Filosofia mentalului

Formele gândirii logice:

1. 1.     Noțiunea
2. 2.     Judecata
3. 3.     Raționamentul

 

Vom  vorbi astăzi despre puterea și mijloacele rațiunii umane de a gândi, și nu pur și simplu de a gândi, ci de a gândi corect. Este important să cunoaștem acest domeniu pentru succesele noastre în înțelegerea lumii în care suntem. De acest domeniu este preocupată, mai întâi de toate, știința logicii, care este preocupată de studierea formelor și principiilor gândirii. Formele gândirii sunt: noțiunea, judecata, raționamentul, iar principiile gândirii sunt: principiul identității, principiul non-contradicției, principiul terțului exclus, principul temeiului suficient.

 

Noțiunea

Noțiunea este o abstracție. Noțiunea reflectă semnele esențiale, necesare a unei clase de obiecte. Ce este o abstracție?

Noțiunea este forma principală a gândirii logice care fixează și reflectă prin cuvinte însușirile sau semnele generale, esențiale și necesare ale unei clase de obiecte.

 

Noțiunea și cuvântul

        Este important să facem diferența între noțiune și cuvânt.

         Noțiunea se fixează pe o bază materială care se numește cuvânt. Cuvântul reflectă obiectul, fixează noțiunea despre ele și o exprimă. Majoritatea noțiunilor se exprimă printr-un singur cuvânt: elev, om, metal, acid, verb, pace, război, fericire.

        O parte din noțiuni se exprimă prin mai multe cuvinte: câmp electromagnetic, Republica Moldova,  războiul ruso-ucrainean, războiul al doilea mondial, lucrarea artistică  a lui Ion Druță „Frunze de dor”.

        Unele și aceleași cuvinte (omonime) pot exprima noțiuni diferite: materie – realitate obiectivă existentă înafara noastră, materie – țesătură, pânză, postav, război – luptă între țări, război – covor.

       Diferite cuvinte (sinonime) exprimă aceleași noțiuni: avion –aeroplan, îndrăzneț-curajos, medic – doctor.

       Noțiunea reflectă obiectele prin semnele esențiale,  cuvintele cu semnele esențiale și neesențiale.

      Toți oamenii gândesc prin aceleași noțiuni, iar cuvintele în diferite limbi sunt diferite.

 

Structura logică a noțiunii

Noțiunea este compusă din conținut și sferă (volum).

Conținut numim ceea ce reflectă noțiunea, adică complexul de semne esențiale. Semnele obiectelor. Obiectele existente se aseamănă și se deosebesc unele de altele prin anumite semne (însușiri). Acestea pot să exprime :

însușiri (mare, mic. dur, moale, solubil insolubil, harnic, leneș);

acțiuni (lucrează, merge, învață, aleargă);

stări (trăiește, crește, iubește, visează);

 raporturi (mai mare, mai mic, mai dulce, mai acru).

Semne esențiale. Obiectele gândirii noastre au un număr infinit de semne, însă nu toate sunt esențiale. Unele exprimă esența, natura obiectului, sunt necesare obiectului. Cu dispariția lor obiectul își schimbă calitatea. Acestea sunt semne esențiale.

Semne neesențiale. Numim semne neesențiale care sunt proprii diferitor obiecte, dar care nu caracterizează natura lor, nu fac posibilă cunoașterea esenței acestor obiecte. (De  exemplu trăiește în căminul nr. 2 al UTM nu caracterizează noțiunea de student al FCIM)

Semnele esențiale ale noțiunii „Om” – gândire, limbă, muncă. Deci conținutul noțiunii sunt semnele esențiale a unei clase de obiecte.

A

Student

 Sfera sau volumul noțiunii este totalitatea obiectelor cărora le sunt proprii semnele reflectate în conținutul noțiunii date. (De exemplu: Sfera noțiunii student este totalitatea tuturor studenților din lume, c are sunt, au fost, vor fi). Sfera noțiunii grafic se exprimă printr-un cerc, iar conținutul printr-o literă.

 

 

 

 

 

Tipurile noțiunilor

Noțiunile se împart în tipuri după volum și conținut.

După volum se împart în noțiuni generale, singulare și nule.

Noțiunile generale reflectă o mulțime de obiecte. (plantă, planetă, cuvânt). Noțiunile generale cu volumul cel mai mare  ( summum genus) e numesc universale – ele exprimă totalitatea lucrurilor existente, care formează clasa dată.

