri) ale comunicării informaționale

• - să atenţionăm pe alţii.
• - să informăm pe alţii.
• - să explicăm ceva.
• - să distrăm.
• - să descriem.
• - să convingem, etc
• Atunci când nu reușim să atingem nici unul din aceste obiective, înseamna că am dat greș în procesul de comunicare. Acest lucru însă se poate întâmpla din cauza mai multor factori care apar pe parcursul întregului proces.

Obiective (scopuri) ale comunicării relaționale

• Potrivit opiniei lui De Vito (1988), comunicarea are cinci scopuri esențiale:
• decoperirea personală – comunicarea ne ajută să învățăm despre noi și despre alții, să ne descoperim (în special prin intermediul comunicării sociale) și să ne evaluăm;
• descoperirea lumii externe – comunicarea oferă o bună înțelegere a realității exterioare, a obiectelor și a evenimentelor;
• stabilirea relațiilor cu sens – comunicarea oferă posibilitatea de a stabili și de a menține relații strânse cu alte persoane;
• schimbarea atitudinii și comportamentului – se referă în special la comunicarea realizată prin mass-media, cu rol semnificativ în schimbarea atitudinilor și comportamentelor noastre;
• joc și distracții – comunicarea reprezintă un mijloc de a ne distra, de a râde și de a ne simți bine.

Definiția generală a comunicării

Comunicare este un proces social de a uni puterile unei colectivități (comunități) pentru rezolvarea anumitor sarcini comune prin informare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MIZELE (FUNCȚIILE) COMUNICĂRII

Miza informativă

Prima miza căreia încearcă să răspundă comunicarea interpersonală este miza informativă. Comunicare de informare a fost prima care a fost recunoscută. Orișice comunicare numaidecât aduce informație. Situația limită a transmiterii telegrafice de informații, preluată de teoria informației, prin modelul său Emițător- Receptor reamintesc această evidență fundamentală: a comunica înseamnă a informa. Comunicare, este cu siguranță, transmitere de informație, dar ea nu este doar modalitate de informare.

Miza de poziționare

Dacă privim ce se întâmplă într-o comunicare, remarcăm că prin această activitate se asumă întâi de toate o identitate. Pentru că faptul de a comunica are mereu ca finalitate generală exprimarea acestei identități. Comunicând nu pot să nu-mi afirm ființa și deci să mă poziționez în raport cu celălalt. În orișice act de comunicare interumană, fiecare actor interpretează un rol menit să-i asigure în final controlul situației, altfel spus capacitatea de a se face recunoscut în rolul său. Orice discurs este pornit de la întrebări fundamentale, precum: „cine sunt eu pentru tine?”, „cine ești tu pentru mine?”

Așadar, poți comunica și numai pentru a te poziționa și a fi recunoscut în această poziție. Modalitatea acesta de intervenție comunicativă este legată de existența socială. Nu poți exista fără a te fi definit în raport cu celălalt. Comunicarea este una dintre modalitățile de poziționare socială.

Problema identității este una generală, dar sunt cazuri nu este nevoie să te poziționezi, pentru că poți ocupa un anumit loc în societate. De ex: Rector, dar și în acest caz este nevoie că ești efectiv în acest rol.

Miza de mobilizare

Actul de comunicare este întotdeauna o tentativă de influențare a celuilalt. Propunându-i celuilalt o definiție a mea, eu lansez o informație despre lume cu care celălalt va trebui să  se poziționeze. Actul de comunicare pare în primul rând destinat să producă efecte. El urmărește scopul să-l facă pe celălalt să creadă, să gândească și să acționeze. Pe lângă funcția logică și cognitivă a limbajului, acesta îndeplinește și o funcție volitivă. Noi ne comunicăm gândurile pentru a obține o reacție din partea celorlalți.

Influența este o resursă umană întrucât este și o aptitudine de a-l motiva pe celălalt, adică de a-l face pe celălalt să gândească și să acționeze cum voim noi. Ea se sprijină pe o situație cum ar fi educația: părinți-copii ce permite influențarea prin elementele puse în joc: autoritatea, bazată pe tradiție, respectul, admirația

Astfel, comunicarea nu poate fi lipsită de o voință de a influența semenii. A comunica înseamnă obligatoriu a interveni în scopul schimbării unei situații pentru celălalt și deci a acționa asupra lui și a sistemului de reprezentări. Problema mobilizării celuilalt este o problemă importantă și generală în procesul comunicării.

