Tema 1. Introducere în etica profesională

 

 

Obiectul de studiu al eticii

Idealurile moprale

Etica profesională. Obiectul ei de studiu

Codul deontologic al inginerului.  Responsabilitatea socială a  

inginerului

 

 

Geneza termenilor etica şi morala. Etica disciplină filosofică

Noţiunea etica a apărut în Grecia Anitică. În calitate de ştiinţă apare la filosoful grec Aristotel. Aristotel a scris un şir de lucrări cu această denumire: Etica mare, Etica lui Nicomah, Etica eudemică. Termenul utilizat de Aristotel pentru denumirea lucrărilor provine din limbajul cotidian al grecilor, şi anume de la cuvântul ethos. Iniţial, prin acest cuvânt înţelegeau casă, loc de trai, locuinţă umană. Ulterior termenul ethos capătă sens de obicei, caracter, virtute. Din termenul „ethos” Aristotel formează  termenul „ethica” prin care se înţelegea învăţătura despre morală, despre virtuţile etice. Virtuţile etice sunt calităţile caracterului, temperamentului uman, care mai sunt numite, calităţile sufletului. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte, care sunt calităţile corpului, pe de altă parte, de virtuţile dianoietice, care sunt însuşiri ale minţii. De exemplu, foamea este afect natural, memoria este însuşirea minţii, iar curajul este calitate a caracterului. Aristotel a divizat ştiinţele în diferite categorii, după modul care sunt utilizate de oameni: ştiinţele teoretice care studiază realitatea pentru cunoştinţe ca atare, adică pentru cunoaşterea adevărului; ştiinţele practice care studiază realitatea în scopul acumulării cunoştinţelor pentru atingerea perfecţiunii morale; şi ştiinţele de producere care studiază realitatea pentru producerea anumitor obiecte de uz. Etica este introdusă de către Aristotel în categoria ştiinţelor practice, împreună cu politica. Fiecare dintre aceste ştiinţe îndeplineşte anumite sarcini. Etica, după Aristotel, este preocupată de perfecţionarea individului uman, adică de formarea personalităţii, iar politica este preocupată de formarea individului în calitate de membru al societăţii. Începând cu Aristotel, etica este considerată filosofie practică. Având în vedere că filosofia încă din antichitate este numită dragoste de înţelepciune, iar etica este filosofie practică, putem face concluzia, că etica este utilizarea înţelepciunii în viaţa noastră practică. De aceea, Artur Schopenhauer care a analizat îndelung problemele etice numeşte una dintre lucrările sale, scrisă într-un stil mai leger, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă.

Filosoful şi oratorul roman Cicero traduce noţiunea greacă etica în limba latină moralis (moral). Termenul a fost format de la cuvântul „mos” (mores) analogul latin al cuvântului grec „ethos”care are însemnătate de caracter, temperament, modă, croială de haină. Cicero vorbea despre filosofia morală, având în vedere acelaşi domeniu de cunoştinţe, pe care Aristotel îl numea etica. În secolul IV al erei noastre în limba latină apare termenul „moralitas” (morală), fiind analogul termenului grec etica. Ambii termeni, unul grecesc, altul latin, intră în limbile europene de la care se formează cuvintele proprii limbilor naţionale, dar care descriu acelaşi domeniu ca şi cuvintele etică şi morală.

Cu timpul situaţia se schimbă, odată cu dezvoltarea culturii, în special, prin evidenţierea specificului eticii ca domeniu de cunoştinţe pentru diferite cuvinte se statorniceşte sensuri diferite: prin etică se înţelege domeniu specific de cunoştinţe, ştiinţă, iar prin morală se înţelege obiectul de studiu al eticii. Însă în limbajul comun şi până astăzi aceste noţiuni au acelaşi sens, de aceea se spune şi norme etice, şi norme morale. Dar, în limbajul strict ştiinţific noţiunile „etica” şi „morala” sunt separate. Etica este ştiinţa despre morală, mai bine spus, teoria comportării morale, a idealurilor, normelor, principiilor, regulilor, valorilor, virtuţilor morale, ştiinţa care explică toate aceste lucruri,  iar morala este obiectul eticii în calitate de ştiinţă. De aceea şi noi, prin etică vom avea în vedere ştiinţa despre morală, adică despre normele de comportare umană, iar prin morală vom avea în vedere obiectul de studiu al ştiinţei care poartă denumirea Etica. De aceea etica va fi conştientizată de către noi în calitate de teorie a moralei, teorie a modurilor umane de comportare, o oarecare teorie despre comportare.