Noțiunile singulare reflectă un singur obiect. (UTM, RM.)

Noțiuni nule sunt acele noțiuni cu volumul gol. (Centaur, Zeus, Afrodita)

După conținut deosebim următoarele tipuri de noțiuni: concrete și abstracte, pozitive și negative.

Noțiuni concrete sunt noțiunile ale căror conținut reflectă un obiect ori o clasă de obiecte (student,  UTM, profesor).

Noțiunile abstracte sunt noțiunile sustrase da la obiectele concrete care reflectă un singur semn, luat aparte  ca idee de sine stătătoare a gândirii (dreptate, bunătate, sinceritate, răutate).

Noțiunile pozitive sunt noțiunile care arată prezența semnului fără a ține cont de valoarea lor morală (frumos, urât, cărturar, cinstit, limbut, rău).

Noțiunile negative sunt noțiunile care arată lipsa semnului (amoral, asimetric, apolitic, nedisciplinat, necărturar).

 

Raporturile dintre noțiuni

Unul și același obiect poate să se reflecte în mai multe noțiuni. De exemplu: Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, autorul poemului Luceafărul. Alte noțiuni, de exemplu calculator, eterogen, telefon, nu pot fi comparate cu noțiunea marele poet român. De aceea putem vorbi despre noțiuni comparabile și incomparabile

Comparabile sunt noțiunile ale căror conținut au semne comune : motocicletă – mașină, revolver- automat.

Incomparabile sunt noțiunile care nu au semne comune: vioară- ochelari, carte- frigider, vitejie- pastă de dinți.

Noțiunile comparabile se află în raporturi de volum. Cunoașterea acestor raporturi este importantă, ele permit să precizăm gândurile, să respectăm legile gândirii, să facem raționamente întemeiate.

Între două noțiuni distincte A și B pot exista sub aspectul volumului lor sub aspectul volumului două tipuri de raporturi: de concordanță și de opoziție. Raportul de concordanță presupune cel puțin element comun, cele de opoziție nu au nici un element comun.

A, B

Există trei tipuri de raporturi de concordanță: raport de identitate, raport de ordonare, raport de încrucișare.

Raport de identitate. Noțiunile sunt identice numai și numai dacă sferele lor coincid.  

Exemplu: Ion Druță- autorul povestirii „Frunze de dor”. Denumiri diferite pentru același obiect. Luna și satelit al pământului. Sinonimiile. 

Raport de ordonare. Două noțiuni se află în raport de ordonare dacă și numai dacă sfera uneia se include total în sfera celeilalte. Exemplu  plantă- cireș.  În cadrul unui asemenea raport avem noțiune subordonată care este specie, și noțiune supraordonată care este gen.

Raport de încrucișare. Noțiunile de încrucișare coincid doar printr-o parte a sferei, fiecare deosebindu-se una de altă printr-o altă parte a sferei. Exemplu: student și sportiv.

Raporturile de opoziție sunt două: raporturi de contrarietate și raporturi de contradicție.   

Raport de contrarietate. În raporturi contrare sau opuse se află noțiunile incompatibile, al căror conținut înăuntrul genului se deosebesc  unul de altul. Clasa felinelor tigru, leu, dar în clasa felinelor mai sunt elemente. Doi termeni sunt contrari dacă și numai dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nu face parte, dar poate lipsi în același timp din sfera ambilor. Ex: A,G,H – termeni contrari, F – genul lor. Reprezentarea grafică. Ex: A – pătrat, G – cerc, H – triunghi, F – figură geometrică plană.

 

 

 

 În raporturi contradictorii se află noțiunile care se exclud complet unele pe altele.  Exemple de termeni contradictorii: organic-anorganic, unicelular-pluricelular, solubil-insolubil etc..  A nu A

 

 

Operațiile asupra noțiunilor

 Sferele noțiunilor generale sunt mulțimi asupra cărora se pot efectua operații logice.

Unirea claselor (adunarea) este operația logică în rezultatul căreia obține  o mulțime ce unește elementele, care aparțin cel puțin uneia dintre clasele adunate. Operația adunării se exprimă prin formula AUB. Exemplu: adunăm clasele de obiecte scriitori și deputați. Primim trei clase de obiecte în rezultatul adunării: scriitori deputați, scriitori ne-deputați, deputați ne-scriitori.