Miza relațională

Orișice proces de comunicare presupune un act de relaționare. În timpul întâlnirii a două persoane apar numaidecât sentimentele de simpatie-antipatie. Acest fenomen, ce ține de fenomenul seducției apare cu mai multă forță atunci când se reglează conturile de poziționare. Fenomenul seducției se observă bine în actul comunicării telemediatice (internetul, telefonul), când mediul tehnic îl scutește pe celălalt de la distanță să se prezinte. Celălalt este acolo, dar nimeni nu-i cunoaște identitatea, astfel nimeni nu e poziționat în astfel de comunicare. Fenomenul de influență se îndreaptă direct către un joc de seducție. Fiindcă trebuie să-l agăți pe celălalt, conversațiile manipulează toate posibilitățile de seducție (abordări explicit sexuale, joc de limbaj etc.) Astfel comunicare apare ca fundamentul existențial al comunicării umane. Comunicare aduce relația umană de la esență la existență. Fără comunicare relația umană nu ar fi ancorată în real. Relația umană devine un act prin procesul exprimării.

Orice comunicare fixează natura relației pe care dorim s-o avem cu interlocutorul. Această relație se specifică întotdeauna pe măsură ce comunicarea se desfășoară. Interacțiunile de iubire sau de ură sânt situații limită ce revelează această miză.

Miza normativă

Orice comunicare propune celuilalt o definiție a lumii și, implicit, un ansamblu de norme ce vor susține interacțiunile viitoare. Regulile ce precizează schimburile de idei, comportamente preexistă comunicării (sunt înscrise în conținutul unei culturi) sau sunt construite reciproc pe parcursul comunicării. Orișicare comunicatori se străduie să găsească într-o rațiune comunicațională criteriile raționalității comune. Nu poți comunica fără a te afla într-un sistem minim de reguli împărtășite.

Principiile comunicării

         Primul principiu al comunicării nu putem să nu comunicăm. Comunicarea este inevitabilă, chiar și în cazul când nu vrem să comunicăm. Negarea procesului de comunicare este de asemenea comunicare. Aceasta este o formă nonverbală a comunicării.

        Al doilea principiu, comunicarea este un proces. Nimic în comunicare nu rămâne static, totul este interrelațional. Comunicarea include toate elementele sale.  Nu se poate comunica doar la un nivel, de exemplu la nivel rațional, numaidecât se include și nivelul emoționa.

      Al treilea principiu, comunicarea implică două niveluri, primul al conținutului, iar al doilea, al relaționărilor. Conținutul transmis poate fi spus ca o rugăminte, ca o simplă informație, ca o comandă. Transmiterea unui oarecare conținut, informație poate determina și relația între persoanele ce participă la comunicare. Un  șir de probleme de comunicare pot rezulta din dificultatea de a distinge între cele două dimensiuni, conținut și relație.

      Al patrulea principiu, comunicarea prezintă un proces circular. Nu se poate distinge strict punctele de pornire și oprire a comunicării.

      Al cincilea principiu, comunicarea prezintă un cumul de factori verbali și nonverbali. Acești factori pot fi în armonie, dar pot fi și în contradicție, pot contribui la o mai bună înțelegere a mesajului, ori să se contrazică ( de exemplu, mesajele mixte, comunicarea verbală care transmite ceva și nonverbală, care transmite exact opusul).

      Al șaselea principiu, comunicarea este simetrică și complementară. Conform acestui principiului simetriei participanții la comunicare acționează la fel, comportamentul lor este același, și se reflectă ca în oglindă. Principiul simetriei este un bun start pentru comunicare. Principiul complementarității se bazează pe competitivitatea participanților la comunicare. Este și el un bun start pentru începerea comunicării. Această perspectivă se produce atunci, când partenerul de comunicare are un comportament opus primei persoane.