Morala. Dar ce este morala? Cum am putea noi prinde esenţa moralei. Morala, mai degrabă, este legată de viaţa privată, de viaţa fiecărui om. Aceasta înaintează în faţa noastră anumite cerinţe care trebuie realizate, cerinţele au caracter social, dar realizarea lor depinde de conştiinţa, de voinţa bună a oamenilor. Conştiinţa morală, în general, depinde de înţelegerea regulilor, valorilor pe care le înaintează societatea în faţa noastră. Ce este bine şi ce este rău? De ce eu trebuie să fiu curajos, onest, disciplinat etc? Pentru că, un lucru sunt regulile pe care le înaintează societatea faţă de membrii săi, iar altceva este cum membrii societăţii primesc aceste reguli, sunt ei de acord cu regulile date,  consideră ei că regulile date le va face viaţa mai bună, mai fericită ori nu. Anume contradicţia dată, perceperea şi rezolvarea ei de către fiecare individ şi este conţinutul şi esenţa moralei.

Codurile morale. Societatea întotdeauna a avut anumite exigenţe faţă de personalitatea umană şi aceste exigenţe ea le înaintează în forma unor reguli de comportare. Aceste reguli, cerinţe sunt formulate în codurile morale ale diferitor popoare. Cel mai des, codurile morale iau forma unor coduri morale religioase. Religiile le consfinţesc, susţinând că regulile în cauză sunt reguli date de zeităţi oamenilor, de aceea ele nu pot fi încălcate, de altfel omul va fi pedepsit pentru neascultare. Alteori, codurile morale sunt înaintate de stat, de exemplu, Codul moral al constructorului comunismului în URSS, Cele opt virtuţi şi opt vicii în Republica Chineză, Virtuţile prusace în Prusia în secolul al XVIII-lea. Cel mai des codurile morale sunt întocmite de personalităţile marcante ale diferitor societăţi, lideri religioşi, filosofi, conducători de stat. Societatea umană fiind o organizaţie complexă, nu poate supraveţui fără anumite reguli comune, care trebuie să fie primite şi realizate de fiecare membru al societăţii. Omul trebuie să corespundă anumitor standarde pe care le înaintează societatea. Etica, ca şi alte ştiinţe, reiese din supoziţia că omul este  fiinţă raţională si anume raţiunea îi permite să înţeleagă necesitatea unor norme comune de conduită în societate, de altfel societatea s-ar autodistruge în rezultatul conflictelor care ar apărea între indivizii umani. Astfel se construieşte omenescul omului, esenţa umană. Normele eticii, transcend toate relaţiile umane – economice, politice, religioase, ştiinţifice etc.

Orişice societate, cât de primitivă nu ar fi, are un sistem de norme de conduită. De exemplu, în fundamentul culturilor europene este pus codul moral creştin, care mai este numit Decalogul. Acesta se găseşte în cartea sfântă a creştinilor Biblia. În textele biblice se spune, că Moise primeşte aceste reguli, care mai sunt numite şi porunci, de la Dumnezeu. Decalogul cuprinde următoarele reguli sau norme de conduită:

Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te inchini lor. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie si mulţi ani să trăieşti pe pământ. Să nu ucizi. Să nu fii desfrânat. Să nu furi. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău.^[1]             

Dacă vom analiza conţinutul Decalogului, putem spune că el este compus din două părţi: 1) prima parte este ideologică, ea formează sistemul ideatic ale popoarelor creştine şi anume gândirea religioasă, bazată pe credinţa monoteistă, adică credinţa în existenţa unui singur dumnezeu stăpân şi este împotriva recunoaşterii altor zeităţi, de aceea toate popoarele creştine sunt împotriva credinţelor păgâne, care de fapt nu sunt altceva, decât credinţele strămoşilor lor;

2) a doua parte include reguli cu conţinut social: respectul faţă de părinţi, reguli pentru menţinerea vieţii normale într-un colectiv uman. Ultimele reguli, fiind reguli generale (nu ucide, nu fura, nu fi desfrânat, nu spune minciuni, nu te lăcomi la bunurile altuia), le întâlnim într-o formă sau alta şi în alte coduri morale.

