Tema 12. Comunicarea non-verbală

 

1 Rolul mijloacelor non-verbale în comunicare.

2 Mimica, gesturile, distanţa etc.

3 Limbajul paraverbal.

4 Tipologii ale comunicării nonverbale.

 

1 Rolul mijloacelor non-verbale în comunicare.

            Importanța comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. În urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 10% din mesaj este transmis prin comunicare verbală, 40% este transmis pe cale verbală iar restul de 50% prin limbajul corpului. Limbajul corporal a ajuns în atenția cercetătorilor în ultimii 40 de ani și a devenit în scurt timp o forță de neegalat alături de restul formelor de comunicare. Printre altele, cercetări ample pe problematica nonverbală au fost efectuate în ultimele decenii ale secolului XX de către Desmond Morris, Albert Mehrabian și Paul Ekman. Mai recent, studii realizate de cercetători precum Philippe Turchet, fondatorul Synergology-ei, au continuat să dezvăluie noi descoperiri, în timp ce scriitori populari, precum Allan Pease și Judi James, au adus nonverbalul într-un alt nivel de practicitate, simplitate și acceptare pentru populație. Sinergologia aduce ceva nou în domeniul comunicării non-verbale prin dezvoltarea ulterioară, descifrarea și catalogarea unor zone care nu au fost abordate anterior la nivel de detalii: micro-mișcările feței și ale corpului. Turchet explică modul în care anumite gesturi minuscule exprimă gândurile noastre. În acest fel se arată clar modul în care gândurile noastre verbalizate sunt conectate cu gândurile noastre ascunse (cele care rămân ne rostite) și demonstrează concret că reacțiile inconștiente sunt vizibile pe față și pe corp. Mai presus de toate micrimișcările ne permit să înțelegem criteriile după care emoțiile pot fi citite, ceea ce duce la o mai bună înțelegere a celor cu care comunicăm. Cu toate acestea, complexitatea anumitor constatări și implicații ale cercetării asupra subiectului de cercetat poate fi adesea ratată sau înțeleasă greșit atunci când interpretare este scasă din context. Abordarea acestui subiect acoperă alături de celelalte forme de comunicare toate acele lucruri de care este nevoie să țineți cont pentru a înțelege cu mai multă încredere, implicare și impact pozitiv ceea ce privește limbajul corpului vostru. Nonverbalul te ajută să înțelegi modul în care corpul tău își comunică gândurile și atitudinile, astfel încât să știi de ce funcționează așa, modul în care funcționează și cum creează percepții în ceilalți. Prin extensie, într-un proces de feedback veți obține informații despre semnificația semnalelor non-verbale trimise de alții în comunicare.

            Concomitent cu comunicarea verbală, fiecare participant la procesul de comunicare foloseşte o serie de alte coduri, nonverbale, care au rolul de a acompania şi nuanţa semnificaţiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înţelegerea intenţiilor emiţătorului. Fiecare copil învaţă, prin impregnare şi imitaţie, înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare (simboluri nonverbale), pe care participanţii la o cultură sau alta le folosesc ca pe un "limbaj" implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie sau să încerce să le predea copiilor în mod explicit.

            Prin comunicarea nonverbală înțelegem ”transmiterea voluntară sau involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezența fizică a individului sau ale altor unități sociale (grupuri sau unități umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului că și artefactelot” (Septimiu Chelcea, 2009).Comunicarea nonverbală este comunicarea fără cuvinte și este de două feluri: comunicarea paraverbala și limbajul trupului. Limbajul trupului este cel mai puternic efect asupra celorlalți. Tot cercetătorul american Mehrabain în analiza sa, a ajuns la concluzia să un interlocutor este impresionat de cuvinte în proporție de 8%, de intonație 23% și de limajul trupului în proporție de 69%.Limbajul trupului imprimă și notă atmosferei în care are loc interacțiunea. Un individ cu o mimică zâmbitoare, tonic și dinamic induce o stare de bine, în opoziție cu un alt individ apatic, lipsit de tonus și neângrijit. Limbajul corporal comunică altora mesaje importante despre cine este cineva și despre atitudinea sa mentală la un anumit moment dat. Prin urmare acesta afectează percepțiile altor persoane. Limbajul corporal poate indica dacă cineva este fie mai încrezător, fie mai puțin încrezător, mai interesat sau mai puțin interesat, mai puternic/autoritar sau mai puțin dictatorial, mai pozitiv, energic sau mai puțin dintre acestea.

            Modul în care oamenii percep pe cineva va afecta la rândul său atitudinile mentale față de acea persoană și în fapt, întreaga lor relație. (Chiar stabilește dacă există sau nu o relație cu acea persoană!) În lumea profesională, limbajul corporal al unei persoane poate afecta ce nivel de încredere are conducerea sau departamentele în acea persoană, ce tip de muncă poate executa și mai ales dacă ea poate reprezenta organizația atât la nivel interior de breaslă cât și la nivel exterior în relațiile cu societatea civilă sau presa.

            În aproximativ 80 la sută din activitățile de coaching pentru dezvoltare personală, un director sau un manager de resurse umane a specificat limbajul corpului ca un domeniu special de perfecționare. Ei spun lucruri precum „În timp ce abilitățile tehnice ale lui Ion sunt excelente, el/ea trebuie să proiecteze mai multă încredere și abilități de comunicare înainte de a putea fi luate în considerare pentru promovare.Există trei categorii de comunicare non-verbală sau de limbaj corporal:

• Conștient (a da cuiva indicații);

• Semi-conștient presupunând mișcări sau gesturi care ne ajută să exprimăm idei; nu suntem întotdeauna pe deplin conștienți de utilizarea lor, cu toate acestea, dacă suntem solicitați, îl putem observa;

• Inconștient; alte semnale non-verbale sunt micro-mișcări care sunt complet inconștiente, cum ar fi schimbărlei subtile în expresia ochilor și a feței sau în poziționarea corpului. Acestea sunt imposibil de falsificat, deoarece sunt generate de gânduri și atitudini mentale fără voința sau controlul nostru conștient.

            Limbajul corporal este adesea o reflectare directă a gândirii și atitudinilor noastre mentale. Când suntem relaxați comunicăm cu prietenii într-un mod pozitiv și sperăm că așa se și întâmplă de obicei. Dacă lucrurile însă nu decurg în acest mod corpul nostru devine rigid și încordat iar acest lucru este preluat instinctiv de partenerul de discuție sincronizându-și corpul cu al nostru și desigur atitudinea.

            În afaceri, limbajul corporal este la fel de important pentru a ne ajuta să ne conectăm și să comunicăm bine cu cei din jurul nostru, totuși ne găsim atât de des împiedicați de idei și temeri greșite. Acestea pot apărea din antrenamentele anterioare asupra limbajului corporal. De exemplu, majoritatea dintre noi au auzit lucruri de genul: „atingerea nasului înseamnă că minți”, „îndoirea brațelor înseamnă că te aperi” și așa mai departe. În afaceri sau chiar în diferite situații sociale, este foarte interesant să folosim tehnici din acest domeniu al comunicării non verbale însă este nevoie de mai multe informații și o examinare mai profundă a situației și al contextului creat.

            Unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le conștientizăm despre limbajul corpului este că mintea și corpul există și funcționează ca un tot. Indiferent ce gândește mintea ta sau orice ai simți, aceasta se reflectă în limbajul corpului, în mișcări, în poziție, în felul în care îți înclini capul și îți miști ochii și așa mai departe. Ceea ce mulți oameni nu și-au dat seama până acum este că, de asemenea toate acestea funcționează și în sens invers. Mințile noastre vor începe să răspundă la ceea ce facem cu corpurile noastre. Exercițiul este un bun exemplu. Să zicem că vă simțiți plictisit. De obicei, ultimul lucru pe care doriți să îl faceți în acest caz este un exercițiu intens. Dacă, totuși, ar fi să ieșiți din casă pentru a merge la alergat sau să dansați, înotați sau jucați tenis, după câteva minute de mișcare coordonată și activă, atitudinea dvs. mentală se va schimba sau va începe să se schimbe! Acesta este un exemplu foarte simplu al modului în care mintea răspunde la mișcările corpului. Încearcă-l! Dacă te trezeșți simțindu-te slab sau demotivat, neinteresat de ceva, în ziua următoare schimbă-ți limbajul corpului de la o expresie dezamăgită, umeri slăbiți și privirea în jos până la a zâmbi oamenilor, întâlnirea privirilor și mersul cu o postură dreaptă, puternică și energică. Uneori, nu este ușor, dar în cinci minute sau chiar mai puțin, nu vă veți mai simți de parcă viața ar fi o luptă, iar mintea dvs. va începe să se îndrepte către gânduri mai pozitive și scopuri precise. Acesta este pur și simplu un rezultat al conexiunii minte/corp și a modului în care aceasta poate funcționa inclusiv în sens dublu. Este destul de dificil, dacă nu chiar imposibil, să te simți deprimat atunci când stai în poziție drept, zâmbind, cu umerii relaxați, cu capul ridicat și cu respirația corectă. De asemenea, dacă îți pui corpul în genul de poziție pe care o poate folosi o persoană deprimată, tristă sau demotivată, cum ar fi spatele și umerii căzuți, capul și ochii coborâți și gură căscată, vei descoperi că este imposibil să te simți încrezător și puternic.

            Semnalele inconștiente. Fiecare parte a corpului nostru comunică, fie conștient, semi-conștient sau inconștient. Semnalele conștiente (cum ar fi starea de a saluta pe cineva) și semnalele semi-conștiente (cum ar fi gesticularea pentru a ilustra un punct e vedere) sunt evidente. Semnalele inconștiente nu sunt adesea notate în mod conștient nici de cel care le oferă, nici de cealaltă parte. Cu toate acestea, semnalele inconștiente oferă o indicație puternică atitudinilor mentale intrate în joc la un moment dat și într-un context anume și, ca atare, sunt citite, interpretate, precum și transmise (din nou, mai ales inconștient) de toată lumea. Semnalele inconștiente pot include postură, contact cu ochii, poziția capului (da, poziționarea capului!) și poziționarea mâinilor. Acestea pot fi, de asemenea, modificate în mod conștient, pentru o perioadă anumită de timp; cu toate acestea, deoarece mintea și corpul acționează ca unul, singurul mod de a „controla” semnalele inconștiente pe care le trimiteți este să vă asigurați o congruență completă între gândurile dvs. și ceea ce spuneți. Alte semnale inconștiente includ micro-mișcări ale feței și corpului, acestea însă nu pot fi modificate în mod conștient. Adesea acestea nu pot fi văzute ușor și conștient cu ochiul liber însă sunt totuși sunt transmise și primite la nivel inconștient. Acest lucru explică adesea de ce este posibil să aveți „sentimente amestecate” cu privire la cineva; comunicarea conștientă a acestuia, inclusiv limbajul corpului, spune un lucru, în timp ce inconștientul spune altceva. Gesturile semi-conștiente, cum ar fi unele gesturi descriptive și culturale, pot fi, de asemenea, foarte puternice în comunicarea și/sau ilustrarea gândirii și a atitudinii.

            În comunicarea interumană 35% reprezintă comunicarea verbală si 65% comunicarea nonverbală, dupa unii autori ponderea fiind chiar de 90%.      

De câte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de asemenea prin:

· expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;

· gesturi- mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal;

· poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;

· orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;

· proximitatea- distanţa  la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;

· contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim;

· contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor; 

· mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să continue;

· aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;

· aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);

· aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul vizual general;

            Adoptând normele de comunicare verbală şi nonverbală, individul îşi precizează, într-o manieră implicită, poziţia pe care o adoptă în interacţiunea socială şi dorinţa sa de a fi tratat în conformitate cu această poziţie de către ceilalţi participanţi la comunicare. Cunoaşterea particularităţilor de comunicare nonverbală ale unui grup este esenţială pentru o persoană din exterior care doreşte să comunice eficient cu membrii săi. Este cunoscut modul în care profesorii cu experienţă, atunci când vorbesc elevilor, adoptă nu numai limbajul, ci şi elementele de comunicare nonverbală (gesturi, mimică etc.) familiare lor, făcându-se astfel mai uşor acceptaţi şi ascultaţi, tocmai datorită faptului că destinatarii comunicării îi percep ca apropiaţi.

            Comunicarea nonverbală este comunicarea care nu folosește cuvinte și prin care se exprimă sentimente, emoții, atitudini. Chiar și fără cuvinte, noi comunicăm prin ceea ce facem: modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, cum conducem o mașină sau stăm la birou, fiecare din acestea având o semnificație și comunicând o idee.Sensul acestei comunicări depinde de context și de relațiile dintre indivizi. Comunicarea nonverbală este deosebit de importantă în plan social. De obicei afirmațiile verbale sunt influențate de o serie de factori cum ar fi: teama de a nu jigni sau supăra, dorința de a încheia o afacere, presiunea socială care uneori ne determină să spunem că suntem de acord cu cineva chiar dacă nu este așa, etc. Comunicarea nonverbală completează, întărește, nuanțează sensul mesajelor verbale și, în anumite situații, este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală. Un bun comunicator trebuie să stapânească bine atât comunicarea verbală cât și pe cea non verbală.

Tipuri de comunicare nonverbală:

– comunicarea nonverbală denumită senzorială, deoarece se bazează pe ceea ce recepționăm cu ajutorul simțurilor văzului, auzului, mirosului, tactil și gustativ ;

– comunicarea nonverbală estetică (pictură, muzică, dans, imagine, etc) care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistică și comunica diferite emoții artistice ;

– comunicarea nonverbală bazată pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne, uniforme, etc) și a simbolurilor specifice, că de exemplu, cele legate de religie (cruce, altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofițeri, titulatura, decorațiile, etc).

Limbajele neverbale care însoţesc comunicarea scrisă sunt legate de aspectul grafic al foii (spaţiul alb, forma literelor, identitatea, distanţa între rânduri etc), structura şi formatul scrierii.

            A. Mehrabian şi M. Weiner (“Decoding of Inconsistent Communication, Journal of Personalitz and Social Psihology”, vol.6, p.109, 1967) au fost printre primii care au studiat mesajele verbale şi au găsit că proporţia în care folosim limbajul verbal şi limbajele neverbale este : 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin cuvinte, restul este comunicare neverbală.

            Comunicarea neverbală poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală, având în acelaşi timp şi rol regulator şi de control al acesteia (de exemplu gesturile care simbolizează dorinţa de a prelua conversaţia, aprobarea, dezaprobarea, încurajarea interlocutorului să vorbească etc).

            Mesajul neverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Constatăm deseori că, deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, noi “simţim” că minte. Se vorbeşte despre “cel de-al şaselea simţ “ (intuiţie feminină) mai bine dezvoltat la femei. Posibile explicaţii ar fi:

§  Femeile sunt mult mai abile în explicarea limbajelor neverbale, având în genetica lor experienţa creşterii copiilor care, în primii ani de viaţă, comunică predominant prin limbaje neverbale;

§  Abilitate dezvoltată pentru compensarea lipsei lor e forţa fizică.

Afazicii, care comunică exclusiv prin limbaje neverbale, sunt practic imposibil de minţit.

            Aspecte de care trebuie ţinut cont în interpretarea limbajelor neverbale:

§  Elementul de limbaj neverbal trebuie interpretat în context cu celelalte elemente verbale şi neverbale;

§  Se iau în considerare caracteristicile de personalitate individuale, de educaţie, experienţă de viaţă etc;

§  Modul de interpretare a limbajelor neverbale diferă, sub multe aspecte, de la individ la individ, de la profesie la profesie, de la colectivitate la colectivitate, de la cultură la cultură.