 

 

Paradigmele comunicării

        Mai întâi de toate să explicăm ce este paradigma. Noțiunea paradigma în știința contemporană a fost introdusă de Tomas Cuhn în lucrarea „Structura revoluțiilor științifice”. Paradigma este o construcție mentală care face posibil înțelegerea realității într-un anumit mod și care este acceptată de o comunitate de savanți pe o perioadă îndelungată pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini.   Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli , norme și metode de cercetare folosite de către o comunitate științifică în procesul de cercetare. Mai simplu spus, realitatea este destul de complicată, de aceea savanții construiesc anumite scheme logice pentru ca această complexitate să se transforme într-o reprezentare care poate fi înțeleasă și care poate fi studiată și face posibil rezolvarea problemelor. Astfel, știința comunicării folosește mai multe paradigme de cercetare, printre care pot fi evidențiate:

• Ø Paradigma structural-expresivă a comunicării
• Ø Paradigma relațional-sistemică
• Ø Paradigma formal-tranzacțională
• Ø Paradigma fenomenologică și praxiologică

 

 

Paradigma structural-expresivă a comunicării

Obiectul final al studiilor întreprinse în cadrul paradigmei structural-expresive este „personalitatea” (înțeleasă ca o organizare integră a psihicului) celui care se exprimă. Conform acestei paradigme toate fenomenele de la suprafață își au organizarea într-o structură subiacentă care poate fi scoasă la iveală. Fenomenele de la suprafață, în cazul nostru, sunt comportamentele și exprimările verbale ale subiecților; structurile subiacente sunt reprezentate de psihicul fiecăruia. În această paradigmă psihicul uman are o „organizare internă” care vine puternic pentru a modela exprimările subiectului. Comunicările făcute de un subiect poartă marca „dorințelor” și a „motivațiilor” și altor „nevoi” care compun această organizare internă. Această paradigmă presupune efectuarea analizei exprimărilor subiectului prin descoperirea structurilor psihice subiacente.

Mai multe teorii presupun o definiție a structurii și funcționării psihicului uman:

1)    Modelul psihanalitic – aparatul psihic, are o realitate biologică, în calitate de izvor de impulsiuni;

2)    Modelele motivaționale – motivațiile sunt înscrise în psihic;

3)    Modelul logico-structural – presupune existentă o logică, o construcție intelectuală a psihologului, care-l ajută să intre în logica subiectului.

 

 

Schema canonică a expresivității umane

Această schemă deosebește patru niveluri de profunzime a expresivității umane:

1)    Primul, cel mai profund nivel, nivel cel mai adesea inconștient, include dorințele, motivațiile sau valorile fundamentale, reunite într-un sistem, mai mult sau mai puțin coerent;

2)     Acest sistem formează ceea ce putem numi logica profundă a individului, logica ce servește drept bază pentru modul lui de percepere a lumii și determină un anumit număr de atitudini profunde, adică niște presupoziții față de lucrurile din lume;

3)    Nivelul al treilea, toate actele subiectului, care își au sursele în atitudinile acestuia;

4)    Nivelul al patrulea, include opiniile (verbalizări ale pozițiilor cu privire la diferite domenii);

Stratul dorințelor (sau a motivațiilor, respectiv al valorilor) este primordial. El stă la baza întregului sistem al expresivității. Fiecare nivel de expresivitate stă la baza următorului.  Gama de exprimare a fiecărui nivel de concretizare crește în comparație cu precedentul. Un mic număr de dorințe și valori stă la baza un număr mai mare de atitudini. La ultimul nivel, opiniile sunt destul de numeroase în comparații cu dorințele și valorile. Invers fiecare nivel îl dezvăluie pe celălalt.  Cu alte cuvinte, studiind atitudinile se pot dezvălui dorințele aflate la baza acestora, iar studiind opiniile pot fi dezvăluite atitudinile. Trăsătura specifică a metodelor de analiză este descoperirea nivelelor anterioare mai profunde, care fundamentează coerența conținutului.