Decalogul este doar fundamentul moralei europenilor, pentru că cultura europeană a mai inclus şi alte norme de conduită pe parcursul istoriei, mai ales, în perioada apariţiei bisericii protestante. De exemplu, în secolul al XVIII-lea,  în timpul domniei lui Fridrich Vilhelm I şi al fiului său Fridrich cel Mare, în Prusia este introdus codul moral prusac. Acesta este primit sub denumirea de Virtuţile prusace. Virtuţile prusace (germane) îşi au începutul în virtuţile luterane:

chibzuinţă, precauţie, evlavie, frică de dumnezeu, devotament, disciplină, sinceritate, ordine, bărbăţie, temeinicie, siguranţă, incoruptibilitate, supunere, ascultare, fire deschisă, netăinuit, punctualitate, spirit de sacrificiu, stăpânire, discreţie, modestie, simplitate, subordonare, tărie, sârguinţă, zel, vitejie, onestitate, simţul datoriei, simţul dreptăţii.

Virtuţile prusace, de fapt au fost cerinţele, care fiind puse în fundamentul educaţiei au creat naţiunea germană. Statul şi şcoala germană au avut grijă ca aceste cerinţe să fie acceptate de cetăţenii germani, să fie primite în calitate de reguli de comportare şi să se transforme în idealuri pentru nemţi. De aceea şi până astăzi vorbim, de exemplu, despre ordinea, punctualitatea germană. Virtuţile prusace presupun crearea unei personalităţi active, dedicate intereselor societăţii, puternice şi în acelaşi timp, modeste şi sincere.

Pentru a înţelege mai bine importanţa codurilor morale, este bine să depăşim cultura europeană cu care ne-am deprins de mici copii şi să evadăm în unele culturi străine nouă, de exemplu, în culturile asiatice. În Asia, cele mai vechi şi mai numeroase civilizaţii sunt cea chineză şi indusă. Să vorbim despre fundamentele moralei acestor civilizaţii.

Morala chinezilor se bazează pe codul moral a marelui gânditor Confucius, care a trăit în secolele VI-V î.e.n. Învăţătura lui a fost canonizată şi s-a transformat în religie. Până la instaurarea socialismului în China confucianismul a fost ideologie de stat şi regulile înaintate de el pentru comportare au fost considerate oficiale. Deci chinezii le cunosc şi le împărtăşesc. Acest cod moral este descris în lucrarea lui Confucius Analecte. Prima regulă, asemenea Decalogului, este ideatică şi ţine de atitudinea omului faţă de forţele supranaturale. Ea poartă denumirea de Calea cerului, având în vedere că în cultura chineză Cerul este forţa supremă, această regulă presupune că orişice om nobil trebuie să se conducă de normele stabilite de Cer, astfel regulile Cerului să devină reguli de comportare în societate. Regula a doua mai este numită şi Regula de aur (Su) cere ca în comportarea sa oamenii să nu facă rău la alţii. Următoarea regulă Jen (Omenia) cere ca fiecare dintre noi să respecte Omul. ^[2] Regula Li (Buna-cuviinţă) exprimă atitudinea exterioară a omului nobil faţă de ceilalţi, ceea ce presupune corectitudine, credinţă. Un şir de reguli în codul moral al lui Confucius sunt dedicate ordinii sociale, forma ei paternalistă conţine cinci principii: a) relaţia tată- fiu; (Fiul trebuie să respecte tatăl. Tatăl să arăte bunătate.) b) relaţia frate mare-frate mic; (Fratele mai tânar să fie modest, cel vărstnic să fie blând.) c) relatia soţ-soţie; (Soţia trebuie să arate supunere soţului. Soţul să aibă o comportare corecta.) d) relaţia bătrâni-tineri; (Tinerii să respecte batrânii, iar batrânii să fie generoşi.) e) relaţia conducător-supus; (Supusul să fie credincios conducătorului. Conducătorul să arăte bunăvoinţă faţă de supuşi).