Caracteristicile comunicării nonverbale:

- este neintenționată, ne trădează emoțiile sau atitudinea chiar fără voia noastră deci trebuie să fim conștienți că mesajele nonverbaleuneori pot contrazice ceea ce afirmăm;Exemplu: când pretindem că suntem atenți, ne putem trăda râzând forțat sau dând afirmativ din cap la o frază pe care nu trebuia să o aprobăm.

- comunicarea nonverbală este alcătuită dintr-un număr de coduri separate pe care trebuie să învatam să le folosim. Anumite coduri nonverbale sunt universale, fiind înțelese la fel în culturi diferite; Exemplu: exprimarea bucuriei, surprizei, dezgustului, etc. Unele coduri au însă sensuri diferite în culturi diferite. Exemplu: mișcarea capului de la dreapta spre stânga sau invers; în cultură noastră exprimă negația, la bulgari însă exprimă o afirmație. Necunoașterea specificului acelei culturi poate duce la confuzii în comunicare.

- abilitatea de comunicare nonverbală crește odată cu vârsta, cu experiență. Cei care comunica bine non verbal, stapânesc în aceeași măsură și codurile nonverbaleși de obicei sunt acei care reușesc mai bine în societate, construiesc relații bune cu semenii lor și au un statut social mai bun;

- mesajele nonverbale ne furnizează informații despre problemele personale sau de relaționarea la alți indivizi, despre care am fi jenați să discutăm.

            Adevăratele tale gânduri, intenții și atitudini sunt comunicate în moduri subtile, involuntare ori de câte ori sunteți în comunicare cu ceilalți. În ciuda faptului că cea mai mare parte a limbajului corporal pe care îl „vorbim” și „îl ascultăm” este la nivel inconștient, putem îmbunătăți în mod conștient capacitatea noastră de a-l folosi. Cum comunicați mare parte din ceea ce alții „aud” de fapt? Și puteți învăța să descoperiți semnalele uneori conflictuale pe care le obțineți de la alții atunci când „vorbesc”? Acest subiect explică modul de decodare conștientă a semnalelor inconștiente ale limbajului corpului și de îmbunătățirea propriilor abilități de comunicare.Comportamentul nonverbal reprezintă modul cum se implică personalitatea, ca întreg, în orice act de adaptare la realitate sau la mediul ambiant

            Caracteristicile comportamentului nonverbal.

1.Comportamentul nonverbal nu este intenţionat sau motivat specific (decât în anumite cazuri, când se urmăreşte, în mod expres, un anumit efect):

2. Comportamentul nonverbal reflectă o structură personală profundă(nu depinde, direct, de trebuinţele de moment sau de situaţie,dar este influenţat de acestea);

3. Comportamentul nonverbal este spontan;

4. Comportamentul nonverbal nu are un scop specific;

5. Comportamentul nonverbal este, de obicei, sub pragul conştiinţei şinu este controlat.

În orice act de comunicare sunt implicatetemperamentul şi caracteristicile personale deoarece, în procesul de socializare, oamenii îşi dezvoltă stiluri caracteristice ale comportamentului expresiv manifestate prin:

• scris
• vorbire
• mers
• postură sau mod de aşezare
• gestică
• mimică
• modul de a strânge mâna
• etc.

Cercetările au relevat constanţa structurilor expresive în timp şi de-a lungulmai multor modalităţi. Există unele diferenţe minime provocate de stareade spirit şi emoţie(emoţia modifică energia care susţine expresia, structura expresiei rămânând constantă).

Determinanţii comportamentului nonverbal.

1.Factorii culturali specifici. Tradiţiile conduc, în timp, la deprinderi de gestică, reguli generale de scriere,intonaţie a vocii, postura corpului etc.

2.Condiţiile aleatorii de dispoziţie şi oboseală. Modifică, mai ales, energia (starea depresivă restrânge mişcările, iar bucuria, euforia, dezinhibă mişcările şi creşte spontaneitatea)

3.Vârsta. Are influenţe asupra amplitudinii şi organizării mişcărilor…

4.  Deprinderile de mişcare şi ticurile. Pot reprezenta manifestarea unui conflict sau a unei tendinţe actuale, după cum pot reprezenta o imitaţie rămasă ca atare din copilărie sau adolescenţă

5.  Sexul. Există o tendinţă generală spre structuri gestuale diferite la cele două sexe

6. Conflictele interioare - Pot conduce la maniere foarte specifice şi la indici nonverbali carepot descifra stările respective

            Elementele comunicării non-verbale

1. Limbajul trupului: Corpul uman poate vorbi şi uneori poate spune mai mult decât limbajul vorbit. Unele gesturi sunt înnăscute, altele se învaţă. Gesturile omului au o semnificaţie şi ele pot fi interpretate.

            Dacă la negocierea unei afaceri potenţialul partener se lasă pe spate în fotoliu, cu picioarele şi mâinile încrucişate sau începe să răsfoiască documente în timp ce partenerul său vorbeşte înseamnă că nu este dispus să încheie afacerea. Desfacerea hainei, ca şi înclinarea capului, sunt considerate manifestări spre deschidere, spre o atitudine pozitivă.

                        Există anumite aspecte ale gesturilor care pot fi utilizate eficient în comunicare, de fiecare dintre noi:

§  când dai mâna cu cineva, trebuie să o faci cu fermitate;

§  cand vorbeşti cu cineva trebuie să-l asculţi cu atenţie şi să nu dai semne de pictiseală;

§  când vrei să-ţi impui opiniile trebuie să stai in picioare, cât mai drept;

§  când vorbeşti trebuie să-ţi reţii neastâmpărul mâinilor şi al degetelor.

            2. Limbajul spaţiului: Studiul modului în care oamenii folosesc spaţiul din jur, aranjează spaţiul din încăperi, stabilesc distanţa dintre ei, are la bază principiul proximităţii, care acţionează spontan, elementele apropiate fiind percepute ca formând o unitate, un grup compact de influienţă.

            De regulă, întâi percepem prim-planul, apoi planul secund şi, în cele din urmă, fundalul. Prim-planul focalizează atenţia în timp ce planul îndepărtat, fundalul, are parte de o percepţie periferică şi superficială. Figurile mai mari le domină pe cele mai mici iar cele mai înalte conferă şi un plus de importanţă; alinierea pe orizontală acordă şanse aproape egale, cu o uşoară dominanţă spre stânga.

            Rezultatul proceselor de percepţie a spaţiilor este reprezentarea mentală, construirea unor imagini şi memorarea lor. Poziţia relativă poate fi vizualizată sub forma unei hărţi perceptuale a consumatorului colectiv, care cartografiază şi poziţionează, unele faţă de altele, imaginile particulare. În funcţie de spaţiul personal stabilit de un manager, de distanţa pe care o alege faţă de interlocutor, de locul ales pentru birou, putem afla anumite lucruri despre personalitatea sa, despre stilul de conducere practicat. Practica arată că fiecare om percepe spaţiul în mod diferit şi că există diferenţe culturale, de grup şi individuale privind folosirea spaţiului.

            3. Limbajul timpului: Dintre toate resursele pe care le au managerii la dispoziţie pentru a-şi desfăşura în condiţii bune activitatea, una singură este distribuită în mod egal: timpul. Acesta, ca resursă, prezintă următoarele particularităţi: nu poate fi înmagazinat sau stocat; orice am face timpul se consumă în acelasi ritm; timpul neutilizat sau utilizat neraţional este irecuperabil. Folosirea eficientă a timpului de lucru presupune prezenţa unor trăsături ca: memorie, flexibilitate, spirit de observaţie, capacitate de a stabili priorităţi, priceperea de a contacta, întreţine şi cultiva relaţii amiabile, capacitate de efort. În funcţie de modul în care fiecare îşi gestionează timpul său, putem afirma că foloseşte această resursă pentru a comunica.

Conform lui Joseph DeVito, timpul poate fi privit în trei perspective:

1. Timpul biologic, care are o influenţă majoră asupra bioritmului și se bazează pe trei cicluri: fizic, emoţional și intelectual.

2. Timpul cultural, care se dezvoltă pe trei niveluri: timpul tehnic, timpul formal și timpul informal.

3. Timpul psihologic, care se referă la importanţa pe care o acordăm trecutului, prezentului sau viitorului.

            4. Prezenţa personală: Îmbrăcămintea, accesoriile, trebuie să fie adecvate muncii pe care o efectuăm. Este indicat să purtăm haine de calitate, într-un stil care nu se va demoda uşor şi câteva accesorii elegante. Putem schimba frecvent cravata, cămaşa, eşarfa, bluza etc. Totul trebuie să fie îngrijit, curat şi călcat. Există numeroase păreri privind felul în care trebuie să se îmbrace angajatul, managerul, omul de afaceri. Totul depinde până la urmă de gusturi dar chiar şi în cazul în care deţinem funcţii de conducere, în situaţii neoficiale, putem adopta o ţinută mai lejeră, care să ne facă să ne simţim în largul nostru şi să ne manifestăm mai puţin influienţaţi de formalităţi.

Oamenii dau atenţie şi înfăţişării celuilalt: înălţimea, forma părului, dacă poartă mustaţă etc. De asemenea, îmbrăcămintea ne atrage atenţia şi ne transmite anumite mesaje: de pildă, o bijuterie valoroasă sau un ceas scump ne pot spune ceva despre gusturile persoanei din faţa noastră, dar şi despre statutul social pe care vreasă-l facă cunoscut.

            5. Limbajul tăcerii: «Tăcerea e de aur » spune un vechi proverb, care descrie multe despre înţelepciunea celui care ştie să tacă. Apelăm la tăcere, ca mijloc de comunicare nonverbală, ca să dezaprobăm anumite opinii, atunci când nu vrem să discutăm îin contradictoriu, când considerăm că există anumite fapte, situaţii, asupra cărora este mai bine să cadă tăcerea, dacă dorim să nu divulgăm un secret de serviciu, o taină, dacă dorim să nu facem rău cuiva, dacă apreciem că timpul poate rezolva o situaţie delicată sau chiar dacă ştim că vorbind ne putem face duşmani. „A şti să taci” este o calitate a omului, preţuită din cele mai vechi timpuri. Chiar şi prin tăcere oamenii comunică ceva: aprobare, dezaprobare, discreţie, raţiune, păstrarea unei taine, admiraţie.

            6. Limbajul lucrurilor: lucrurile preferate pot spune multe despre noi, despre ceea ce ne place, ce apreciem, ce preferăm. Pasiunile noastre prind viaţă prin obiectele, nu neapărat de natură materială, asupra cărora ne revărsăm sentimentele, pasiunile, refulările, complexele, împlinirile sau dezamăgirile. Lucrurile de care ne place să ne înconjurăm spun multe despre noi, dincolo de ce ar putea să creadă un partener de afaceri în faţa căruia ne prezentăm ţinând cont de convenienţele uzuale. O vază cu flori, o carte, un suport de birou, un stilou pot să-i arate interlocutorului atent, la prima vedere, care ne sunt gusturile şi preferinţele

            7. Limbajul culorilor: Semnificaţia culorilor poate fi diferită de la o cultură la alta, simbolurile lor variind în funcţie de cultură şi civilizaţie: culorile calde (roşu, portocaliu, galben) favorizează comunicarea iar cele reci (gri, verde, albastru) o inhibă. Comunicarea se desfăşoară greoi şi în cazul monotoniei sau varietăţii excesive de culori.

5.2 Mimica, gesturile, distanţa etc.

            În literatura de specialitate se afirmă că de cele mai multe ori gesturile spun mai mult decât cuvintele. Ceea ce este esential este faptul că indiferent de sistem, sunt recunoscute trei categorii de limbaj: limbajul corpului, limbajul mediului si limbajul vocii. De remarcat că acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite în cadrul mai multor culturi. De aceea se impune o atentă studiere a gesturilor emblematice ale culturii în care se va realiza comunicarea. Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise prin mimica, privire, gestica si prin elementele de paralimbaj.

            Semnalele corpului uman sunt: kinezica.expresiile feţei, oculezica,olfactica,haptica.

Kinezica (studiul mişcărilor corpului) Contribuţii importante la structurarea ei a adus Ray Birdwhistell (Introduction to Kinesics: An annotation system for analysis of body motion add gesture.1952)care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul gesturilor. găsind o corespondenţă între unităţile verbale şi cele gestuale (fenomenelor le corespund kinemele, ca fiind cele mai mici unităţi de acţiuni gestuale; morfemelor le corespund kinemorfemele). Kinezica sau mişcarea corpului include gesturile, mişcările mâinii şi ale braţului, mişcarea piciorului, expresiile faciale, privirea fixă şi clipitul, postura sau poziţia corpului.Deşi fiecare parte a corpului poate fi utilizată pentru a transmite mesaje nonverbale, faţa, mâinile şi braţele sunt principalele canale kinezice prin care sunt trimise mesajele nonverbale. Comparativ cu alte părţi ale corpului, ele au o mare capacitate de transmitere, în special faţa. Cel mai răspândit sistem de clasificare a canalelor kinezice a fost dezvoltat de Paul Ekman şi Wallace Friesen. Ei au organizat comportamentul kinezic în cinci mari categorii:

§  emblemele;

§  ilustratorii;

§  dispoziţiile;

§  regulatorii;

§  adaptatorii.

Semnificaţiile celor mai multe dintre acest canale kinezice variază de la o cultură la alta.

            Emblemele şi ilustratorii. Emblemele sunt în primul rând (dar nu şi exclusiv) gesturile mâinilor care au o traducere literală verbală directă. În S.U.A.gestul mâinii folosit pentru a reprezenta cuvâtul „pace” este un bun exemplu largă recunoaştere a emblemei. În opinia lui Dane Archer emblemele constituie un canal de comunicare prin care se poate transmite un bogat volum de informaţii; mai mult, el consideră că emblemele sunt adesea deosebit de subtile, conţinând însă semnificaţii profunde. Oamenii aparţinând culturilor diferite utilizează diferite embleme, chiar dacă în orice cultură există, în general, un nivel ridicat al acordului semnificaţiei emblemelor particulare. Totuşi, pentru un străin, o emblemă favorită a unei culturi, poate să-i rămână acestuia străină (lipsită de semnificaţie). Dacă emblemele sunt, în primul rând, gesturile mâinilor care au o traducere verbală directă, ilustratorii sunt reprezentaţi, în mod tipic, de mişcările mâinilor şi ale braţului, mişcări care acompaniază vorbirea, sau funcţionează pentru a completa ori a accentua ceea ce a fost spus prin cuvinte. Bătutul cu pumnul în masă în timpul unui discurs, de exemplu, sau gestul de a arăta cuiva pumnul strâns, pentru a ne exprima furia, sunt ilustratori. Ilustratorii servesc funcţiei metacomunicaţionale, adică ei sunt mesaje despre mesaje; sunt mesaje nonverbale care ne spun cum să interpretăm mesajele verbale. În cea mai mare parte a lor, emblemele şi ilustratorii nu sunt învăţaţi în şcoală, ci sunt dobândiţi pe cale informală, de către copil, prin intermediul procesului de socializare, în cadrul culturii căreia îi aparţine. Începând cu vârsta de şase luni, copiii din toate culturile încep să folosească gesturile pentru a comunica părinţilor lor necesităţile pe care le au. Dane Archer consideră că emblemele şi ilustratorii au o vechime de cel puţin 2.500 de ani şi pot fi văzuţi în activitatea artistică străveche a diferitelor culturi. Archer este părere că studiul sistematic al gesturilor a început cu aproximativ 400 de ani în urmă, în timpul lui Shakespeare. Deşi culturile diferă mult în ceea ce priveşte utilizarea ilustratorilor, oamenii din majoritatea culturilor au tendinţa de a le folosi pentru aceleaşi tipuri de situaţii de comunicare. De exemplu, multe dintre culturi folosesc emblemele şi ilustratorii în timpul salutului, (de sosire sau de rămas-bun), pentru a insulta sau pentru a adresa obscenităţi altor persoane, pentru a indica lupta sau zborul şi pentru a descrie relaţii romantice sau de prietenie.