      Fundamentul acestei paradigme este sistemul psihanalitic   a lui Sigmund Freud. Pentru psihanaliză este un aparat ce aseamănă cu un rezervor de pasiuni primare sau refulate, care încearcă să scape, să treacă în act pentru ași îndeplini finalitatea fundamentală. Psihicul este totodată un loc unde pasiunile (Sinele), se confruntă cu instituțiile raționale (Eul) și morale (Supraeul). Pulsiunile care încearcă să se satisfacă se confruntate mai întâi de instanțele Eului , care încearcă să le reprime sau să le facă mai raționale. Din această luptă, din aceste confruntări se nasc bolile mintale.

        Metodele de analiză a conținutului psihicii umane cel mai bine corespund acestei paradigme. Este vorba de scoatere la iveala a organizării psihicii umane. În schema de analiză a comunicării psihologul se interesează de cel care vorbește și să răspundă la întrebările – cine vorbește? ca să spună ce? cui? cum? în ce scop? cu ce rezultat? Printr-o astfel de comunicare subiectul își dezvăluie nevoile, tendințele, dorințele,, aspirațiile și chiar trăsăturile de caracter. Murray definește nevoile subiectului: nevoile de înjosire, de împlinire, de a dobândi, de afiliere, de agresiune față de alții și față de sine, de sprijin, de creație, de dominare, de evitare a blamului, sexuală, de solitudine, de stimulare.

      Utilizarea modelului în publicitate. Ea ia ca postulat inițial existența unor motivații sau nevoi pe care știe să le provoace prin apeluri adecvate. Totodată diminuează  sau neutralizează temerile suscitate de anumite produse.

 

 

 

 

 

Paradigma relațional-sistemică

 

Modelul relațional-sistemic al comunicării presupune identitatea ființei umane se construiește în rezultatul interacțiunii cu alți oameni. G.N. Mead, primul în 1934 a arătat că Eul nu există altfel, decât prin interacțiunile sociale și că însuși procesul gândirii este de natură interacționistă. Laing în 1963 demonstrează că ființa umană există doar prin relațiile pe care le întreține cu ceilalți oameni, că esența ființei, a tuturor ființelor, este relația care există între ele. Școala Palo Alto demonstrează că a percepe înseamnă a percepe relații.

În cadrul abordării interacționiste există un și de forme care trebuie cunoscute pentru a putea fi reperate: interacțiuni digitale și analogice, simetrice și complementare, de confirmare și invalidare, de tangențializare, de descalificare și de mistificare.

 

Interacțiunea digitală și analogică

Pentru a comunica folosim două mari categorii de semnale: semnale digitale (cuvinte), care pot fi înțelese pe baza unui cod precis și semnale analogice (gesturi, atitudini corporale, paralimbaj verbal sau gestual) care nu trimit coduri precise. (Exemplu)

 

Interacțiunea complementară și simetrică

În procesul comunicării rolul comunicatorilor poate fi diferit. Și anume aceste roluri se întăresc prin cumularea în timp a acestor relații și roluri. Interacțiunea complementară se formează în baza relațiilor de stăpân-supus. (tată-fiu, mamă-fiică, profesor-elev). În cazul acestor relații un comunicator este autoritar, celălalt este supus. Aceste relații devin sistemice și ele se întăresc. În acest tip de comunicare se poate vorbi despre o poziție superioară (înaltă) și una inferioară (joasă). Interlocutorul cu poziție superioară conduce și poartă răspunderea interacțiunii, iar cel care are poziție inferioară se adaptează și răspunde acțiunii celuilalt.

Interacțiunea simetrică se formează în cazul interlocutorilor cu roluri egale. Atunci când la ordinul emițătorului răspunde cu alt ordin, la un tip de acțiune se răspunde prin altă acțiune. În acest caz partenerii fac eforturi să instaureze și să mențină o egalitate a pozițiilor.

Tipologia tranzacțiilor complementare și simetrice:

-        a da/a primi instrucțiuni

-        a pune întrebări/a răspunde

-        a afirma/a încuviința

-        a face un enunț referențial/ a face un enunț referențial

-        a încuviința/a încuviința

-        a da instrucțiuni/ a răspunde prin alte instrucțiuni

 

Interacțiuni de confirmare și invalidare

Procesul comunicării relaționale conține elemente de confirmare (validare) a anumitor opinii, acțiuni, comportări sau  de invalidare. Este clar că aceste relații care se sunt mai degrabă relații complementare, când unul dintre interlocutori este stăpânul situației, iar celălalt este supus situației date, de exemplu în relațiile familiale (tată/copil). Confirmarea este susținerea unei relații, unei poziții sociale, unei acțiuni. invalidarea este negarea lor. Negarea acestora, mai ales în familie, poate provoca anumite îmbolnăviri psihice.