Confucius susţinea ideea formării unei societăţi paternaliste, societate care se bazează pe regulile unei familii bune, familii alese, unde tatăl este tată, iar fiul fiu. În anii socialismului în China se introduc alte norme de conduită, care se bazează pe relaţia individ-stat, în care statul este principal, totul se supune intereselor societăţii. În prim plan numai este omul particular, individul, ci statul. Partidul comunist din China a elaborat codul moral, sau codul de comportare cu denumirea: Opt virtuţi şi opt vicii. (Criteriile socialiste depre onoare şi infamie): Iubeşte Patria, nu-i dăuna Ei; Slujeşte poporului, niciodată nu-l trăda; Urmează ştiinţa, nu fi ignorant; Fii stăriutor, nu leneş; Fii receptiv, ajută-l pe fiecare, nu te îmbogăţi din contul altora; Fii onest şi decent, nu încălca principiile pentru bogăţie; Fii disciplinat, acţionează în cadrul legii, nu - haosului şi nelegiurilor; Trăieşte simplu, munceşte stăruitor, nu trândăvi în confort şi plăceri.

După cum vedem regulile acestui cod sunt reguli colectiviste, omul trebuie în activitatea sa, în gândurile sale să aibă în vedere în primul rând interesele sociale, interesele statului, el este parte a unui întreg şi trebuie să slujească acestui întreg. Se impune înţelegerea rolului ştiinţei în viaţa socială. Omul trebuie să cunoască ce este în realitate. Se cere o atitudine stăruitoare faţă de activitatea de muncă. Să fii faţă de oameni receptiv, onest, decent, acţionează în cadrul legii, nu te îmbogăţi pe sama altora, nu permite haosul social.

Pentru cultura indiană este mai greu de stabilit un cod etic comun, şi totuşi, se poate spune că fundamentele moralei induşilor se află în hinduism. În India încă din antichitate s-au format un şir de curente teosofice cu codurile lor de comportare destul de specifice şi deosebite unele de altele. Trebuie de spus că aceste curente s-au separat mai întâi după criteriul susţinerii autorităţii Vedelor sau negarea autorităţii acestora. Astfel aceste curente se separă în curente astika (yoga, mimansa, vedanta, vaisheshika, nyaya, samkhia), ele susţin autoritatea vedelor şi nastika (budismul, jainismul, lokayata/carvaka) care neagă autoritatea vedelor. Hinduismul include în sine curentele astika. Comun pentru curentele astika este ideea că sufletul uman (atmanul) trebuie să se întoarcă în Sufletul sau Substanţa universală (Brahma), partea a căruia el este. Sufletul individual este doar o emanare a Sufletului Universal, el nu are prea mult comun cu corpul, care este de natură materială şi deci trecătoare, pe când sufletul este nemuritor.