Înmulțirea noțiunilor. Este operația logică în rezultatul căreia obținem o clasă nouă din elementele care aparțin tuturor claselor. Înmulțirea se exprimă prin simbolul  „” A *B. Exemplu: deputați * cu corupți, clasa nouă va fi: deputați corupți.

Scăderea noțiunilor este operația logică prin care se exclude o mulțime din componența altei mulțimi.  Forma logică a scăderii: D= A*B

Definiția este operația logică exprimată printr-o propoziție prin care distingem un obiect ori o clasă de obiecte de altele, descoperim și precizăm conținutul unei noțiuni. Sarcinile principale ale definiției: a) distingerea obiectului definit ce celelalte obiecte; b) evidențierea  semnelor esențiale, precizarea conținutului lui.

Tipurile definiției.

Definiția reală. Reflectă complexul de semne esențiale ale obiectului real existente.

Definiția nominală. Este lămurirea conținutului cuvântului, prin care  se  fixează și se exprimă noțiunea dată. Ea se folosește pentru introducerea un termen nou, un simbol nou, o expresie nouă. Se mai folosește pentru explicarea noțiunilor nule (centaur).

Definiția prin indicarea celui mai apropiat gen și a deosebirii de specie.  Explicarea termenului „matematica”, genul apropiat este „știință”, specia – se ocupă de studierea raporturilor cantitative ale realității.

Definiția genetică indică geneza, provenirea obiectului, noțiunii, mijlocul prin care obiectul dat este creat.

 

 

 

Judecata

Judecata este una din formele principale ale gândirii exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva despre un obiect ori o clasă de obiecte.

Structura judecății:

Subiectul logic este noțiunea care reflectă obiectul despre care judecăm. Subiectul logic se înseamnă prin simbolul „S”, de la termenul latin „Subjectum”.

Predicatul logic este noțiunea care reflectă aceea ce se afirmă or se neagă despre subiectul judecății. Predicatul logic ser notează prin semnul „P” de la termenul latin „Praedicatum”.

Structura judecății logice mai cuprinde și termeni constanți: copula și cuantorii.

Copula (latinește copula - legătură) este cuvântul prin care se face legătura între subiect și predicat. Pentru această se folosește verbul „a fi” la prezent indicativ  „este” sau „nu este”, „sânt sau nu sânt”.

Cuantorii (latinește  cuantum - cât) sânt cuvintele sau semnele care ne informează despre caracteristica cantitativă a judecății. Cuantorii sunt de două tipuri ai universalității  și existenții.  „Ɐ” semnul universalității, cuantorii universalității sunt cuvintele: toți, fiecare, nici unul. „ꓱ” – cuantorul existenței se exprimă prin cuvintele unii, majoritatea, minoritatea, există măcar unul.

Clasificarea judecăților.

 Sunt două criterii a clasificării judecăților: cantitatea și calitate judecății.

După cantitatea obiectelor cuprinse în  subiectul logic deosebim următoarele tipuri de judecăți: universale, particulare, singulare.

Universale sunt judecățile care cuprind toate obiectele reflectate în noțiunea dată. Toți „S” sunt „P”, Nici un „S” nu este „P”.

Particulare sunt judecățile care cuprind numai o parte din obiectele reflectate în  noțiunea subiectului. Forma logică a judecății particulare este: Unii „S” sânt „P”.

Singulare sunt judecățile despre un singur obiect. Forma simbolică a judecății singulare: S este P.

După calitatea copulei deosebim două tipuri de judecăți: afirmative și negative.

Afirmative sunt judecățile care reflectă legătura dintre obiect și semn, dintre subiect și predicat. Forma logică a acestor judecăți este: S este P.

Negative sunt judecățile în care se reflectă lipsa dintre obiect și însușire, dintre subiect și predicat. Forma logică a acestor judecăți: S nu este P.

Clasificarea unificată a judecăților după cantitate și calitate

Unificând judecățile după cantitate și calitate obținem patru tipuri de judecăți: Universal- afirmative, universal-negative, particular-afirmative, particular-negative.