 

Interacțiuni de tangențializare

O acțiune de tangențializare este un răspuns dat unei cerințe, dar care nu răspunde întru totul acestei cerințe, căci mizează pe diverse elemente din cerință pentru a-l privilegia pe unul singur

Interacțiuni de descalificare

0 interacțiune descalificatoare este un răspuns în care întrebarea pusă este transformată de cel care răspunde; acesta pune pe plan prim dorințele proprii, întrucât nu ia în seamă contextul și indicii comunicativi, iar conținutul răspunsului este incompatibil cu aceste elemente.

Interacțiuni de mistificare

O interacțiune de mistificare este un răspuns dat unei propuneri care-l face pe autorul acestei propuneri să creadă că a spus lucruri pe care nu le-a spus.

 

Paradigma formal-tranzacțională

 

Analiza tranzacţională este atât o teorie asupra personalităţii umane, cât şi un sistem de consiliere/psihoterapie. Îşi are originea în lucrările lui E. Berne şi este continuată şi dezvoltată de Th. Haris, J. M. Dusay şi K. M. Dusay.

Teoria asupra personalităţii se bazează pe o serie de concepte: stările eului, egograme, scenarii de viaţă, întăriri comportamentale, tranzacţii psihologice, jocuri psihologice, modalităţi de stucturare a timpului.

Stările eului. În fiecare individ există 3 stadii ale eului, active, dinamice şi observabile: stadiul eului copil, al eului adult şi al eului părinte. Fiecare stadiu reprezintă o modalitate specifică de-a gândi, simţi şi acţiona.