Sarcina aceasta majoră se rezolvă prin mai multe mecanisme, pentru că reîntoarcerea în Brahma nu este directă, ci se realizează printr-un proces de reincarnări. Pentru înţelegerea esenţei procesului de reincarnări trebuie să explicăm structura socială a Indiei. În Legile lui Manu  se spune, că însuşi fiinţa supremă Brahma la facerea lumii a creat fiinţele umane din diferite părţi ale corpului său şi de aceea oamenii de la natură sunt diferiţi şi nu sunt egali. Unii au fost creaţi din gura lui, aceştia sunt brahmanii, sarcina lor este să rostească adevărul despre lume şi forţele supranaturale, să înveţe pe alţii cărţile sfinte, să efectueze sacrificiile, atât pentru ei, cât şi pentru alţii, să primească daruri şi să nu muncească fizic. Această este varna brahmanilor, varnă superioară, mai mare peste toţi. Sarcinile pe care au de realizat brahamnii a fost numită dharma (datorie, lege). Fiecare varnă are dharma sa. Alţi oameni au fost creaţi din mâinile lui Brahama, aceştia au fost numiţi kshatrya (suveran) dharma lor este lupta, războiul, apărarea celorlalţi, cum se spune în Legile lui Manu ei trebuie să fie mereu cu sabie şi arc. Următorii au fost creaţi din picioarele Suveranului şi formează varna vaisha, aceştia sunt ţăranii, meseriaşii, negustorii, adică specialiştii, lucrătorii în diferite sfere. Dharma lor ţine de realizarea muncii din sfera sa, aducerea darurilor, sacrificii, învăţarea cărţilor sfinte. Ultimii fac parte din varna cea mai inferioară shudra, pentru că au fost creaţi din tălpile Suveranului, datoria lor este să-i servească pe ceilalţi prin munca sa, ei nu au dreptul să înveţe, să citească cărţile sfinte. ^[3] Fiecare om trebuie să realizeze dharma varnei sale cu precădere şi nu pe a altei varne. Astfel, carma (legea universală) îl va răsplăti cu o viaţă nouă într-o castă superioară şi tot astfel până se va elibera (mokşa) din cercul reincarnărilor (samsara) şi se va întoarce în Brahma. Unirea sufletului individual cu sufletul universal şi este nirvana, liniştea sufletească care vine odată cu ruperea ciclului de reincarnări, adică refugiul din lumea materială. Acestui scop final servesc toate normele de comportare a induşilor: reţinere de a pricinui daună fiinţelor vii, de a ucide; refuz de la furt; reţinerea de la o comportare sexuală incorectă; reţinere de la abuz de încredere, minciună şi amăgire; refuz de la utilizarea lucrurilor ce îmbată, şi de la tot ce împiedică autocontrolul, mulţumire, iertare, reţinerea furiei, neînsuşirea a ceea ce nu-ţi aparţine, puritate, controlul senzualităţii, autocunoaşterea, adevărul, postul, pomana, iertarea, compasiunea, bunăvoinţa.

Aici vom face o concluzie foarte importantă pentru înţelegerea esenţei moralei: pentru a funcţiona morala are nevoie de o autoritate care va sancţiona şi va impune individul să primească regulile, normele ei. Autoritatea aceasta poate fi o forţă supranaturală (cum este cazul codului moral creştin (Dumnezeu), confucianism (Cerul), hinduism (Carma), statul (cum este cazul codurilor morale în statele socialiste, de exemplu Codul moral al constructorului comunismului în URSS ori Opt virtuţi şi opt vicii în Republica Chineză), sau autoritatea conştiinţei individuale, atunci când regulile unui cod moral sunt primite prin conştiinţa individuală, înţelegând foloasele pe care le are individul de la realizarea acestui cod de reguli, cum este cerinţa lui Kant exprimată în conţinutul imperativului categoric: Fie ca regula comportării tale să poată deveni regulă de comportare generală. ^[4]

Virtuţile morale. Deci, morala în fundamentul cărei stau anumite coduri morale sau sisteme de reguli, sunt cerinţele societăţii faţă de indivizii care fac parte din această societate concretă, fie ea europeană, chineză sau indusă etc. Însă, morala conţine şi al doilea element, şi anume atitudinea indivizilor umani faţă de normele morale, primirea acestora de către indivizi în calitate de norme de comportare ori ignorarea, negarea lor. Aceasta este problema virtuţilor umane, idealuri prin care morala se adresează fiecărui om pentru a-l desăvârşi, perfecţiona, pentru a-l ridica deasupra stării în care se află acum.