            Ritualurile de salut reprezintă o componentă importantă în repertoriul comunicativ al oricărei persoane. Faptul de a cunoaşte formele de salut practicate în diferite culturi, în cadrul interacţiunii cu persoane dintr-o cultură sau alta reprezintă un prim pas spre dezvoltarea competenţei de comunicare interculturală. Într-un context mai important şi în culturile colective, ritualurile de salut diferă adesea, cu privire la acordul asupra statutului social al cuiva. Mai mult, în unele culturi, bărbaţii şi femeile au reguli diferite despre modul în care să salute pe cineva. Bunăoară, când coreenii salută (întâmpină) persoane mai vârstnice, profesori sau persoane cu un statut mai ridicat (decât are cel ce adresează salutul), se apleacă rămânând astfel pentru o durată de timp ceva mai mare, evitând totodată contactul cu privirea. Când se întâlnesc oameni de afaceri sau prietenii între ei plecăciunea este, de regulă, mai scurtă şi mai rapidă. Sigur că exemplele pot continua, popoarele asiatice oferind „cu generozitate” felurite ritualuri de salut, ele nefiind singurele în acest sens, de altminteri.

Dispoziţiile: Expresiile feţei. Atunci când vorbim de „expresia feţei” cuiva, în mod neîndoielnic, ne vine în minte reprezentarea anumitor componente (privire, poziţia sprâncenelor, a buzelor, o grimasă sau un zâmbet întipărit pe faţa persoanei etc.). Chipul dă expresie în modul cel mai reuşit trăirilor interioare, şi tot el, fiind la elementul aflat cel mai „la vedere” ne poate ajuta în a fi persuasivi atunci când susţinem o problemă sau, din contră, să ne trădeze adevăratele trăiri. Toate componentele aflate la nivelul feţei, prin a căror punere în mişcare lăsăm să se vadă, ori încercăm să ascundem ceea ce gândim ori simţim, alcătuiesc ceea ce denumim prin mimică. Nici unul dintre elementele alcătuitoare ale comportamentului nonverbal nu întruneşte caracterul de universalitate la nivel de semnificaţii conţinute,  aşa cum se întâmplă cu mimica. Knapp şi Hall au ajuns la concluzia că, probabil mai mult decât oricare altă parte a corpului, faţa poate exprima cel mai bine nonverbalul. Prin intermediul expresiilor faciale, ne putem comunica personalitatea, putem deschide şi închide canalele de comunicare, completa sau califica alt comportament nonverbal şi, probabil, mai mult decât orice altceva, ne putem comunica starea emoţională.

Mulţi lingvişti sunt de părere că limbajul nostru verbal a evoluat dintr-un sistem non-lingvistic de comunicare care a fost moştenit din trecutul nostru, din statutul de primate. Dacă acesată aserţiune este reală, atunci ei ar trebui să se aştepte ca unele forme ale comportamentului nonverbal să fie aceleaşi în cadrul culturilor. Evidenţa curentă sugerează că anumite expresii faciale ale emoţiei, numite dispoziţii sunt universale. Paul Ekman afirmă că oamenii pot exprima mai mult de 10.000 de expresii faciale şi că, 2.000 până la 3.000 dintre acestea au legătură cu emoţiile. Ekman este precaut atunci când subliniază faptul că, prin studiul feţelor, noi nu putem spune ce gândesc oamenii, ci doar ceea ce simt aceştia.

Efectuarea numeroaselor studii şi cercetări l-au condus pe Ekman la necesitatea de a descoperi dacă anumite elemente ale comportamentului facial sunt universale sau au un caracter specific. El şi colegii săi erau de părere că anumite mişcări  ale feţei sunt probabil universale în exprimarea surprizei, a fricii, furiei, dezgustului, fericirii şi tristeţii. Ei au argumentat în continuare că, în timp ce oamenii din culturi divergente pot exprima în mod similar emoţiile, ceea ce stimulează emoţia şi intensitatea cu care este exprimată aceasta este, probabil, cultura de apartenenţă. Altfel spus, deşi germanii şi japonezii pot exprima teama, surpriza, furia, fericirea şi dezgustul în termeni de expresii faciale similare, ce „smulge” teama în germani poate fi diferit de ceea ce smulge teama din japonezi. Mai mult, culturile pot diferi în ceea ce priveşte modul în care îşi gestionează şi îşi regularizează expresiile faciale de emoţie, mai ales în prezenţa altora. Deşi studiile lui Ekman demonstrează că expresiile faciale ale emoţiilor primare sunt universale, alte infromaţii precum individualismul şi colectivismul joacă un rol esenţial în exprimarea emoţiilor.Regulatorii. Regulatorii non verbali sunt acele comportamente şi acţiuni care guvernează, direcţionează şi/sau conduc conversaţia. Pe parcursul conversaţiilor, în Statele Unite de exemplu, contactul direct prin intermediul privirii şi răspunsul afirmativ prin mişcarea specifică a capului, comunică, în mod tipic înţelegerea (acordul) sau ceea ce interlocutorul înţelege că s-a comunicat. Chiar gradul de apropiere fizică, pe durata unei conversaţii, este un semnal care poate atenţiona interlocutorul dacă să continue sau nu comunicarea.Regulile pentru contactul direct sau distanţa în timpul conversaţiei variază considerabil, la nivel de cuturi specifice unei ţări sau alteia.

Adaptatorii sunt acţiuni kinezice care satisfac necesităţi de ordin psihologic sau fiziologic. Scărpinarea unei mâncărimi satisface o necesitate de ordin fiziologic, pe câtă vreme gestul de a bate (ritmic, eventual) pe bancă cu pixul, în timp ce aşteptaţi ca profesorul să delibereze într-un examen final, satisface o nevoie psihologică. Importanţa adaptatorilor nu este foarte ridicată, de aceea nici studiile asupra lor nu sunt numeroase; în cea mai mare parte, adaptatorii nu sunt studiaţi (învăţaţi) pentru că, probabil nu variază foarte mult în cadrul culturilor.

Oculezica (contactul vizual). Oculezica poate fi definită drept comportamentul privirii. În timpul interacţiunilor sociale, oamenii se privesc în ochi, în mod repetat, dar contactul vizual mai prelungit are loc atunci când îl ascultăm pe cel ce vorbeşte, menţinându-ne privirea în medie de trei până la zece secunde; faptul de a prelungi contactul vizual conduce la instalarea disconfortului celui care vorbeşte. Durata contactului vizual este reglată de reguli bine definite, specifice unor zone culturale largi.La om, lipsa contactului vizual creează sentimentul lipsei de interacţiune, al comunicării insuficiente. Orientarea şi focalizarea privirii dau informaţii despre gradul de apropiere resimţit de interlocutor; acesta poate aborda privirea oficială, rezervată şi respectuoasă, de anturaj, între prieteni, colegi, persoane apropiate, sau intimă, erotică. În cadrul relaţiilor interpersonale, privirea (“eye-contact”) oferă un feedback important despre reacţiile celui din faţa noastră, iar modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere. Chiar şi a simplul fapt de a privi sau de a nu privi pe cineva poartă o semnificaţie: privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem (şi eventual îi acceptăm) prezenţa, iar interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. În cazul unui discurs având un număr mai mare de auditori, privirea va fi îndreptată, ritmic, cu menţinerea ei timp de 1-3 secunde pe fiecare persoană. Concentrarea privirii pe una-două persoane din acel auditoriu, şi automat ignorarea stabilirii unui contact vizual şi cu ceilalţi prezenţi, ar putea crea, acestora din urmă, exact sentimentul că sunt ignoraţi, chiar dacă intenţia vorbitorului nu a fost aceasta.

Olfactica (semnalele olfactive). Olfactica se referă la simţul omului asupra mirosului, simţ care îndeplineşte o funcţie biologică de mare însemnătate. Probabil cel mai puţin înţeleasă, şi totodată cea mai fascinantă dintre toate senzaţiile umane este olfactica, adică simţul mirosului. Cercetările efectuate asupra simţului olfactiv, ca şi al rolului pe care îl îndeplinesc mirosurile în general în viaţa socială prezintă anumite dificultăţi, întrucât rămân neelucidate o serie de necunoscute, precum, ce semnifică exact expresii de genul: miros înţepător, miros neplăcut, miros acru (înnăcrit) sau miros dulceag, miros proaspăt etc. Un obstacol în realizarea unei clasificări a mirosurilor îl reprezintă modurile diferite ce caracterizează indivizii umani.Deosebirile între clasele sociale, respectiv cele bazate pe miros reprezintă produsul cultural parental, al educaţiei, al religiei, şi al presiunii sociale din partea semenilor. Mai mult, aceste distincţii susţin barierele sociale dintre grupuri şi chiar justifică persecutarea de către grupul dominant a grupurilor subordonate. În Evul Mediu, oamenii bogaţi cumpărau parfumuri pentru a diminua (acoperi) mirosurile claselor inferioare.Potrivit lui Gibbons, în timpul celor două războaie mondiale, soldaţii germani şi cei englezi  pretindeau că pot identifica duşmanul cu ajutorul mirosului; „pretenţii” similare au mai fost relatate şi cu prilejul altor războaie importante, asupra cărora nu vom stărui, din motive de spaţiu şi nu numai. Într-o altă perioadă din istoria omenirii s-a vehiculat intens ideea că „negrii ar avea un miros puternic şi dezagreabil”. Deşi probabil că este cel mai puţin studiat dintre toate simţurile, sociologii au descoperit că senzaţia olfactivă are o potenţială influenţă asupra interacţiunii sociale. Potrivit statisticilor de specialitate, un procent semnificativ de adulţi sunt conştienţi şi influenţaţi de mirosuri, în mediul lor. Accentuarea mirosului este adesea motivată de rolul central pe care îl are olfactica în menţinerea relaţiilor sociale.

Haptica. Haptica, sau comunicarea tactilă se referă la folosirea atingerii. Mark Knapp este de părere că atingerea ar putea fi cea mai primitivă formă de comunicare. Comunicarea haptică variază foarte mult de la o cultură la alta, iar numărul şi titurile de atingeri variază în raport cu vârsta, sexul, situaţia şi relaţia persoanelor implicate. În această teoretizare referitoare la cultură şi comportament nonverbal, Eduard Hall face distincţie între contactul şi culturile de contact, şi cele de noncontact. Culturile de contact sunt acelea care tind să susţină (încurajeze) atingerea şi se angajează în atingere mult mai frecvent decât culturile de contact-moderat sau culturile de noncontact, în care atingerea apare mai puţin frecvent şi este, în general, descurajată. Multe dintre culturile americane sudice şi centrale sunt considerate ţări de contact, aşa cum sunt culturile multor ţări sudice europene. Statele Unite sunt considerate ca având o cultură de contact-moderat, în timp ce multe ţări asistice sunt considerate ca având culturi de non-contact.Datorită faptului că suntem adesea sfătuiţi să nu-i atingem pe alţii, unii oameni dezvoltă evitarea atingerii. Astfel de oameni se simt neconfortabil în situaţii care cer (solicită) atingerea, evitând-o pe cât posibil. Studiile efectuate de Beth Castel pe populaţii din America, Japonia, Puerto Rico şi Korea, l-au condus la concluzia că japonezii şi americanii permit femeilor să atingă o altă femeie, dar bărbaţii nu trebuie să se atingă între ei, pe când la coreeni şi la puertoricani situaţia se prezintă exact invers.Oamenii din Nordul Italiei au câteva inhibiţii în legătură cu spaţiul personal şi atingerea, iar indienii din partea de Est au formă de expresivitate aparte în privinţa atingerii. Faptul de a atinge piciorul unei persoane mai vârstnice este un semn de respect; indienii îşi demonstrează înrederea faţă de o persoană prin gestul de strângere viguroasă a mâinii, pe durata unei conversaţii sau în timpul unei activităţi religioase. Când un preot hindus îşi dă binecuvântarea la adunările religioase, el atinge delicat cu palmele sale mâinile deschise ale celor prezenţi.Şi arabii saudiţi tind să acorde o mare valoare atingerii. Oamenii de afaceri saudiţi îşi strâng adesea mâinile, ca semn de încredere, o formă de comportament haptic pe care americanii o interpretează adesea greşit. Totuşi, femeile saudite nu sunt niciodată atinse în public.Ca şi proxemica, natura atingerii este adesea mediată de mai multe culturi. Relaţia dintre interactanţi, locul şi durata atingerii, presiunea şi relativitatea atingerii, mediul în care aceasta apare (public sau privat), precum şi dacă atingerea este intenţională sau pur accidentală influenţează atingerea în cadrul culturilor.

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile fetei redau trăirile unei persoane. În timpul unui discurs, pentru a ajută la câștigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să între în contradicție cu cele spuse. Mimica este definită de ansamblul modificărilor expresive la care participă părţile mobile ale feţei, respectiv ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, bărbia. Privirea Gradul de deschidere a ochilor. Contactul vizual dintre două persoane furnizează o serie de informaţii de context importante pentru interpretarea mesajelor parvenite pe celelalte canale: direcţia privirii poate indica interesul sau intenţiile interlocutorului; mişcările oculare sunt şi ele sugestive în privinţa trăirilor şi intenţiilor. Privirea directă, ochi-în-ochi, este semnul atenţiei pe care ţi-o acordă celălalt şi ce formă de interacţiune va urma (eventualele intenţii agresive, faptul că doreşte sa-ţi spună ceva sau dimpotrivă, aşteaptă un răspuns). În culturile vestice privirea directă semnifică deschidere spre comunicare, iar evitarea ei este interpretată ca nesinceritate, tendinţa de a-şi ascunde intenţiile. Unele culturi orientale au norme care interzic să priveşti în ochi o persoană mai în vârstă, de sex opus sau superioară ca statut social, gestul având semnificaţia sfidării şi lipsei de respect. Privirea are importante funcţii de comunicare în registrul afectiv: frecvenţa şi durata ei pot fi semn de simpatie, de atracţie, într-un context pozitiv şi provoacă reciprocitatea trăirii, pe câtă vreme Într-un context negativ, frecvenţa excesivă a privirii poate fi interpretată ca semn de agresivitate şi provoacă scăderea atracţiei. Privirea insistentă poate fi neplăcută şi pentru că în tot regnul animal ea este un semn de dominare. Mărimea pupilei, ca automatism de acomodare al analizatorului vizual, provoacă fenomene de simpatie (pupile dilatate) sau antipatie (pupile contractate). Diferenţa nu este sesizată conştient, dar contribuie la formarea percepţiei şi la interpretarea globală a celuilalt.Ochii larg deschişi indică: receptivitate, interes faţă de ceea ce se spune și acumularea de informaţii. Gradul de deschidere a pupilei. Este semnificativ în situaţiile de plăcere (deschidere mare), neplăcere (deschidere mică), perplexitate, refuz și fixitate.

Direcţia privirii este un indice pentru dinamica gândurilor şi a stărilor interioare: pupila în sus, spre dreapta reprezintă încercarea de a înţelege un eveniment nou; pupila în sus şi spre stânga este un efort de rememorare; pupila în centru, cu privirea înainte, fără să fie fixată pe ceva anume, vizualizarea interioară a unui eveniment real sau imaginar, efort de memorare, nedumerire; pupila pe linia mediană, spre stânga sau dreapta înseamnă prelucrarea unor sunete memorate sau imaginare; pupila în jos şi spre dreapta acolo sunt senzaţiile corporale, stări şi atitudini de ruşine, umilinţă, vinovăţie. Pupila în jos şi spre stânga înseamnă un “dialog interior“ iar pupila în sus, pe linia mediană cu ridicarea capului semnifică o atitudine de exasperare.