• Stadiul eului copil: este structurat conform patternurilor din copilărie şi este divizat în copil liber şi copil adaptat.
• Copilul liber este caracterizat prin spontaneitate, impulsivitate, libertate, curiozitate şi creativitate.
• Stadiul de copil adaptat înseamnă conformism şi complezenţă.
• Stadiul eului adult reprezintă o instanţă obiectivă, logică, realistă, neafectivă.
• Stadiul eului părinte implică introectarea normelor, regulilor morale, atitudinilor şi credinţelor de la proprii părinţi sau de la alte figuri parentale. Este divizat în părinte critic şi părinte educativ (afectuos).
• Părintele critic este starea eului caracterizată prin criticism şi autoritate
•  părintele afectuos presupune grijă şi empatie faţă de ceilalţi.
• În cazul personalităţilor normale stările eului sunt distincte.
• Egograma este reprezentarea grafică a cantităţii de energie pe care o conţine starea eului. Persoanele au egograme specifice datorită energiei de care dispun precum şi modalităţii de distribuţie a acesteia între cele 3 stări ale eului. Atunci când energia unui sistem creşte, ea se realizează pe baza scăderii intensităţii celorlalte stări, căci cantitatea de energie a individului rămâne constantă.
• Personalitatea sănătoasă presupune o dezvoltare armonioasă şi distinctă a tuturor stărilor eului. Disfuncţiile personalităţii pot fi datorate atât unor structuri patologice a stadiilor eului (putem avea un amestec al stadiilor eului, ca în cazul tulburărilor delirante; o dominanţă a unei singure stări a eului sau o excludere a uneia sau a două stări) cât şi unei funcţionări defectuoase, cu o trecere rapidă de la o stare a eului la alta.
• Scenariul de viaţă: se structurează încă de timpuriu în urma interacţiunilor cu părinţii sau cu alte persoane şi reprezintă o modalitate de-a structura realitatea prin atribuirea de roluri, atât sieşi, cât şi celorlalţi. Doru Buzducea (1997, p.149), citându-l pe Th. Harris distinge 4 scenarii existenţiale:
• 1. Eu sunt O.K.- Tu eşti O. K.
• Este un scenariu sănătos de viaţă. Se întâlneşte la oamenii care au avut o copilărie normală, fericită.
• 2. Eu sunt O. K. – Tu nu eşti O.K.
• Scenariu paranoid de raportare la realitate. Se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în copilăria timpurie cu indiferenţă şi ironie.
• 3. Eu nu sunt O. K. – Tu eşti O. K.
• Este un scenariu “depresiv” de viaţă care se formează la cei cărora nu li s-au îndeplinit nevoile fundamentale în copilărie.
• 4. Eu nu sunt O.K. – Tu nu eşti O.K.
• Este un scenariu de inutilitate. De obicei se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în timpul copilăriei cu brutalitate. Este specific psihoticilor.
• Întăririle comportamentale. Fiecare stadiu al eului are nevoie de întăriri pentru a se fixa. Întăririle pot fi pozitive (laudă, aprobare) sau negative (critică, dezaprobare). Întăririle pozitive sunt superioare, iar întăririle negative sunt de preferat lipsei întăririlor.
• Tranzacţiile: unităţi de comunicare interpersonală, stimulări şi răspunsuri între stadiile eului aparţinând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacţionează cele 6 stări ale eului. Tranzacţiile pot fi:
• Complementare: vectorii tranzacţionali sunt paraleli. Răspunsul vine de la stadiul eului căruia i-a fost adresată întrebarea şi se întoarce către stadiul care a trimis stimulul. Comunicarea, în cazul tranzacţiilor complementare, poate continua mult timp.
•  Încrucişate – răspunsul nu mai vine de la starea eului care a primit mesajul şi se adresează unei stări a eului, alta decât cea care a trimis stimulul.
•  Ulterioare – se desfăşoară pe 2 planuri simultane: unul explicit şi unul ascuns, implicit. Sunt comunicate nonverbal sau prin mijloacele verbale extralingvistice şi pot genera jocuri psihologice. De regulă planul deschis presupune mesaje adult-adult iar cel implicit mesaje părinte-copil sau copil-părinte.
• 6. Modalităţi de structurare a timpului. Pot fi considerate strategii de supravieţuire. E. Berne elaborează o tipologie în care introduce 6 modele de structurare a timpului:
• a) Retragerea – ieşirea din sfera relaţiilor interumane prin reverii, fantasme, etc. Din punct de vedere fizic o persoană poate aparţine unui grup dar, mental, să nu fie prezentă. Retragerea poate duce la singurătate, depresie sau chiar autism.
• b) Ritualurile – sunt forme de comunicare programate cultural, diferă de la o regiune la alta, de la un grup la altul, sunt simple sau complexe, de scurtă sau lungă durată. Se învaţă în familia de origine, aparţin eului părinte şi sunt îndeplinite de copilul adaptat.
• c) Discuţii tematice – modalităţi de petrecere a timpului într-un anumit grup în care se schimbă anumite opinii, păreri despre diverse subiecte. Sunt conduse de către eul părinte sau eul copil.
• d) Activităţile – presupun existenţa unor obiective şi consumul fizic şi intelectual necesar pentru atingerea lor. Sunt conduse de către eul adult.
• e) Jocurile – se realizează în timpul comunicării desfăşurate pe două nivele: social şi psihologic; sunt reactivări ale strategiilor folosite în timpul copilăriei; sunt determinate de scenariul existenţial al persoanei şi relaţionările interumane. Fiecare persoană are un repertoriu de jocuri. Jocurile nu rezolvă problemele, ci doar le generează.
• f) Intimitatea – cea mai plăcută modalitate de structurare a timpului ce presupune exprimarea sinceră a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor. Este o comunicare sinceră, fără motive ascunse.
• 7. Jocurile psihologice – presupun activarea, în acelaşi timp, a două nivele ale comunicării: cel social şi cel psihologic. Există un mesaj deschis, social şi unul ascuns, psihologic. Sunt mecanisme defensive construite pe baza experienţelor din copilăria timpurie când s-a apelat la acestea pentru a obţine recunoaşterea. Oamenii joacă întotdeauna unul dintre cele trei roluri:
• 1. rolul de persecutor: ceilalţi nu sunt O.K., deci nu îi valorizez
• 2. rolul de salvator: ceilalţi nu sunt O.K., deci le ofer sprijin
• 3. rolul de victimă: eu nu sunt O.K., deci sunt un înfrânt.
• Pe parcursul vieţii victima va căuta un persecutor care s-o înfrângă şi un salvator care să o ajute să-i confirme neputinţa. Aceste trei roluri funcţionează în relaţie de interdependenţă şi sunt interşanjabile. Ieşirea din această triadă nevrotică înseamnă conştientizarea jocurilor şi înlocuirea lor cu o comunicare autentică.
• Jocurile psihologice, împreună cu aceste 3 roluri stau la baza disfuncţiilor comunicării, a apariţiei conflictelor şi chiar a tulburărilor de tip nevrotic.
•  
• Procesul de consiliere bazat pe analiza tranzacţională
• Acest model de consiliere se bazează pe teoria personalităţii umane descrisă anterior şi are următoarele scopuri:
• * modificarea scenariilor de viaţă
• * evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice
• * echilibrarea egogramelor prin transfer energetic de la cele mai puternice la cele mai slabe.
• Modelul de consiliere poate fi aplicat atât individual cât şi în grup.
• Metodele şi procedeele utilizate în analiza tranzacţională (conform D. Buzducea, 1997, p.157) sunt:
• – regresia de vârstă – pentru înţelegerea eului de copil al clientului
• – analiza jocurilor psihologice – se decodifică mesajele ascunse din cadrul relaţionărilor cu alte persoane
• – jocul de rol
• – realizarea unor activităţi care să dezvolte caracteristicile stadiilor eului slab dezvoltat.