Judecățile universal-afirmative se numesc judecățile care după cantitate sunt universale, iar după calitate sunt afirmative.  Judecățile general-afirmative se notează prin litera A de la latinescul affirmo. Structura judecății universal-afirmative se exprimă prin formula „Toți S sunt P”.

Judecățile particular-afirmative se numesc judecățile  care după cantitate sunt particulare, iar după calitate sunt afirmative. Ele se notează prin simbolul „I” (a doua vocală a termenului latin affirmo .) Structura logică a acestor judecăți se exprimă prin formula „Unii S sunt P”.

Judecățile universal-negative se numesc judecățile care după cantitate sunt universale, iar după calitate sunt negative. Ele se notează prin simbolul „E”, (prima vocală a terenului latin nego). Structura logică a judecaților universal-negative este „Nici un S nu este P”.

Judecățile particular-negative se numesc judecățile care după cantitate sunt particulare, iar după calitate sunt negative. Judecățile particular-negative se  notează cu simbolul „O” (a două vocală a termenului grecesc nego). Structura logică a acestor judecăți este „Unii S nu sânt P”.

Raportul judecăților după adevăr

Judecățile noastre pot fi adevărate sau false. Pentru a exprima adevărul sau neadevărul judecăților se folosește pătratul logic. El are următoarea formă.

 

Judecățile A și O, E și I sunt contradictorii ele se exprimă prin următoarea lege: Judecățile contradictorii nu pot fi concomitent adevărate sau false, una dintre ele este adevărată iar alta este falsă, iar a treia se exclude.

Judecățile A și E se află în raport de contrarietate, ele se deosebesc doar prin calitate, după cantitate sunt aceleași. Raporturile dintre aceste judecăți se exprimă prin următoarea lege: Judecățile contrare nu pot fi concomitent adevărate, una dintre ele este cu necesitate falsă.

Judecățile A și I și E și O sunt în raporturi de subordonare. A și E sunt subordonatoare, iar I și O sunt subordonate. Ele se deosebesc după cantitate, calitatea fiind aceeași. Raporturile de adevăr ale acestor judecăți exprimă următoarea lege: Din adevărul judecății subordonatoare reiese adevărul judecății subordonate.

Judecățile O și I se află în raport de subcontrarietate. Adevărul lor depinde de adevărul judecăților contrarii A și E. Între judecățile I ș O sunt următoarele raporturi dacă una dintre ele este falsă atunci cealaltă este adevărată, dar pot fi și ambele adevărate.

 

 

Clasificarea judecăților după modalitate ( latinescul modo  ce înseamnă „cum, felul”)

Există două tipuri de modalitate: obiectivă și logică. Modalitatea obiectivă exprimă o legătură posibilă, reală sau necesară, care există independent de conștiința noastră. Corespunzător deosebim trei tipuri de judecăți: posibile, asertorice și apodictice.

Judecățile posibile exprimă o presupunere, întemeiată pe cunoașterea deplină a condițiilor care determină viitoarea legătură a lucrurilor. Forma logică „S este posibil P”.

Judecățile asertorice sunt acelea care confirmă legătura predicatului cu subiectul logic. Formula logică „S este P”.

Judecățile apodictice (appodicticus- necesar, neîndoielnic) numim judecățile în care legătura dintre  subiect și predicat ar avea loc numaidecât, necesar. Forma logică: S cu necesitate este P.

Modalitatea logică separă judecățile în problematice și veridice.

Judecățile problematice numim judecățile care presupun legătura subiectului cu predicatul pe baza unor cunoștințe incomplete.

Judecățile veridice numim judecățile care exprimă cunoștințele demonstrate teoretic și confirmate practic.

                                          Raționamentul

Raționamentul reprezintă una din formele logice ale gândirii, care pe baza a două sau mai multe judecăți deduce o judecată nouă, o concluzie.

Conținutul  noțiunilor de bază a raționamentului:  premise, concluzie.

Premise  numim judecățile pe baza cărora se fac concluziile. Ele sunt partea necesară a unui raționament. Condiția necesară a raționamentului este ca premisele să fie adevărate, să corespundă realității, altfel concluzia va fi falsă.

Concluzie numim judecata care rezultă din premise și conține cunoștințe noi. Concluzia se mai numește și consecință logică.

Concluziile pot fi mijlocite și nemijlocite.

Concluziile nemijlocite se fac direct și nu desfășurat. Ex:

X este student, deci curând va avea sesiunea.