Mobilitatea privirii - poate fi apreciată în funcţie de frecvenţa mişcărilor pupilei, astfel…

→ frecvenţă foarte mare şi privire fugitivă sunt un indice pentru:

§  lipsa fermităţii, a siguranţei

§  tendinţa de a ascunde gândurile

§  sentimente de vinovăţie

§  stare de iritabilitate, nelinişte

§  nervozitate

→ frecvenţă mică şi mobilitate redusă sunt un indice pentru:

§  o reactivitate redusă

§  o relativă inerţie a emoţiilor

→ privirea fixă, imobilă poate indica:

§  înfumurare

§  refuzul de a răspunde situaţiei prezente,

§  plictiseală

§  ostilitate

Mobilitatea privirii poate fi:

→ excesivă – indică spontaneitate şi orientare spre acţiune

→ excesivă, însoţită de “logoree” verbală – indică inconstanţă sau instabilitate

→ foarte scăzută sau imobilă – indică o stare depresivă, sau lipsa contactului real în comunicare

→ foarteaccentuată pe fond de agitaţie gestică – indică stări de tip maniacal

Mobilitatea mimicii:

Zonele de expresivitate facială

→ Zona frunţii poate fi observată din perspectiva ridurilor:

- ridurile orizontale exprimă o atenţie foarte încordată

- ridurile verticale indică faptul că întreaga atenţie este îndreptată spre ceva  sau cineva

→ Zona mijlocului include, alături de privire - tratată separat - nasul, zona obrajilor şi urechile;în zona obrajilor tensiunea stresului se manifestă diferit faţă de condiţia de relaxare

→ Zona gurii este foarte expresivă, fiind în directă legătură cu dorinţele şi trebuinţele primare ale corpului, deci involuntare:

- gura pe jumătate sau complet deschisă - o dorinţă acută de a percepe sau înţelege

- buzele se strâng când refuzăm să percepem sau să înţelegem ceva

- cuta de dezaprobare din jurul gurii se formează în concordanţă cu perpetuarea refuzului

- gura strânsă - persoana nu vrea să-i scape nimic "în afară" (când cineva nu are voie să spună ceva, sau se teme să nu divulge un secret; sau când persoana "îşi muşcă buzele“, pentru a nu lăsa să-i scape vreun gând)

Funcţiile expresiilor faciale

→ Actele de conducere pot fi simulate pentru

- obţinerea controlui…

- zâmbeşte cuiva, cerându-i să se exprime

- surâde încurajator, pentru a arăta empatia interlocutorului

- zâmbeşte întregului auditoriu, pentru a obţine un feedback pozitiv

- încruntă fruntea, pentru a exprima celorlalţi îngrijorarea sau neîncrederea

- atragerea atenţiei… încruntarea frunţii, ridicarea sprâncenelor sau privire întrebătoare

→ Actele de interpretare la nivelul mimicii pot ilustra o relatare verbală sau pot sublinia ceea ce s-a spus (persoana fie deschide ochii larg, fie deschide gura larg pentru rostirea cuvântului important)

→ Actele mimice pot indica un efort personal… priveşte cu coada ochiului pentru a citi ceva de pe notiţe, sau îşi contractă ochii pentru a citi. Vorbitorii experimentati pot folosi anumite trucuri care sa ii ajute in convingerea auditoriului. De exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, acestia o sustin zambind ironic, creand o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.

            Zâmbetul este un element care ajută vorbitorul să atragă bunăvoința publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere și siguranță de sine. Din acest motiv este recomandabil că în introducerea discursului vorbitorul să zâmbească.

            Încruntarea transmite concentrare, atenție maximă dar și încordare și rigiditate. De aceea nu este bine că vorbitorul să stea încruntat, deoarece transmite către auditor o stare de tensiune care poate provoca o ruptură.

            Rictusul (schimonosirea feței) induce ideea de nesiguranță. Publicul tinde să creadă că cel care ține discursul nu spune adevărul sau nu cunoaște tema despre care vorbește, fiind indicat ca vorbitorii neexperimentați să evite folosirea să.

            Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind și modalitatea prin care se păstrează legătură dintre vorbitor și public. Faptul că privirea nu este îndreptată spre public induce sentimentul de nesiguranță și de ascundere a adevărului.

            Contactul vizual permanent este decisiv pentru câștigarea bunăvoinței și a încrederii. În cazul unui public numeros, pentru a crea fiecăruia impresia că este privit, cea mai simplă posibilitate pentru un vorbitor este de-a se uita la public în formă literei Z, începând cu ultimul loc din stânga sălii și terminând cu primul loc din dreapta.

Gestica și postura (dinamica mişcărilor)

Gesturile sunt mişcări făcute cu întregul corp sau doar cu unele segmente ale lui şi pot îndeplini funcţii diferite:

- gesturi ilustratoare - de întărire a mesajului verbal (exemplu: negarea prin clătinarea capului sau a palmei); ele nu au un înţeles propriu, semnificaţia lor putând fi înţeleasă numai prin asociere cu cuvintele pe care le-au însoţit; au darul de a întări mesajul verbal şi sunt realizate simultan cu acesta.

- gesturi adaptoare - care indică stări emoţionale, dar nu fac parte decât secvenţial din comportament (exemplu: ne acoperim ochii când nu vrem să vedem ceva sau întoarcem capul); ele sunt neintenţionate şi, de multe ori, greu de controlat; sunt gesturi inconştiente care permit adaptarea la o anumită situaţie de moment. Ele sunt cunoscute sub numele de ticuri nervoase.

 - gesturile emoţionale însoţesc întotdeauna mesajul, evidenţiind starea de spirit a celui care realizează comunicarea. Ele sunt mai greu de controlat.

- gesturile regulatoare sunt cele realizate prin mişcările corpului, ale ochilor sau ale mâinilor în anumite momente ale comunicării şi au rolul de a sublinia aceste momente.

- gesturi emblemă, care înlocuiesc mesajul verbal (au un înţeles de sine stătător) şi constituie convenţii specifice unei anumite culturi (exemplu: V de la victorie, în al II-lea Război mondial şi apoi în Revoluţia din 1989). Gesturile emblemă sunt de obicei strict ritualizate - plecăciunea şi salutul se fac în concordanţă cu tipul de interacţiune: salutăm cu gesturi diferite o persoană necunoscută atunci când intrăm Într-o încăpere, un şef, o persoană pe care o admirăm, dar nu o cunoaştem prea bine, colegii, prietenii, părinţii, fraţii. Desigur, în fiecare din situaţiile enumerate mai sus folosim, simultan cu gestul emblemă, o anume formulă verbală de salut, potrivită tipului de relaţie şi situaţiei în care are loc interacţiunea.

            Compotamentul nonverbal are la baza mimica, gesturile și toate mișcările corpului.Poziția capului este foarte sugestivă. Capul se poate află în diverse pozițîi: ridicat sau coborât... Capul împins înainte ne induce cu gândul că la un semn de amenințare.Capul plecat înseamnă supunere. Cel care înalta capul, își descoperă gâtul, zona vulnerabilă, arătând astfel că nu se teme, că are semtimentul propriei valori. Ridicarea batosa a capului înseamnă aroganță, capul lăsat destins pe spate este un semn sau o senzație trezită de amintiri sau ascultarea muzicii preferate, deconectare de ce ii înconjoară. Capul înclinat lateral dreapta înseamnă bunăvoințe, ascultare în opoziție cu înclinarea la stânga care denotă scepticism, critică, îndoială.Poziția capului trădează interesul, toleranță, indiferență, dezgustul față de interlocutor.Poziția de ascultare cu intereses este cu capul ușor înclinat lateral.Clătinarea capului în sus și în jos înseamnă acord, aprobare, înțelegere. Clătinarea capului de la stânga la drapta înseamnă negare, dezaprobare și acesta mișcarea a capului descurajează foarte mult persoană în cauza. În cazul unor negocieri sau diferite conversații de afaceri sau nu numai câștigăm teren dacă inițiem aproape imperceptibil mișcările capului celui cu care negociem.

Mişcarea corpului

Comunică prin gesturi,poziţia corpului şi modul de mişcare al acestuia. Autorii (Rodica M. Cândea și Dan Cândea, 1996) ne sfătuiesc:

·         Pentru a conştientiza frecvenţa cu care utilizaţi limbajul gesturilor, încercaţi să purtaţi o conversaţie cu mâinile la spate.

Elemente de limbaj al gesturilor, frecvent utilizate în cultura noastră:

Gestul	Denotă
Strângerea pumnilor	Ostilitate, mânie sau, în context, determinare, solidaritate, stres.
Braţele deschise	Sinceritate, acceptare.
Mâna la gură	Surpriză.
Acoperirea gurii cu mâna	Ascunderea a ceva, nervozitate
Capul sprijinit în pamă	Plictiseală
Palma/degetele pe obraz	Interes extrem
Mâinile ţinute la spate	Superioritate, încercare de autocontrol

 

Diferenţe culturale:

Mişcarea capului	E sus în jos	Da
	De la stânga la dreapta	Da în Sri Lanka
Arătatul cu degetul	Nepoliticos	La noi
	Insultă	Thailanda
	Neutru, de indicare	SUA

           

Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată nepoliticoasă la noi şi în alte ţări, dar gesturile mâinilor au creat italienilor faima de popor pasionat.

            Modul de încrucişare a picioarelor:

Americanii	Relaxat, mişcări largi, fără nici o reţinere
Europenii	Controlat, atenti la poziţia finală

Un american pune picioarele pe masă dacă vrea să arate că e stăpân pe situaţie. La noi acest gest este asimilat cu formalitatea, competiţia, tensiunea.

            Bătutul picioarelor înseamnă plictiseală, nerăbdare, stres.

Postura corpului comunică statutul social pe care-l au indivizii, sau vor să îl aibă; constituie un mod în care oamenii se corelează unii faţă de alţii când sunt împreună, dă informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească. O persoană dominantă ţine capul în sus; o persoană supusă ţine capul în jos. Aplecarea corpului în faţă arată interes faţă de interlocutor şi – uneori- nelinişte, preocupare. Poziţia relaxată, înclinat pe scaun pe spate, arată detaşare, plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apare la cei care consideră că au statut superior interlocutorului.

            Posturile pe care le adoptă oamenii în legătură cu relaţia dintre ei când sunt împreună se pot clasifica în trei categorii:

Posturi de includere/neîncredere	Postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului;  De exemplu, membrii grupului pot forma un cerc, se pot întoarce, se pot apleca spre centru, pot întinde un braţ sau un picior peste intervalul rămas liber indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.
Posturi de orientare corporală	Doi oameni pot alege să se aşeze faţă în faţă (neutralitate) sau paralel/alături (predispoziţia pentru conversaţie). Orientarea generală a corpului în ambele cazuri poate fi cu corpul răsucit sau cu întreg corpul antrenat în acea poziţie. Acest detaliu comunică despre modul în care cei doi comunicatori percep relaţia dintre ei; tot corpul îndreptat spre interlocutor poate semnifica o relaţie mai strânsă decât în cazul în care doar trunchiul este îndreptat spre acesta.
Posturi de congruenţă/necongruenţă	Postură care comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul/grupul; §  Postura de congruenţă/similară cu a interlocutorului denită participare intensă; schimbarea posturii interlocutorului declanşează schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare; §  Posturile necongruente apar când există diferenţa de statut, puncte de vedere, opinii între comunicatori.

 

Există trei categorii de mişcări de bază ale individului care dau informaţii despre stilul său managerial (Joanne Zates, Advanced Managerial Communication Class notes-spring 1991, Sloan School of Management,Massachusetts Institute of Technology, Cambrige, MA):

Mişcări laterale – vizibile mai ales când dă mâna: dacă managerul îşi mişcă mâna în lături, în mişcare circulară, cu tendinţa de a face mişcări în lateral.	Bun comunicator.
	Poate să fie foarte bun în funcţii care presupun un anume simţ al direcţionării în acţiune.
Mişcări faţă- spate – managerul îşi întinde mâinile direct în faţă când dă mâna; când vorbeşte se înclină în faţă.	Om de acţiune.
	Manageri buni pentru organizaţiile care au nevoie de schimbări.
Mişcări verticale – în timp ce dă mâna, managerul se desfăşoară pe verticală; la aşezarea pe scaun managerul se va aduna şi va ţine mâinile în jos.	Putere de convingere.
	Util în organizaţiile cu moral scăzut.

 

            Pentru interpretare este nevoie de multă experienţă înainte de a face judecăţi pe baza limbajului neverbal al corpului. Consultanţii specializaţi pe problema găsirii de oameni potriviţi pentru o anumită funcţie managerială. “Vânătorii de capete/headhunters” folosesc intensiv aceste indicii.

Comunicarea tactilăeste tip de limbaj neverbal; se manifestă prin frecvenţa atingerii, modul de a da mâna, modul de îmbrăţişare, modul de luare de braţ, bătutul pe umăr. In diferite culturi, aceste atingeri pot semnifica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii ca salut; la eschimoşi acest salut este o lovitură uşoară pe umăr.Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depind în mare măsură de vârstă, statut, relaţie, cultură.

            Prezenţa personalăcomunică, de exemplu, prin forma corpului, îmbrăcăminte, miros (parfum, miros specific), bijuterii, alte accesorii vestimentare. Se cunosc trei tipuri de fizicuri.

Ectomorf	Endomorf	Mezomorf
Fragil, subţire, înalt	Gras, rotund, scurt	Musculos, atletic, înalt
Tineri, ambiţioşi	Bătrânicioaşi, demodaţi	Încăpăţânaţi
Mai puţin masculini	Mai puţin rezistenţi fizic	Puternici, aventuroşi
Suspicioşi, tensionaţi, nervoşi	Vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de încredere, prietenoşi, dependenţi de alţii	Maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători
	Posibile dificultăţi la angajare	Obţin salarii mai mari, fiind apreciaţi ca valoroşi

O persoană care “arată bine” este asociată automat cu o persoană care are succes social. Forma corpului constituie un element important în evaluările din cadrul interviurilor. Îmbrăcămintea – când este alegere personală- este un fel de extensie a eului, despre care comunică informaţii; poate afecta comportamentul nostru sau pe al celor din jur; poate folosi pentru a crea un rol; împreună cu accesoriile, poate marca statutul social real sau pretins. De exemplu, femeile cu funcţie de conducere managerială înaltă tind să poarte costum sobru din două piese şi accesorii similare cu bărbaţii (servieta diplomat). Îmbrăcămintea noncoformistă denotă faptul că purtătorul este un original, posibil creator de probleme sau  artist. Imbrăcămintea neglijentă este asociată cu lenea, apatia, lispa de respect şi mai rar cu valoarea intrinsecă absolută a individului. Este de apreciat pentru situaţiile de afaceri îmbrăcămintea simplă, elegantă, de calitate.  Managerii trebuie să atragă atenţia prin persoană, nu prin îmbrăcăminte. Parfumul puternic, chiar de calitate, este inadecvat, sugerează prost gust sau anumite intenţii.

Mimica este acea parte a corpului nostru care comunica: fruntea încruntată semnifică preocupare, manie, frustare; spancenele ridicate cu ochii deschiși ne induce către o stare de mirare de surpriză; nasul încrețit înseamnă neplăcere iar buzele strânse înseamnă nesiguranță, ezitare, ascuserea unor informații.

Fruntea. Fruntea reprezintă puterile spirituale și trăsăturile de caracter asociate. Prin mișcarea mușchilor sunt generate cutele frunții, care pot fi verticale, orizontale sau încrețite. Cutele verticale se datorea concentrării pe un punct în spațiu sau a luminii orbitoare. Astfel cutele verticare devin expresia unui effort spiritual sau fizic;în valori normale sau depășite, ele exprimă disperare, furie,sau emoție.