 

 

Paradigma fenomenologică și praxiologică

Fenomenologia în calitate de curent filosofic pentru prima dată face afirmația că conștiința umană este intențională și, în același timp, sursă de semnificație și valoare. Și că orișice ființă omenească gândește și există nu în, ci prin mediul ei uman. Aceasta înseamnă, că lumea în care trăiește ființa umană este o creație a lui. Astfel în mod normal, toate realitățile pe care ne sprijinim pentru a trăi și a comunica zi de zi sunt rezultatul unei activități colective de construcție realizate prin intermediul comunicării, și bazându-se pe câteva reguli de gândire pe care le împărtășim cu membrii grupului nostru cultural (etnometodele).

Ultimele cercetări în comunicare a școlii Palo Alto arată că noi construim lumea, deși credem că o percepem și că ceea ce numim realitate este o realitate construită prin intermediul comunicării. În consecință adevărul nu are sens decât în raport cu un anumit ansamblu social și cu acordul participanților asupra definirii sale. Realitatea nu este o realitate-adevăr, ci o realitate percepută-analizată zi de zi de către grup. Ea este, mai întâi, un sens comun pentru un grup, apoi construcție rațională.

Descrierea fenomenologică reprezintă investigarea sistematică a subiectivității umane, adică a conținutului de conștiință. Ea privilegiază datele experiențiale deoarece acestea furnizează informațiile cele mai complete cu privire la semnificațiile proprii. Analiza fenomenologică se bazează pe o descriere aproape naivă a unui fenomen cotidian, prezentat din punct de vedere a celui care îl trăiește. Pornind de la descrierea făcută, analiza constă în a ne ridica la un anumit nivel de generalitate și verifica totodată, dacă această trecere este legitimă, adică dacă nu există exemple care o contrazic (variațiile imaginare). Nivelul de generalitate atinge esențialul fenomenului descris, altfel spus, acel ceva la care putem reduce descrierea pentru a o condensa în generalități. Ex: Controlul a cea ce este perceperea prin analiza diferitor percepții concrete, or ce este orașul, prin analiza orașelor văzute cândva. Pentru aceasta se înlătura toate cunoștințele științifice și preștiințifice pe care le avem în mintea noastră, despre aceste fenomene, apoi analizăm experiențele noastre despre aceste fenomene, vedem ce este comun pentru aceste experiențe ale noastre și ce diferă, după care generalizăm și ajungem la esență.