Concluziile mijlocite folosesc toate premisele pentru a face concluzii. Ex:

X este student.

Studenții au iarna sesiune.

Deci X va avea iarna sesiune

Raționamentele mijlocite sunt de două tipuri deductive sau necesare și inductive sau verosimile.

Raționamentele deductive (lat. Deductio - extragere din ceea ce este dat) sunt acele raționamente în care gândirea se desfășoară de la general spre particula și singular, iar concluzia rezultă în mod necesar din premise și este un adevăr cert.

Toate planetele se rotesc în jurul unei stele

Venera se rotește cu necesitate în jurul unei stele

Prima judecată este numită premisa majoră, a doua judecată este premisa min ora, iar următoare este concluzia, și ea aduce cunoștințe noi despre planeta Venera.

Raționamentul inductiv (lat.  Inductio - introducere) sunt raționamentele în care gândirea se desfășoară, pornind de la cercetarea unor obiecte, semne, fapte individuale, separate spre facerea unei concluzii generale care se extinde asupra clasei întregi de obiecte, de3și o parte din ele rămân necercetate, de aceea concluzia este un adevăr probabil, verosimil.

Ex:   

X1 este student la UTM și studiază limba engleză.

X2 este student la UTM și studiază limba engleză.

X3 este student la UTM și studiază limba engleză.

Toți studenții de la UTM studiază limba engleză

Este clar că concluzia este generală , dar este probabilistică.

 

Principiile gândirii logice.

Pentru ca gândire să fie corectă ea trebuie să corespundă anumitor exigențe și anume, ea trebuie să fie:

1)     Determinată; 2) consecventă;  3) fundamentală.

Aceste trăsături sunt proprii oricărei gândiri corecte, de aceea ele au un statut de legi, iar legile conferă aceste calități ale gândirii. Legile în cauză sunt numite legi fundamentale sau principii logice ale gândirii. Principiu este o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, legi și reguli dintr-un domeniu al cunoașterii. Respectarea principiilor logicii formale constituie o condiție necesară a cunoașterii esenței realității. Ea asigură atingerea cunoștințelor în procesul gândirii. În logică au fost formulate patru legi fundamentale, numite principii, a căror respectare determină corectitudinea și certitudinea gândirii:

Principiul identității

Principiul non-contradicției

Principiu terțului exclus

Principiul identității

Într-un raționament, fiecare noțiune trebuie să fie întrebuințată în unul și același sens, ceea ce îi conferă obiectului individualitate deosebindu-l de celelalte obiecte chiar și asemănătoare. Pentru a gândi un obiect A, și pentru a nu-l confunda cu obiectul B este nevoie să-l gândim așa cum este și ce este el. Chiar dacă este în schimbare el rămâne identic cu sine însuși  datorită caracteristicilor esențiale. Principiul identității cere să fie respectat: 1) precizia semnificației, valorii de adevăr a cuvintelor și propoziției folosite într-un demers rațional; 2) propozițiile și cuvintele folosite în procesul demersului rațional să nu-și schimbă semnificația, valoarea acceptată inițial.

Definiția principiului identității: în același timp și sub același raport, orice idee, orice formă logică (noțiune, judecată, ipoteză...) este identică cu sine însuși pe tot parcursul discursului logic. Forma logică a principiului: A=A.

Principiul non-contradicției

În același timp și sub același aspect două judecăți, dintre care una afirmă ceea ce neagă cealaltă despre același obiect, nu pot fi ambele adevărate. Formula logică. Nu este adevărat A și nu A. Încălcarea acestui principiu generează contradicții logice, și face imposibil deosebirea adevărului de fals.

Principiul terțului exclus

Dintre două judecăți contradictorii, în același timp și sub același aspect, prin necesitate doar numai una poate fi adevărată cealaltă este falsă, a treia posibilitate este exclusă. Acesta este un principiu de alegere întru-un text, ori teorie doar judecățile adevărate.

Principiul rațiunii suficiente

Orice judecată pentru a fi acceptată ca adevărată trebuie să dispună de temei suficient, de o rațiune suficientă. Principiul susține să nu acceptăm afirmațiile nedemonstrate, ci numai cele demonstrate, acelea pentru care avem temeiuri suficiente. Ca adevăruri suficiente pot servi legile științifice, axiomele și tezele științifice.