Sprâncenele. Chinezii consideră sprîncenele drept una dintre cele cinci trăsături vitale ale fetei.Într-adevăr, nici o faţă nu poate fi citită cum se cuvine fără a le lua în considerare. Sprâncenele arată tipul afectiv al omului, precum și gradul de înțelegere între minte și inima.Ele au o formă moștenită care prin mișcarea în timpul vieții se modifică. Ridicarea sprâncenelor se face în semn de salut, de recunostinţă și acest lucru îl putem numi chiar salutul ochilor.Coborârea spancenelor are loc tunci când există un pericol iminent.Cuplarea cu mișcarea de ridicare a obrajilor este un mijloc de protecție, dar apare și în cazul surâsului, scarbei sau plânsului.

 Ochii:Ei sunt o fereastră a sufletului, mișcarea lor dezvăluie foarte multe informații despre interiorul persoanei respective. Ochii strălucitori, vii, caracterizează o persoană isteață și vioaie, în timo ce ochii lipsiți de strălucire denotă nu numai oboseală și descurajare, ci și o prăbușire spirituală. Ochii transmit mesaje legate de stările sufletești. Privirea poate fi blândă, catifelată, dură, prietenoasă.

Privirea. Modul în care privim sau suntem priviți are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie.Chiar și a privi sau a nu privi pe cineva are un înțeles.Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaștem prezența, că există pentru noi;interceptarea privirii cuiva înseamnă dorința de a comunica.Modul de a privi e legat de interesul față de partenerul de comunicare.Dacă persoană sau ce ne spune nu ne interesează mutăm privirea față de ceva anume.Cum am mai spus privirea este contactul vizual între parteneriide discuție, ne oferă indicii despre sentimentele care există între cele două persoane, atunci când contactul vizual este evitat există o stare de nesiguranță, o timiditate excesivă sau dorința de a nu fi deranjat. Există mai multe moduri de a privi: a). privirea paralelă, la distanță mică denotă o persoană adâncita în gândurile sale și care nu dorește să perceapă mediul înconjurător. Dar când această este menținută în prezența unei persoane, este înțeleasă că o încercare de ignorare a acesteia și de a o face pe această să se simtă nedorită în mediul respectiv. b). privirea drept în ochii este un semn al dorinței de cooperare cu interlocutorul, demonstrându-i acestuia interesul și cunoașterea valorii sale. Această privire denotă onestitate, corectitudine și conștiința de sine. c). privirea de sus în jos se poate datora diferenței de înălțime sau a poziției partenerilor de discuție și acest lucru poate să denote dominare, mândrie, aroganță. d). privirea de jos în sus are aceași cauza că și cea precedentă și denotă supunere sau dorința de agresivitate. e). privirea laterală, respectiv oblică, poate fi orientată spre stânga sau drepta, de sus sau de jos și exprimă mai multe tipuri de informații prein combinarea acestor elemente. Pornită de sus înseamnă dispreț, pronita de jos denotă slugărnicie, iar când ochii sunt larg deschiși poate semnifică curiozitate sau reținere.Privirea îndreptată spre stânga activează amintirile impersonale, obiective, logice, iar cea spre dreapta imaginația, creativitatea, amintirile personale.Astfel când cineva încearcă să-și aducă aminte ceva va privii spre stânga, iar când va inventa sau va minți, spre dreapta.

Nasul. Importantă nasului că emblemă a fetei a fost descoperită de Aristotel și confirmată de aproape toți fiziognomistii de marca. Dr. Roger Rogerson spunea că “dintre toate trăsăturile fetei omenești, nasul, fiind cel mai proeminent, joacă cel mai de seama rol în dezvăluirea caracterului”. Se spune că lungimea nasului, respectiv a zonei de mijlocii trebuie să fie egală cu aceea a frunțîi și a treimii faciale inferioare.O asemea egalitate simbolizează un echilibru interior, exprimat prin cinste, loialitate și dragoste pentru adevăr, ceea ce caracterizează orice on destoinic.Nasul oferă și el informații despre starea de spirit a unui individ.Vârful nasului ne poate dezvălui dacă se înroșește sau pălește.“A strâmbă din nas” este o expresie dar și o mișcare a mușchilor nasului, care semnifică neplăcere, indispoziție, jenă, confuzie.

Gură. Gură este cea mai mobilă zona a fetei, ea ne permite să între hrană, băutură și aerul ce ne sunt necesare; ea muscă, ea ne rostește gândurile, ea rîde când suntem bucuroși.Gură deschisă cu bărbia lăsată înseamnă repaus lipsa de activitate.Gură închisă poate însemna dorința de a negocia tacit sau respingerea unui contact verbal.Gură închisă cu buzele strânse indică închiderea în sine, solitudine, încăpățânare, proastă dispoziție.Prezența zâmbetului confirmă disponibilitatea spre dialog. Zîmbetul autentic este expresia unei stări de bucurie, de acceptare și implică și participarea ochilor. Inițial dezvelirea dinților a fost un gest de amenințare , ulterior a evoluat spre un gest de prietenie. Zâmbetul care descoperă numai dinţîi de sus , nu şi gingiile superioare este un semn de bunătate, cinste. Dacă zâmbetul dezvelește şi gingiile de sus această denotă că posesorul este predispus la deprimare care îi poate afecta fericirea şi carieră.Cînd zâmbetul dezgolește dinţii de sus , cît şi dinţii de jos, posesorul are o fire deschisă, corectă și generoasă, care işi va fi obiectul criticii și antipatiei altora.

Lipsa gesturilor face discursul să piardă din dinamism și să devină plictisitor. Pe de altă parte, utilizarea excesivă a acestora induce publicului o stare de agitație, rezultatul fiind obosirea audienței.

Viteza gesturilor

- viteza mare şi precizie mică - temperament coleric şi/sau stări de hiperexcitabilitate;

- viteza mare şi precizia bună - echilibru emoţional bun, încredere în sine, calm (în unele situaţii pot însoţi tendinţa spre meticulozitate, grija pentru amănunte, tendinţa spre pedanterie);

- viteza variabilă însoţită de imprecizia mişcăruilor - neîndemânare datorată, în general, lipsei de interes, sau chiar unei mobilităţi reduse şi, în unele cazuri, inteligenţei practice scăzute;

- viteza mare însoţită de amplitudinea mişcărilor - (mai ales când sunt însoţite şi de înclinaţia spre înainte şi de vorbirea cu ton ridicat) apar în stările de iritare, dublate de dorinţa de afirmare personală şi de dorinţa de a-şi exercita voluntar autoritatea;

- promptitudinea mişcărilor este variabilă, iar mişcările sunt împrăştiate şi multe - ne putem aştepta la o stare de enervare, datorată hiperexcitabilităţii;

- blocaje în mişcările fireşti sau latenţe mari - presupun un blocaj afectiv sau o inhibiţie emoţională;

- dacă mişcările sunt rare, cu o amplitudine mică - (în general, pe lângă corp) pot anticipa: o atitudine de apărare datorată temerii; un nivel scăzut al mobilizării energetice datorat oboselii, tensiunii sau stării de boală. De asemenea acest tablou gestic apare şi în stările de indiferenţă, plictiseală, apatie, indică o tendinţă spre izolare sau un autocontrol dus la extrem.

Direcţia mişcărilor:

→ mişcările "centrifuge" - sunt caracteristice pentru tipul extravert, deschis spre exterior şi cu dorinţa de a comunica;

→ mişcări "centripete“ - sunt caracteristice pentru tipul introvert, focalizat pe sine însuşi cu dorinţa de izolare;

→când gesturile par a înlocui vorbirea(cuvintele sunt puţine, iar gesturile o completează), se presupune că persoana are dificultăţi de a conceptualiza;

→când gesturile predomină limbajul verbal, iar limbajul gestic este redus, persoana se focalizează, mai ales, pe conţinutul de idei, pentru a rezolva o situaţie.

Din totalul de expresii se apreciază că, în general:

§  22% sunt strict personale

§  78% sunt învăţate

Dintre cele strict personale, putem deosebi ticurile. Spre exemplu, o obişnuinţă în a mişca într-un anumit fel capul, pentru a se împotrivi sau aproba, răsucirea mâinii, întorsul involuntar al butonului de la ceas, aranjarea repetată cu o anume mişcare a şuviţelor de păr etc. …

Funcţiile gesticii

●Mişcările de conducere permit persoanei să controleze participarea celorlalţi, să obţină atenţia:

§  mişcarea capului, pentru a supraveghea grupul;

§  întoarcerea capului, pentru concentra atenţia spre cineva anume;

§  utilizarea degetului arătător ;

§  ridicarea bruscă a capului, într-un mod interogativ;

§  mâna pâlnie în dreptul urechii, ridicarea din umeri;

●Mişcările de interpretare intervin pentru a clarifica intenţiile, pe care încearcă să le comunice un vorbitor.

●Mişcările de ilustrare intervin pentru descrierea nonverbală a unui cuvânt, idei, sau obiect:

            - mişcarea voluntară a mâinii, pentru a sugera o spirală, indică o direcţie de deplasare;

            - urmărirea "pe degete", se referă la un antevorbitor;

●Mişcările de subliniere intervin,adeseori, în timpul vorbirii, accentuând ceea ce este important:

            - balansarea capului;

            - balansul întregului corp;

            - mişcarea degetului sau mâinii, în sus şi în jos.

●Mişcările expresive ale mâinii intervin, în general, pentru:

            - a descrie, a sprijini enunţurile relaţiilor logice (comparaţii, opoziţii, egalitate etc.);

            - a accentua, şi mai apăsat, un aspect ;

            - a indica o persoană sau un obiect la care se face referinţă;

Atitudinile descifrate prin analiza mimicii şi a gesticii.

A. Apărare, defensivitate:

- nevoie de protecţie… braţe încrucişate la piept (bărbaţii cu pumnii strânşi sau îşi prind bicepşii cu degetele, femeile mai spre talie);

- dezinteres, ostilitate…un picior peste braţul fotoliului;

- stă invers pe scaun, “călare”, cu braţele sprijinite pe margineasuperioară a spătarului;

- picioare încrucişate (la europeni, picior peste picior; la americani, pe genunchiul celuilalt care sprijină orizontal piciorul);

- opoziţie, adversitate… picioare şi mâini încrucişate;

- plictiseala, nevoia de a pleca…picior peste picior şi balansare;

- umilinţă, vinovăţie, ruşine… ochii în sus, spre stânga;

- plictiseala, neacceptarea, oboseala…ochii mai puţin deschişi;

B. Asigurare, liniştire, potolire.

 - nu crede total în ceea ce spune… braţe îndoite, împreunate, degetele frecate unele de altele, uneori cu un creion sau pix în gură supt etc.

 - asigurarea că-i aparţine… atingerea spatelui scaunului înainte de a se aşeza.

 - anxietate, conflicte interioare… sugerea degetului.

C. Cooperare:

- mâna spre cap, sau faţă

- descheierea hainei

- capul clătinat uşor

D. Deschidere:

- mâini deschise, palmele în sus

- picioare neîncrucişate

- mişcare spre marginea scaunului, sau mai aproape de masă, birou

- ochii deschişi, pupila mai deschisă

- descheierea hainei

E. Evaluare, stare de pasivitate sau meditativă:

- interes, atenţie, concentrare… o mână sprijină falca; mâna se sprijină de masă, stă la marginea scaunului…

- gânditor critic, cinic, negativ faţă de interlocutor, sceptic… mâna sprijină bărbia, indexul de-a lungul feţei, cealaltă mână rămâne sub nivelul gurii, corpul spre înapoi, retras faţă de interlocutor…

- gânditor, evaluativ… prinderea bărbiei în mână, corpul uşor legănat…

- evaluare, creează o reacţie emoţională negativă celorlalţi, sentimentul de a fi scrutat cu atenţie… ochelarii căzuţi pe vârful nasului privind peste ochelari…

- întârzie pentru a gândi asupra situaţiei… o foarte înceată şi deliberată luare a ochelarilor de pe nas şi curăţirea lentilelor (chiar dacă nu este necesar)…

- îndepărtează ochelarii, un braţ al lor e dus în gură…

- meditaţie pentru a lua o decizie… păşeşte continuu, fără a vorbi…

- neacceptare, rezistenţă faţă de ceea ce primeşte… uşoară îngustare a ochilor

- corpul spre înainte, uşor îndoit…

F. Frustrare:

- tensiunea: mâinile strâns încleştate; frecarea palmelor; uneori buzele strânse; dezgust şi frustrare: apare sunetul "ţ“

- hotărârea, dar ostilitatea acţiunii: încleştarea mâinilor în pumni

- gest de mustrare: indicarea cu degetul index sau cu ochelarii spre interlocutor

- defensiv, în încurcătură: palma dusă la spatele gâtului

- mâna sau degetul duse la spatele gâtului sau cămăşii

- lovirea în pământ sau într-un obiect imaginar

- dezgust, respingere: întoarcerea nasului

G. Încredere în sine:

- siguranţa de sine, în ceea ce spune: apropierea vârfurilor degetelor (la femei,  mai ales la nivelul trunchiului, sub bust; la bărbaţi, mai ales prin acoperirea unui pumn cu cealaltă mână)

- în context de autoritate: mâinile se împreunează la spate, iar bărbia este împinsă înainte

- dominanţă, posesiune, sprijin pe proprietate: gestul de a pune piciorul pe masă, pe birou

- dominare: plasarea unui obiect în spaţiul dorit; lăsarea pe spate cu ambele braţe sprijinind capul

H. Nervozitate:

- "fâţâiala" pe scaun, alături de privirea fugace, instabilă, de dregerea vocii

- mâna care acoperă gura în timp ce vorbeşte

- coatele pe masă, ambele mâini una peste cealaltă în faţa gurii

- zvâcnituri, smucituri în timp ce stă

- nevoia de a întrerupe şi vorbi, dar pe fondul de anxietate: ciupirea, smucirea, tragereade lobul urechii

- nevoia de a se implica în conversaţie, de a întrerupe: gesturi sacadate, ridicări nefinalizate, ezitante ale mâinii

- nesiguranţă: schimbări în voce, inflexiune, ton

- ticuri verbale de tipul "ah", "oh", "cum spuneam", "deci", "nu-i aşa“

- scurt şuierat, fluieratul

- preocupat de bani, de pierderea lor… zgomot datorat jocului cu banii metalici din buzunare

Autocontrolul unei stări tensionante:

- mascarea anxietăţii, frustrării, presiunii: ţine un braţ la spate şi-l apucă strâns tip "cleşte"

- reţinerea emoţiilor, incapacitatea de a face faţă mâniei, furiei:

- scărpinarea capului, sau frecarea, ştergerea spatelui, gâtului;

- prinderea braţului la spate în poziţia în picioare,

- apucarea încheieturii în poziţia aşezat sau în picioare;

- mişcări sau posturi de ameninţare: încleştarea pumnilor, prinderea încheieturii sau braţului, un pas înainte încremenind în această poziţie ostilă

- manifestarea ostilităţii pe o ţintă substituită: bate cu pumnul în masă, trânteşte uşa etc.

I. Plictiseală:

- impacienţă, anxietate: bate darabaua pe masă, cu un ritm monoton; tapotează cu călcâiul, sau cu vârful sau talpa piciorului;

- ostilitate, vrea să plece: capul în palmă, mâna în cădere, ochii în poziţie "în jos", sau ochi care te privesc fără să te vadă, sau o privire fixă – ochii nu clipesc tip "doarme cu ochii deschişi"

J. Acceptare:

- loialitate, devotament: mâinile duse la piept (mai ales la bărbaţi);

- gesturi de atingere a interlocutorului cu semnificaţia de:

- afecţiune, confort când gesturile sunt domoale;

- dorinţă de a întrerupe când gestul este rapid

- cu sensul nevoii de reasigurare că "totul este O.K.";

- apropierea de interlocutor, dar dacă acesta îl respinge, se îndepărtează:

K. Curtoazie:

- la femei apar ca gesturi reflexe: netezirea, aranjarea părului; netezirea hainelor; încrucişarea şi descrucişarea picioarelor; delicat balans al pantofului pe vârf; contact ocular direct;

- la bărbaţi apar: îndreptarea cravatei; închiderea sau îndreptarea hainei;ridicarea bărbiei în direcţia înainte

L. Aşteptare:

- interesul pentru activitate: frecarea palmelor, pauze în vorbire;

- nervozitate, nesiguranţă: ştergerea mâinilor umede de transpiraţie (bărbaţii, pe pantalon, femeile, pe batistă, fustă)

- superioritate: picioarele pe mese, scaun, birou; când strânge mâna apucă  ferm, de obicei cu palma sa deasupra mâinii celuilalt (dominare fizică)

- supunere: când oferă ceva cu palma în sus

M. Suspiciune, secretizare:

- opoziţie puternică faţă de obiective: gesturi cu mâna stângă

- respingere: braţe îndoite şi privirea spre lateral; mişcarea capului şi îngustarea ochilor (disimulare sau simulare); mişcarea corpului parcă îndepărtându-se şi privirea mereu fugace (ascundere); clătinarea capului spre înainte şi răsucirea corpului până la poziţia de profil sau direct spre ieşire;

- îndoială, negaţie: atingere sau uşoară frecare, ştergere a nasului (de obicei cu indexul), deseori cu rotirea corpului sau mişcarea în scaun, întoarcerea corpuluiînspre profil;

- cântărirea răspunsului: ştergere, frecare a lobului urechii cu indexul;

- îndoiala: ştergerea ochiului

N. Spontaneitate, promptitudine, orientare spre acţiune:

- mâinile pe şolduri (curea);

- mâna pe genunchi sau cotul uneia sprijinit de cealaltă mână (poziţia aşezat) cu corpul uşor aplecat înainte;

- aşezarea pe marginea scaunului;

- braţe sprijinite pe masă, pe palme, capul înainte (cu agresivitate);

- tendinţa de dominare: înclinare spre interlocutor şi deplasarea până la o"distanţă intimă" de acesta.

            Un alt obiectiv pentru vorbitor este că gesturile făcute în timpul unui discurs să atragă atenția asupra celor spuse fară a deranja publicul. Evitarea gesturilor agresive (mâinile ținute în solduri, îndreptarea degetului arătător către auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau a celor care denota indecizie sau nesiguranță (jocul cu diferite obiecte, trecerea mâinii prin par, sau aranjarea părului) face mai sigură obținerea unui rezultat pozitiv. Postura fermă, dar nu rigidă, a vorbitorului oferă un plus de siguranță celor spuse. Orientarea spre public este, de asemenea, un element ajutător pentru captarea atenției și păstrarea acesteia pe parcursul desfășurării discursului.

            Câtă mișcare sau gesticulare este potrivită ne întrebăm deseori însărăspunsul la această întrebare depinde foarte mult de context și de public.Majoritatea oamenilor tind să se bazeze prea mult pe PowerPoint și pe alte ajutoare de prezentare (pe care le consideră prezentare) și nu fac un gest suficient. Ei uită că sunt prezentatorul și, prin urmare, publicul se uită la ei personal pentru a le angaja, pentru a le crea interes, pentru a motiva, inspira sau pur și simplu conecta cu ei. PowerPoint nu poate face asta, numai oamenii pot!Gesturile care ajută de fapt la ilustrarea și descrierea cuvintelor și a semnificației sunt excelente pentru crearea de energie și conectarea cu publicul. Gesturile ar trebui să pară naturale și relaxate, cu alte cuvinte, fără mișcare nervoasă sau inconștientă (cum ar fi mutarea dintr-o parte în alta).

Gesturile decizionale au un impact mult mai mare decât cele vagi, necontrolate sau necontrolate. Cu cât audiența este mai mare, în general, gesturile pot fi mai mari, pentru a cuprinde întreaga audiență, dar menținerea lor decisivă și controlată pentru un impact cât mai bun.

Mulți oameni fac prezentări în timp ce stau jos. În acest caz, este încă importantă prezentarea cu energie. Nu vă lăsați pe masă - țineți-vă mâinile vizibile și libere de a gestifica. Dacă este cazul, ridicați-vă pentru a prezenta o parte din discuția dvs. cu ajutorul unui flipchart sau tablă albă pre-pregătite, deoarece acest lucru vă ajută să vă mențineți energia și autoritatea. Acest lucru este deosebit de util și eficient atunci când vorbiți mai mult de cinci minute sau când multe persoane se prezintă în aceeași ședință.

Încredere și entuziasm

• Cum pot să par mai încrezător?

• Cum pot face ca conducerea superioară să mă observe?

• Echipa mea ignoră ceea ce spun - cum învăț să „arăt” ca un lider?

• Managerul meu îmi spune că trebuie să arăt mai mult entuziasm, dar chiar mă simt entuziasmat - cum o arăt?

• Sunt promovat și trebuie să dezvolt o imagine mai puternică / mai bună pentru a arăta mai mult leadership. Cum pot face acest lucru?

• Cum poți întâmpina mai mult impact în interviuri?

Limbajul corporal singur nu este suficient așadar dacă doriți să păreți încrezători și entuziaști, limbajul corpului nu o va face, așa că, în general, trebuie să fiți congruent atât mental, cât și fizic.

• Fii proactiv - luați inițiativa. Nu așteptați ca cineva să sugereze un curs de acțiune! Dacă știi să duci lucrurile înainte, spune ce vei face în continuare. (Avizul: fiți deștept și pe orice lucru care va dura timp și / sau fonduri, evident ar trebui să prezentați ideea mai întâi șefului dvs., pentru a obține acordul lor.)

• Profitați de toate oportunitățile pe care le puteți conduce - voluntariatul pentru prezentări și să faceți o treabă excelentă vă vor ajuta să fiți remarcat într-un mod pozitiv.

• Cereți-i șefului dvs. feedback specific despre cum faceți - ce faceți deja bine și cum vă puteți îmbunătăți / consolida performanța sau candidatura la această promoție.

• Prezentați-vă șeful cu soluții și nu cu probleme.

• Folosiți cuvinte și expresii pozitive sau neutre, mai degrabă decât negative.

• Vorbește despre activitățile tale într-un mod pozitiv - pentru a-i anunța pe oameni / a le reaminti despre ceea ce obțineți, fără a vă lăuda desigur!

• Sugerați și / sau voluntari pentru proiecte speciale - faceți o treabă excelentă pentru ei, apoi oferiți-vă să prezentați rezultatele părților interesate.

• Construiți relații cu oameni cheie din alte domenii ale afacerii - nu vă limitați interacțiunea și impactul doar pentru propriul departament și manageri.

• Asigurați-vă că atitudinea mentală este pozitivă și concentrați-vă asupra modului în care vă puteți susține / angaja / conecta cu ceilalți, într-un mod care este util și pozitiv pentru ei!

• În special, puneți un exemplu bun personalului și celorlalți angajați - fiți inspirați, încurajatori și motivați, acolo unde este posibil.

Limbajul trupului. Cu condiția să efectuați toate sau unele dintre cele de mai sus, o bună utilizare a comunicării non-verbale vă va spori și va consolida comunicarea.

• Țineți-vă în picioare, cu spatele drept și umerii „pătrați”, mai degrabă decât înclinați în față (rețineți că vertical nu înseamnă să vă țineți dur) - chiar și atunci când stați la birou.

• Mergeți energic și intenționat - nu vă ambulați și nu vă amestecați sau, invers, par să vă grăbiți.

• Afișați interesul față de ceilalți, pentru motivațiile, preocupările și prioritățile acestora, adresând întrebări deschise de bună calitate.

• Ascultați cu adevărat oamenii când vorbesc și puneți întrebări de bună calitate.

• Faceți față oamenilor și concentrați-vă asupra lor, mai degrabă decât asupra dvs., când sunteți în comunicare.

• Vorbiți fără ezitare și în mod natural - cu alte cuvinte, cu animație. Nimeni nu vorbește într-un monoton atunci când se relaxează cu prietenii - animația este naturală pentru oameni atunci când sunt relaxați.

• Zâmbește în situații adecvate.

• Reacționează la ceea ce spun alții atunci când vorbesc, deoarece acesta este un semnal că ești „cu ei” în comunicare.

• Întâlniți ochii oamenilor fără teamă sau jenă - fără să priviți sau să evitați contactul cu ochii.

Top sfaturi pentru limbajul încrezător al corpului.

• Postura bună pare echilibrată și încrezătoare. Asigurându-vă spatele drept și umerii nu sunt trântiți, veți îmbunătăți modul în care veți întâlni și vă veți simți, de asemenea, mai încrezători.

• Menținerea poziției capului drept (neutră), nu rigidă, indică încredere și impact mai mare decât înclinarea acesteia într-o parte sau înclinarea capului în jos către altcineva.

• Amintiți-vă să puneți animația și expresia potrivită în fața dvs. în timp ce vorbiți.

• Poziționarea corpului tău când este așezat este importantă: stai complet pe masă atunci când ai nevoie de încredere și autoritate și într-un unghi când cauți colaborare sau pentru a evita confruntarea (de exemplu, într-o situație individuală).

• Atunci când gesticulează pentru accent, folosiți gesturi definite. Gesturile vagi, fluide arată mai puțin puternice și îl conduc pe spectator să perceapă ideile din spatele lor sunt la fel de vagi. Acest lucru se aplică atât în discursurile publice, cât și la întâlnirile în care doriți să vă construiți prezența personală și să influențați, cum ar fi în cadrul ședințelor de conducere.

• Folosiți un contact vizual bun, ceea ce înseamnă că întâlniți ochii cuiva și zona centrală a feței pentru o perioadă de câteva secunde la un moment dat. Contactul cu ochii este important, poate mai ales atunci când vă simțiți inconfortabil.

• Energie în fața grupului: când mergeți, ridicați ritmul și mergeți înălțime. Mișcați-vă cu scopul și evitați tentația de a rătăci. Tranzițiile sunt un loc bun pentru a vă schimba poziția în fața grupului - de exemplu, întorcându-vă într-un unghi între 35 și 45 de grade, făcând câțiva pași într-o parte (continuând să faceți față publicului) și apoi plantați-vă picioarele o dată din nou, până când există un alt motiv pentru a vă deplasa. O altă variantă este să faceți doi pași înainte, să vă opriți, să faceți punctul și apoi să faceți doi pași înapoi. (În teatru, actorii se mișcă doar atunci când există un motiv pentru a face acest lucru și este același ori de câte ori facem prezentări stand-up în fața unui public - altfel pierdem puterea.)

• Când stați în picioare, asigurați-vă că sunteți stabil, cu picioarele depărtate de umăr și aduceți animație pe față și gesturi.

• În mod special, într-un birou deschis, sunteți mereu observat de cineva, deci nu vă ambilați și nu vă amestecați fără scop - este mai bine să mergeți cu energie și scop. Ridicați puțin ritmul, deși ar trebui să evitați să par să vă grăbiți. Persoanele care sunt sub control nu se grăbesc niciodată, decât dacă este o urgență autentică, cum ar fi când cineva strigă „Foc!” (Sau, eventual, „băuturi gratuite!”). Deci, atunci când mergeți, ridicați ritmul și mergeți înălțime, cu scopul.

            Există anumite defecțiuni ale limbajului corpului, care cu siguranță vor distrage imaginea ta așadar evită:

• Limbajul corpului cu aspect defensiv include comportament, cum ar fi sprijinirea pe deasupra unei mese în timp ce stai, sau îți îndrepți brațele peste corp. Primul vă pune la un nivel mai mic decât al celor prezenți, fizic și, de asemenea, la figurat (!), Iar cel de-al doilea pare să indice nevoia de a vă proteja. Ambele comportamente tind să distragă autoritatea, deoarece nu prezintă o atitudine încrezătoare.

• Evitați căderea umărului, stând cu corpul aplecat într-o parte pe scaun (deși scaunul dvs. poate fi plasat într-un unghi într-o situație individuală dacă doriți colaborare și doriți să evitați confruntarea).

• De asemenea, evitați să vă aplecați peste masă cu capul, umerii și trunchiul la un nivel mai scăzut decât ceilalți prezenți, deoarece acest lucru vă fură de putere, precum și să lepădați propria autoritate interioară și încredere.

            Un sfat sfat cheie. Luați în considerare modul în care doriți să fiți perceput (cu alte cuvinte, pozitiv, încrezător, intenționat, puternic, autoritar, un lider, interesat, energic și așa mai departe) și adoptați tipul de atitudine mentală care încurajează aceste calități - limbajul corpului dvs. este probabil să reflecte această atitudine mentală și vei fi perceput mai mult de alții ca deținând aceste calități. Coerența este esențială, așa că dezvoltați obiceiul de a avea un focus mental puternic, pozitiv și de a vă purta bine.

            Cu toții găsim unele persoane sau situații mai ușor de gestionat decât altele. Iată câteva strategii generale sub forma unui program în cinci pași pentru rezolvarea dificultăților în comunicare atunci când lucrurile nu funcționează bine

1. Mențineți o stare mentală deschisă, curiosă, mai degrabă decât una defensivă.

2. Pe această bază, limbajul corpului tău va rămâne deschis, mai degrabă decât să devină închis sau defensiv. Semnele de defensivitate sau negativitate atunci când se confruntă cu dificultăți neașteptate includ pasul înapoi, îndoirea brațelor în fața corpului sau retragerea mâinilor, încordare, excesiv de grav și o expresie facială închisă. Evitați toate acestea, deoarece cealaltă parte le va înregistra subconștient și vor fi ridicate propriile lor apărări!

3. Mențineți o expresie facială neutră, interesată. (O încruntare ar face ca cealaltă parte să se simtă defensivă și un zâmbet ar părea fals, dacă este evident că lucrurile nu stau chiar așa cum ar trebui.)

4. Ține-ți întrebările deschise - concentrează-te pe invitarea persoanei să vorbească despre percepțiile sale, astfel încât să poți înțelege motivele care stau la baza obiecției sau problemei la îndemână.

5. Abordați motivele care stau la baza, mai degrabă decât să vă concentrați complet pe obiecția sau dificultatea în sine.

Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om, s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor.

Distanţa (proxemica fundamentată de Eduard Hall în anii '60 ai secolului trecut studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi) Normele spaţiale constituie o formă de comunicare nonverbală a distanţei sociale şi Isau afective dintre interlocutori. Ele variază, ca dimensiune, de la o cultură la alta,

Acest spaţiu poate fi înpărţit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două subzone: un apropiată şi alta îndepărtată. Edward T. Hall excelează în studiul rolului distanţelor  spaţiale în comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, apărută în 1966, este considerată a fi o veritabilă gramatică a spaţiului. După el,există patru tipuri de distanţe (intimă, personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcţîe de respectarea sau încalcarea lor fiecare dintre ele se asociază diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicarii.

Deosebim astfel:

1.      Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de  50 cm. Este zona cea mai importantă pentru om şi cea mai apărată. Doar celor apropiaţi emoţional (îndrăgostiţi, părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea.

2.      Zona personală e cuprinsă între 50 cm şi 1,50 m. Distanţa personală ne protejează faţă de atingerea celorlalţi şi asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi pot strânge mâna, act care se face de regulă pe un “teren neutru” încheietura mâinii aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.

3.      Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm în relaţii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă de necunoscuţi (faţă de vânzător, faţă de factorul poştal, de noul angajat), relaţii din care elemenrul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin care evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea unor bariere, a unor obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva metri distanţă.

4.      Zona publică, peste 3 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm unui grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi trupă. Situaţiile de aglomeraţie din autobuz, lift, la cinema, când zonele intime ne sunt invadate de necunoscuţi, ne crează iritate şi stânjeneală. Oamenii adoptă în astfel de situaţii un comportament impersonal, vorbind sau mişcându-se cât mai puţin cu putinţă.

În comunicarea cu persoane aparţinând unor culturi diferite, neînţelegerile sunt generate nu numai de imperfecţiunea comunicării lingvistice (unul sau ambii parteneri nu sunt vorbitori nativi ai limbii în care are loc comunicarea - de exemplu un român şi un japonez vorbind limba engleză), ci şi de aspecte ale comunicării nonverbale, pentru care cele două culturi au norme diferite.

Fiecare interlocutor are tendinţa să folosească în mod neconştientizat propriile "coduri nonverbale" (pe care le-a învăţat încă din pruncie şi care au devenit parte integrantă a deprinderilor sale comportamentale) atât în exprimarea proprie (emisie), cât şi în "descifrarea" comportamentul celuilalt (recepţie). În interacţiuni pozitive creşterea proximităţii este asociată creşterii atracţiei, pe când în interacţiuni negative creşterea proximităţii duce la creşterea respingerii şi a agresivităţii. Deosebirile dintre modul în care interpretează fiecare participant la comunicare spaţialitatea pot afecta derularea comunicării verbale. Dacă aveţi o conversaţie oficială cu cineva dintr-o cultură "distantă" şi apare, la un moment dat o stare de stânjeneală inexplicabi1ă, discuţia trenează, interlocutorul încearcă să interpună diferite obstacole între el şi dumneavoastră (îşi încrucişează braţele, se dă un pas înapoi, se "refugiază" îndărătul unui scaun sau al unei mese), înseamnă că aţi intrat în spaţiul lui intim sau personal şi el se simte incapabil să continue conversaţia până nu restabileşte distanţa potrivită pentru tipul de comunicare respectiv. Există culturi "distante" cum sunt cele occidentale (în special cele anglo­saxone) sau cele extrem-orientale (chineză şi japoneză), care au distanţe interpersonale mari (nu este permisă atingerea celuilalt decât în interacţiuni intime) şi culturi mai puţin distante, cum este şi a noastră, care permit "intruziunea" în spaţiul intim al celuilalt în derularea unor comunicări personale sau chiar oficiale. Chinezii, de exemplu, detestă să fie atinşi, bătuţi pe spate în semn de prietenie sau să dea mâna.

Când cel care iniţiază comunicarea are o poziţie socială mai înaltă, distanţa spaţială nu este legată de discrepanţa de statut, el sirnţindu-se liber să adopte ce distanţă psihologică doreşte. Dacă iniţiatorul comunicării este de rang social mai jos decât interlocutorul, comportamentul lui este constrâns de normele de politeţe, el trebuind să păstreze distanţa "potrivită".

Privire şi spaţialitate Între durata, frecvenţa contactului vizual, mimică, gesturi (corelate între ele) şi distanţa spaţială relaţia este invers proporţională, ca şi cum aceste forme de comunicare nonverbală s-ar compensa reciproc, pentru a stabili un echilibru în marcarea intimităţii / distanţei psihologice (modelul echilibrului al lui M. Argyle). Creşterea gradului de intimitate pe o dimensiune comportamentală nonverbală este însoţită de o scădere compensatorie pe o altă dimensiune nonverbală: cu cât persoanele sunt situate la o distanţă mai mare, cu atât au tendinţa de a se privi mai des şi, cu cât ele se apropie spaţial, au tendinţa de a se privi mai puţin. În timp ce vorbesc, interlocutorii se privesc în ochi, dar o privire prea fixă fiind percepută ca prea intimă şi stânjenitoare, direcţia ei se comută periodic pe diferite elemente ale fizionomiei celuilalt sau pe obiecte din fundal.

Atunci când, într-o conversaţie, apropierea spaţială este prea mare, distanţa "psihologică" poate fi impusă prin afişarea unei mimici distante şi a unei priviri fixe. În marile oraşe, proximitatea nedorită impusă de aglomeraţie (pe stradă, în mijloacele de transport în comun, oamenii se ating, ceea ce este extrem de stânjenitor, dar inevitabil!) duce la dezvoltarea unor adevărate strategii de evitare a privirii celuilalt.

Expresia facială este modalitatea de comunicare nonverbală cea mai complexă, atât datorită faptului că reflectă trăirea emoţională şi, prin aceasta, îndeplineşte o funcţie reglatorie, cât şi datorită regulilor de afişare care constituie un limbaj secundar, prin care se comunică intenţionat şi explicit celuilalt stări emoţionale.

Caracterul universal al expresiei afectelor a fost pus în evidenţă de un studiu al lui P. Eckman (1970) efectuat pe un trib primitiv din Noua Guinee, care nu avusese nici un contact cu civilizaţia albă: membrilor tribului li s-au arătat poze ale unor persoane de rasă albă care exprimau diferite afecte; pentru a echivala semnificaţia afectului, li se spunea o scurtă povesti oară care descria natura afectului şi li se cerea să indice poza care înfăţişa acea emoţie. Alegerile lor erau corecte în proporţii foarte apropiate de cele ale lotului martor, constituit din populaţie newyorkeză, ceea ce adus la concluzia că, pe lângă similarităţi în decodificarea expresiilor emoţionale existau similarităţi şi în privinţa folosirii unor expresii similare în culturi diferite. S-au constatat diferenţieri în ambele populaţii, în sensul că identificarea era mai bună în cazul copiilor decât al adulţilor şi al femeilor decât al bărbaţilor.

Afectele fundamentale (surpriză, furie, bucurie etc.) sunt exprimate în mod reflex, prin mecanisme neuro-musculare înnăscute, comune tuturor oamenilor dar, pe măsură ce se dezvoltă abilităţile cognitive ale copilului (percepţie, gândire) el învaţă şi devine capabil să exprime emoţii complexe (prin controlul conştient al musculaturii faciale) în sensul intensificării, atenuării, neutralizării sau chiar compunerii deliberate de expresii emoţionale, nu Întotdeauna concordante cu trăirea reală!

P. Eckman a cerut altor subiecţi din acelaşi trib să exprime aceleaşi afecte ca şi cum li s-ar întâmpla lor. Expresiile au fost înregistrate video şi au fost arătate unor subiecţi din SUA. Identificările au fost, şi în acest caz, În mare parte corecte, cu unele excepţii pentru frică şi surpriză. Explicaţia acestor fenomene ar fi datorată, în viziunea autorului, faptului că fiecare afect sau emoţie declanşează un set de impulsuri nervoase care activează anumiţi muşchi faciali, contribuind la "afişarea" unei expresii emoţionale concordante cu trăirea afectivă respectivă (program neurologic de expresie faciaIă), lucru remarcat încă de Darwin în secolul trecut. Regulile de expresie pe care copilul le învaţă pentru a comunica trăiri afective mai complexe (emoţii curente, emoţii complexe, sentimente) au rolul de a preveni manifestarea programului neurologic în forma sa pură.

Există diferenţe individuale în privinţa expresivităţii emoţionale, dar variabilitatea este totuşi ghidată de norme specifice unei anumite culturi sau subculturi. Mai puţin reglementate decât expresia facială, gesturile şi tonul vocii trădează în mare măsură emoţiile reale, fiind mai puţin controlabile voluntar.

5.3 Comunicarea paraverbală.

Forma comunicării verbale este constituită de elementele paraverbale: volum, ton, ritm, accent, pauze şi dicţie. Cu ajutorul acestora transmitem mesaje subliminale, ce influenţează interlocutorul la nivel inconştient: în favoarea sau contra noastră. Pentru a profita de latura pozitivă, trebuie să cunoaştem ce presupun fiecare dintre ele. Prin volumul vocii dominăm sau ne lăsăm dominaţi. O persoană cu voce volubilă induce ideea de putere şi vitalitate, pe cand una cu voce slaba dă impresia de pasivitate şi lipsă de încredere în forţele proprii. Pentru a fi ascultaţi trebuie să uzăm de puterea vocii, fară însă a exagera, deoarece volumul foarte mare indică o devalorizare a interlocutorului.

 Nuanţtele de tonalitate reprezintă înaltimea de care uzăm pentru a pronunţa cuvintele. Tonul înalt, strident trădează nemulţumire şi nervozitate şi poate fi lesne interpretat ca o “invitaţie” la conflict.  Utilizand un “ton de copil” (ades întalnit la femei), alintat, se va sugera nesiguranţă, lipsă de experienţă, iar interlocutorul va percepe o persoană fară autoritate.

Nuanţa ce avantajează în orice moment este tonul autoritar - fară a fi agresiv, vocea moderata, vorba rară şi apăsată – face ca interlocutorul să fi perceput ca o persoană calmă, sigură pe sine, echilibrată şi competentă. Creierul uman raspunde instantaneu prin supunere faţă de tonul autoritar, deoarece îi aminteşte de tonul parintesc.Paralimbajul se referă la calităţile vocale care însoţesc de obicei (deşi nu şi necesar) vorbirea. Knapp şi Hall clasifică paralimbajul în două mari categorii: calităţile vocii şi vocalizările. Calităţile paralingvistice ale limbii includ: intensitatea, ritmul, tempo-ul, articularea şi rezonanţa vocală. Vocalizările paralingvistice includ râsul, plânsul, suspinul, regurgitatul, înghiţitul, sforăitul, sughiţul etc. Alte vocalizări paralingvistice sunt intensitatea şi noninfluenţele, de tipul „hm”, „ah” şi „uh”.

Şi liniştea este considerată ca făcând parte din paralimbaj. Adeseori, calităţile paralingvistice, vocalizările şi noninfluenţele dezvăluie statutul emoţional al vorbitorului şi/sau vivacitatea sa. Persoanele care audiază pot discerne atunci când vorbitorii sunt nervoşi sau încrezători prin simpla ascultare a tonului vocii lor, a ritmului acesteia, a liniştii din ea, precum şi din numărul noninfluenţelor. Bunăoară, părinţii detectează adesea starea de decepţie a copilului nu atât din cuvintele rostite de acesta, cât din modul în care copilul îşi expune „problema”. Prin intermediul paralimbajului, putem spune dacă vorbitorii sunt sinceri, cinici ori sarcastici. Mai mult, originea geografică a unei persoane poate fi strâns determinată de paralimbajul său.

În toate limbile vorbite, sunetele vocale sunt purtate prin vocale, fiind imposibilă rostirea cuvintelor fără acestea. Consoanele, pe de altă parte, funcţionează pentru a stopa şi porni sunetul. Lingvistul Peter Ladefoged a observat că, deşi probabil există în jur de nouă sute de consoane şi două sute de vocale în toate limbile lumii, cele mai multe limbi vorbite tind să folosească doar cinci sunete vocale. De fapt, una din cinci limbi foloseşte aceleaşi sunete vocale aşa cum sunt ele utilizate în spaniolă şi engleză – a, e, i, o şi u – deşi există variaţii privind pronunţarea lor. Acelaşi autor subliniază că, deşi există mii de sunete de vorbire, pe care orice individ uman le poate rosti, doar câteva sute de sunete au fost observate printre vorbitorii limbilor lumii. În medie, sunt folosite vreo patruzeci de sunete, şi toţi copiii lumii sunt capabili de a le emite pe toate; toţi copiii, de pretutindeni, produc aceleaşi sunete în faza de sugari (de până la un an). Deşi micuţii nu au învăţat încă limba specifică a culturii lor şi nu pot încă pronunţa nici măcar un singur cuvânt din respectiva limbă, ei au un „limbaj comun”, practicând sunetele tuturor limbilor umane.

Faptul că toţi copiii produc un mic subset de tipuri de silabe care se regăseşte în toate limbile lumii, evidenţiază faptul că limbajul uman nu a fost inventat de oameni, ci mai degrabă a evoluat.

Unele limbi, numite tonale, se bazează pe tonuri vocalizate pentru a comunica semnificaţii. În aceste limbi, ridicarea sau coborârea tonului schimbă înţelesul cuvântului.

Vorbitorii englezi îşi pot comunica furia sau tristeţea modificându-şi intensitatea vocii. Fără o inflexiune adecvată, semnificaţia propoziţiei unui vorbitor englez poate fi interpretată eronat.

Aşa cum se întâmplă şi cu alte forme de comunicare, unele scheme sunt dobândite prin învăţare şi variază de la o cultură la alta. De exemplu, cei din Coreea de Sud sunt învăţaţi să evite vorbitul şi râsul zgomotos în orice situaţia, atare comportament fiind văzut ca primitiv şi neproductiv odată ce tinde a atrage atenţia. De aceea mulţi coreeni, în special femei îşi acoperă gura atunci când râd.

În studiul lor asupra paralimbajului, Zuckerman şi Miyake introduc ideea stereotipului atractivităţii vocale. Ei consideră că, rolul pe care îl are atractivitatea fizică a unei persoane este asemănător cu cel pe care îl are un timbru vocal plăcut. Rezultatele studiului lor au evidenţiat faptul că vocile atractive sunt cele relativ bine „sonorizate”, rezonante şi articulate. Vocile neatractive sunt cele stridente (chiţăitoare), nazale, monotone şi cele lipsite de intensitate.

Parte a canalului paralingvistic, tăcerea înseamnă lipsa comunicării verbale sau absenţa sunetului. Din nou, cercetările efectuate indică importanţa culturii în semnificaţiile şi utilizarea stilului. Din compararea modurilor în care este utilizată tăcerea printre japonezi şi americani, a rezultat că, în S.U.A. tăcerea este definită prin pauză, spaţiu gol, sau lipsa comunicării verbale, autorii studiului (Hasegawa şi Gudykunst) apreciind că tăcerea nu face parte din rutina comunicaţională (zilnică) a americanilor. Cei doi specialişti argumentează că deşi tăcerea este acceptabilă în relaţiile cu persoane apropiate, atunci când întâlnesc persoane străine, americanii „gestionează” tăcerea cu foarte mare zgârcenie, găsind-o chiar stângace şi total nepotrivită. În Japonia tăcerea semnifică spaţiul sau pauza în timpul comunicării verbale, iar japonezii acordă o importanţă deosebită tăcerii, pauzele sau tăcerea fiind interpretate cu mare atenţie. Stilistic, japonezii sunt învăţaţi să fie indirecţi şi oarecum ambigui în menţinerea armoniei; de aceea, tăcerea poate fi utilizată pentru a evita  stilul direct, tranşant, nihilist, dur.

O altă concluzie la care a ajuns un specialist în comunicarea prin intermediul paralimbajului, Charles Braithwaite, este aceea că tăcerea reprezintă o componentă nonverbală centrală în vorbirea oricărei comunităţi. El este de părere că anumite funcţii comunicative ale tăcerii pot fi universale şi nu variază de la o cultură la alta. În susţinerea afirmaţiilor sale, Charles Braithwaite argumentează că, printre nativii grupurilor americane, japoneze, japonez-americane din Hawaii şi oamenii din mediul rural al Appalachiei, utilizarea tăcerii ca act comunicativ este asociată cu comunicarea situaţiilor în care există o distribuţie cunoscută şi inegală de putere printre interlocutori. Cu alte cuvinte, când interlocutorii îşi recunosc în mod conştient diferenţa de statut, ei utilizează în mod conştient tăcerea.

            Recomandări în utilizarea comunicării paraverbale: Volumul:Trebuie să varieze de la un moment al discursului la altul;Trebuie adaptat ambianţei;Nu ţipaţi.

Ritmul vorbirii: variat pentru a sparge monotonia; rar la ideile principale; mai repede la pasajele de tranziţie; evită vorbirea “impiedicata”; atenţie la pauze.

Tonalitatea: ridicarea tonului doar pentru a sublinia ideile esenţiale si pentru calmarea unei săli “turbulente”; tonul ascuţit poate fi agresiv. Articularea cuvintelor: trebuie să fie clară; distinctă; corectă; evitaţi înghiţirea unor silabe.

            Metacomunicarea. Metacomunicarea ne propune interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului. Ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Bărbaţii ştiu că atunci când o doamnă spune "nu", aceasta înseamnă poate, dacă spune "poate", înseamnă "da", iar dacă spune "da" nu este o doamnă; invers, dacă un diplomat spune "da", aceasta înseamnă poate, dacă spune "poate", înseamnă nu, şi dacă spune "nu", atunci nu este un diplomat. În orice comunicare rămâne mereu ceea ce cuvintele noastre spun despre noi fără intenţia noastră (mai ales semiotic) şi ceea ce chiar încearcă să ascundă. La aceste adevăruri putem ajunge numai dacă interpretăm şi înţelegem contextul interior al discursului sau textului, precum şi contextul exterior, cu pre-textul şi sub-textul.

Trebuie să fim însă foarte atenţi atunci când avem de identificat dacă un mesaj este sau nu metacomunicare. În exemplul: "Nu te-am sunat pentru că am notat greşit numărul tău de telefon" nu trebuie interpretat ca metalimbaj ci ca "act ratat": greşeşti pentru a nu fi obligat să faci sau să suporţi ceea ce nu-ţi place. Metacomunicarea este altceva nu pur şi simplu minciună trântita în faţă cu neruşinare (dezinformare) şi nici măcar mai subtilul act ratat. Ea ţine de interpretare şi de expresie în condiţiile în care regulile situaţiei comunicaţionale ne impun socialmente adevărul. Atunci spunem adevărul modelându-l, augmentându-i sau diminuându-i aspectele, cosmetizându-l. Putem proceda ulterior la fel ca diplomatul care nu va retracta, nu va nega ceea ce a spus anterior, ci va spune că "nu a fost bine înţeles". Numai în acest context are sens metalimbajul: în limitele interpretabilităţii oneste şi adecvate. De aceea, cel interpretat poate para în astfel de situaţii, când i se reproşează ceva: "doar n-ai crezut că eu...", care mută pe umerii celuilalt, care interpretează,  culpabilitatea de a fi gândit de rău despre cineva. Altfel aveam de-a face cu o minciună pe care o putem controla prin referenţialitate - corespondenţa cu realitatea - sau coerenţă - compatibilitatea cu celelalte aspecte (cea mai des folosibilă regulă). Metacomunicarea este, faţă de minciună sau act ratat, mult mai subtilă, de aceea necesită interpretare.

Interpretarea metacomunicării (înainte chiar de orice interpretare este nevoie să ne amintim de regulile ascultării active):

a) conştientul şi inconştientul nostru îşi au propriile voci care intervin în discurs;

b) putem asculta într-un minut de trei ori mai multe cuvinte decât putem pronunţa;

c) e bine, cel puţin pentru început, cât facem încă exerciţii, să ne verificăm interpretarea spunându-i interlocutorului ce am înţeles noi.

Ceea ce ne spune cineva depinde de scopul urmărit de vorbitor, de situaţia dată, de relaţia cu noi. Când îl ascultăm trebuie să avem în vedere vârsta, statutul social, educaţia, mediul cultural, starea emoţională (există o pluralitate a subiectului care vorbeşte).

Ce trebuie să urmărim: pentru că oricine comunică se raportează la un anumit nivel de realitate, faptul respectiv este ascuns sau etalat, susţinut sau contrazis, scăzut sau exagerat. Ceea ce putem cu uşurinţă descifra chiar şi în expresii de dimensiuni reduse, un cuvânt, o propoziţie, o frază sunt, prin urmare, negaţiile sau afirmaţiile, diminuările şi augmentările a ceea ce este în discuţie.

Pentru o mai bună edificare asupra metalimbajului, prezentăm, în continuare, o analiză a metalimbajului în cazul reclamelor imobiliare (după: Allan Pease şi Alan Garner, Limbajul vorbirii, Polimark, Buc., 1994)

Cumpăraţi: ocazie unică - Avem probleme cu vânzarea

Interesant - Urât

Folosire optimă a spaţiului - Foarte mic

Stil casă de ţară - înghesuită, neîncăpătoare

Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare - Cartier ieftin şi murdar, sub nivelul standard

Bine poziţionat - Situat undeva

Situat într-o zonă bună, liniştită - Departe de magazine şi şcoli

Proprietate unică, pe care toţi o doresc - Proprietate cu aspect obişnuit

Transport la uşă - Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de intrare

Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere - Nu are grădină

Multe trăsături originale - Are toaleta în curte, la fel şi spălătoria

Ideală pentru oamenii pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte - Repararea ei va costa o avere La fel stau lucrurile cu limbajul diplomatic (din comunicatele de presă), cu cel politic sau cu cel profesional medical sau religios: spun foarte rar lucrurilor pe nume, codificând excesiv situaţia.

5.4 Tipologii ale comunicării nonverbale: culorile, vestimentaţia, amenajarea încăperilor, etc.

Studii recente asupra psihicului uman au reușit să scoată în evidență importantă și rolul pe care îl are culoarea în viață noastră. Se știe că anumite stări psihice sunt induse de impresiile pe care mediul înconjurător le emite către ochiul uman. Și plecând de la această premiza s-a constatat că modul în care ne îmbrăcăm și talentul cu care îmbinăm culorile vestimentare oferă întotdeauna indicii incontestabile asupra personalitățîi noastre sau a stării morale în care ne aflăm. Psihologii sunt de părere că culorile închise denotă mai mult efort practic, putere de voință și forță mentală, dar cel care le poartă ii dezavantazeaza pe ceilalți într-un mod aproape natural. Culorile de baza se schimbă pe măsură ce personalitatea se dezvoltă sau începe să capete contur, pe când tonurile ușoare se șterg pe măsură ce temperamentul se afirmă. Astfel, cunoscând simbolistica culorilor, oricare dintre noi poate beneficia de netul avantaj de a-și cunoaște interlocutorul încă înainte de contactul direct. Comunicăm prin modul de aranja lucrurile în jur. Aranjarea birourilor spune multe despre abordarea afacerilor şi despre managerii care le conduc. Colecţiile, obiectele de uz curent maşina, casa, mobila, etc. sunt simboluri pentru statut, preocupări şi stil de viaţă. Modul de iluminare este un alt element esenţial. Iluminarea scăzută nu îndeamnă la muncă şi comunicare, poate fi chiar element de stres. Iluminarea puternică poate genera agitaţie.Culoarea este şi o oglindă a personalităţii noastre şi influenţează comunicarea. După psihologul român Florin Ştefănescu-Goangă, culorile reglează din exterior metabolismul: Albastrul închis al cerului noaptea este culoarea liniştii, a pasivităţii;Galbenul strălucitor al luminii zilei este culoarea speranţei şi a activităţii.Gândirea creatoare are loc într-o cameră cu mult roşu;Gândirea de perfectare a ideilor într-o cameră cu mult verde.Culorile strălucitoare sunt alese de oamenii de acţiune, comunicativi, extrovertiţi. Culorile pale sunt alese de timizi, introvertiţi.

Roșu. Roșul închis arată cel mai adesea un temperament violent și o predispoziție către tulburări nervoase. O persoană care poartă preferențial haine de culoare roșu închis poate să pară puternică pe dinafară, dar undeva, există în interior o suferință care-i afectează sistemul nervos. Acest gen de persoană este de obicei impulsivă și dominatoare. Purtată în anumite momente în vestimentație, această culoare denotă dorința de schimbare sau pur și simplu nevoia de atenție.

Roșu Stacojiu. Este purtat de obicei de către persoanele care au un ego debordant, dar foarte centrate și raționale

Roz. Anunță de obicei imaturitate și este întâlnită de obicei la persoanele tinere aflate în perioada de tranziție către maturitate. Vivacitatea este caracteristică acestei culori, iar dacă apare frecvent în vestimentația unei persoane mature indică dorința acesteia de a trăi și de a se bucură de viață. Îi lipsește totuși maturitatea și puterea de decizie, iar un defect major îl poate constitui grijă excesivă față de propria persoană.

Oranj. Este o culoare revitalizanta care reprezintă energiile solare și anunță deschidere către ceilalți și sinceritate. Firea persoanelor care preferă această culoare este una sociabilă care își va face întotdeauna mulți prieteni și care dispune de calități de comunicare de excepție. Dacă culoarea este pală (Oranj Deschis) persoanele își pierd perseverență și devin delăsătoare. Se spune că oamenii care preferă oranjul deschis au și aura de aceeași culoare și sunt predispuși tulburărilor hepatice sau renale.

Galben. Sau auriu strălucitor este indiciul oamenilor de încredere. Dacă o persoană preferă să poarte insistent această culoare, ei fie sunt la un început de drum și vor să se perfecționeze într-un anumit lucru, fie sunt pe punctul de a-și vedea visul împlinit. Galbenul indică sănătatea fizică și mentală a celor care sunt în apele lor. Ei sunt prietenoși și serviabili, dar poate puțîn timizi.

Verde. Persoanele care preferă această culoare dispun de un tonus excepțional, sunt amicale și prietenoase, dar poate prea perfecționiste sau autocritice. Firea lor este una contemplativă și, de obicei, prieteniile pe care le leagă sunt de multe ori testate datorită eșecurilor pe care le-au suferit din cauza celorlalți. Culoarea ar spune parcă "sunt liber și mă bucur de ceea ce văd și ce simt". Atenție totuși: indivizii care preferă combinația de verde și galben au o natură duplicitară și o înclinație nativă către a deforma adevărul.

Albastru. Aproape toate nuanțele de albastru sunt bune și cei care poartă haine în această combinație sunt persoane în care vă puteți încrede. Poate că sunt prea sincere și datorită acestui lucru își vor face adesea dușmani, dar firea lor este nevinovată. Este culoarea celor care lupta să se perfecționeze, care vor să se schimbe în bine, dornici de a fi ajutați. Sunt firi introvertite care se potrivesc foarte bine muncii de cercetare sau unei cauze sociale. Aduce totuși predispoziție la eșecuri în dragoste.

Alb. Este în mod logic o culoare a perfecțiunii și este preferată adesea de către persoanele care au atins o maturitate suficientă cunoașterii celorlalți. Mai mult că sigur că o astfel de persoană va ști întotdeauna cun să iasă dintr-o situație critică și va cunoaște potențialul și calitatea prietenilor săi. Atributul sau este diplomația, convingerea fermă și forță de caracter.

Negru. Poate că nici una dintre culori nu ascunde atâtea semnificații că această, care se pare că este considerată că diind una de tranzit. S-a constatat că preferință către vestimentația de culoare neagră este motivată întotdeauna de starea de spirit a persoanei care o poartă. Ea anunță dorința de singurătate, independența, neimplicare și mai ales, perioade de criză morală.

Maro, cafeniu. Este culoarea care uneori scoate în evidență probleme ale sănătățîi. Este reprezentativă pentru cei care suferă de o formă accentuată de stress sau sunt firi pesimiste. Că personalitate, complexele de inferioritate ii pot determina pe acești oameni să trăiască într-un univers propriu, o lume în care legile sunt propriile lor reguli. Stressul și muncă excesivă rămân totuși atributele culorii. Sunt în schimb foarte corecți și săritori.

Relația dintre vestimentație și personalitate.

            Caracteristicile personalității conservatoare sunt: nu se îmbracă după modă sezonului, preferă culorile în tonuri închise, preferă stil clasic și sunt comozi în vestimentație,poartă bijuterii veritabile și discrete, prețuiesc liniștea și stabilitatea, pun accent pe imaginea să, perfecționistă în tot ceea ce întreprinde, contează autocontrolul, stabilitatea în comportament, se poartă asemeni unei persoane inabordabile, îi place să gătească, exigență în relațiile cu copii.

            Caracteristicile personalitățîi contradictorie se interesează ce este " la modă",  îi place combinațiile șocante de culori, poartă pandative metalice, trece ușor de la bucurie la tristețe și invers, își schimbă des părerile, cu riscul de a stârni bârfe, atenția celor din jur, la servici: dinamică, perspicace, momente de apatie.

            Caracteristicile personalității adaptabilă și acomodabilă se îmbracă în funcție de situație, poartă coliere din pietre prețioase, ostentative, mărgele colorate asortate, pandative sau nicio bijuterie, cercei sunt asortați cu un colier sau nu există, stabilește ușor relații cu cei din jur, persoană calmă, binevoitoare, autocontrol, energică, gândește repede, demnă de încredere, conștiincioasă, punctuală, fără exces de zel.

            Caracteristicile personalității "mereu tânăra" mereu la modă, indiferent de vârstă, combinații de culori care socheza, mărgelele coliere "bogate" și viu colorate, cercei și brățări la fel, face eforturi mari să poarte accesorile la modă ( ex. : pantofii cu toc).

 

Bibliografie:

 

1.       Anthony Robbins, Unlimited power, Pocket Books, 2001.

2.       Birkenbihl, Vera, Semnalele corpului. Cum să înţelegem limbajul corporal, Editura Gemma Pres, Bucureşti, 1999.

3.       Borţun, Dumitru, Semiotică.Limbaj şi comunicare, Editura SNSPA, Bucureşti, 2002.

4.       Bremmer, Jan, Roodenburg Herman (editori), O istorie culturală a gesturilor,  Editura Polimark, Bucureşti, 2000  (ed. I 1991).

5.       Rodica M. Cândea, Dan Cândea, Comunicare managerială: Concepţie. Deprinderi. StrategieEXPERT, Bucuresti, 1996

6.       Cohen, David, Limbajul trupului în relaţiile de cuplu, Editura Polimark, Bucureşti, 1997 (ed. I: 1992).

7.       Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

8.       Cuilenburg J.J.Van, Scholten O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

9.       Chelciu Septimiu, Ivan Loredana, Chelcea Adina,  Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Editura:Comunicare.ro 2009.

10.    Desmond Morris, Peoplewatching: the Desmond Morris guide to body language, Vintage, 2002.

11.    Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

12.    Goffman, Erving, Viaţa cotidiană ca spectacol, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003.

13.    Haineş, I., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1998.

14.    Hartley, Marty, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

15.    Jo-Ellan Dimitrius and Mark Mazzarella, Reading people: how to understand people and predict their behaviour anytime, anyplace, Vermilion, 1999.

16.    Lacombe, Fabrice, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

17.    Lupu I. , Zanc I. , Sociologie Medicală, Teorie şi Aplicaţii, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

18.    McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.

19.    Muchielli, Alex, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

20.    Nuţă, Adrian, Abilităţi de comunicare, Editura SPER, Colecţia „Caiete experenţiale”, Bucureşti, 2004.

21.    Pânişoară, Ion Ovidiu. (2003). Comunicarea eficientă – Metode de interacţiune educaţionale. Iaşi: Polirom.

22.    Paul Ekman and Wallace V Friesen, Unmasking the face, Malor Books, 2003.

23.    Pease ,Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1993.

24.    Pease, Allan, Garner, Alan, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, Bucureşti, 1994.

25.    Pease, Allan, Întrebările sînt de fapt răspunsuri, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

26.    Pease Allan and Barbara Pease,The definitive book of body language, Orion, 2005.

27.    Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

28.    Quiliam, Susan, Tainele limbajului trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 2001 (1996, 1997).

29.    Rodney, Davies – Ce ne dezvăluie faţa, Editura Polimark, Bucureşti, 1997.

30.    Ricoeur, Paul, De la text la acţiune, Editura Echinox, Cluj, 1999.

31.    Simona Iavonut, Comunicarea, Editura Waldpress 2001.

32.    Stanton, Niki, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică şi Tehincă, Bucureşti, 1995.

33.    Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Editura Institutul European Iaşi, 2001.

34.    Şoitu, Laurenţiu,  Psihopedagogia comunicării. Iaşi: Institutul European, 2001.

35.    Voicu Monica, Rusu Costache, ABC-ul comunicării manageriale, Editura Danubius, Brăila, 1998.

36.    http://popoviciana.blogspot.com/2011/09/relatia-dintre-vestimentatie-si.html