Ceea ce prezintă morala nu poate fi înţeles în lipsa conceptului de virtute. În linii generale şi destul de simplist am putea spune că virtuţile sunt calităţi ale caracterului uman sau ale sufletului uman. Dex-ul român dă următoarea definiţie conceptului de virtute:” VIRTÚTE, virtuţi,  însuşire morală pozitivă a omului; însuşire de caracter care urmăreşte în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. Înclinaţie statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acţiuni frumoase.” ^[5] Conceptul de virtute este introdus în etică de către Aristotel: „Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală, dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice. Ea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficienţă”. ^[6] Etimologic virtutea este ceea ce îl face pe bărbat să fie bărbat. Virtus îl face pe vir (bărbat) să fie astfel, la fel cum şi în greacă arete îl face pe aner (bărbat) să fie bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Pentru cultura greacă preclasică arete era virtuozitatea militară a eroului homeric. Mai târziu termenul îşi schimbă sensul întrucâtva. Sensul termenului se referă la ceea ce îl face pe om să fie om. De fapt, anume cea ce îl face pe om să fie om, adică să se transforme spre bine şi este sensul moralei, esenţa ei. Altfel spus, ceea ce îl face pe om mai desăvârşit, mai bun, este omenia. Nu am greşi cu nimic dacă am spune, că omenia este identic la ceea ce se spune morală. Omenia în calitate de concept trebuie explicat. Unul dintre primii filosofi, care pune în capul mesei în ştiinţa etică conceptul de omenie a fost filosoful chinez Confucius, care susţinea că rădăcina omeniei se află în respectul faţă de părinţi. Morala este ceea ce intuim noi, că este bine sau este rău. Etica în calitate de ştiinţă este ceea ce încearcă să ne explice raţional morala.

Virtuţi cardinale. În ştiinţa etică europeană au fost evidenţiate şi sistematizate virtuţile spre care trebuie să tindă oamenii. Virtuţile sunt destul de numeroase şi au fost structurate după diferite principii: după importanţă (fundamentale şi secundare sau derivate), după scop (finale), după mijloc (instrumntale) etc. Însă structurarea de bază este separarea în virtuţi cardinale şi virtuţi religioase sau teologice. Virtuţile cardinale sunt cumpătarea, curajul, înţelepciunea, dreptatea., cele religioase – credinţa, nădejdea (speranţa), iubirea. Virtuţile cardinale au fost evidenţiate şi analizate pentru prima dată de către filosoful grec Platon în lucrarea sa Republica. Virtuţile, după el, corespund structurii sufletului. Platon considera că sufletul uman este alcătuit din trei părţi: partea apetitivă, irascibilă şi raţională. Acestora le corespund trei virtuţi: cumpătarea, legată de partea apetitivă a sufletului, curajul - virtutea părţii irascibile, iar înţelepciunea depinde de partea raţională a sufletului. Iar a patra, dreptatea sau justiţia le însumează pe toate. În lucrarea lui Platon Republica atât clasificarea sufletelor, cât şi a virtuţilor aparţin diferitor clase sociale: oamenii de rând, adică lucrătorii au suflete apetitive şi deci acestora le corespunde virtutea cumpătarea, străjerilor le corespunde sufletul irascibil şi virtutea – curajul, înţelepţilor le corespunde sufletul raţional şi virtutea înţelepciunii. ^[7] În explicaţia lui Platon a sensului virtuţilor cardinale se va conţine şi sensul social, care depinde de locul clasei în ierarhia socială. Virtutea cumpătării, fiind caracteristica clasei preocupată de susţinerea materială a celorlalţi este menită să inhibeze succesul material, pentru a nu deranja şi sufoca alte părţi ale vieţii umane. La nivel individual, cumpătarea se referă la atitudinea ce se apropie cu justă măsură ceea ce ţine de hrănirea corpului şi de reproducerea fizică. Acestea sunt importante, dar în comparaţie cu celelalte, ce-i sunt superioare, se cuvine să-şi cunoască locul. Curajul  este specific aristocraţiei, care are nevoie de spirit de iniţiativă şi de constanţă, fermitate. A rămâne pe poziţii în orişice condiţii şi a nu ceda nici de dragul plăcerii şi nici din cauza fricii cere curaj. La nivel individual, curajul se referă la constanţă în orice activitate cuviincioasă, indiferent de consecinţe şi indiferent de ispite. Ea guvernează partea irascibilă a sufletului. Înţelepciunea ţine de partea raţională a sufletului şi este o virtutea a filosofilor. Filosofia este ştiinţa care cunoaşte întregul şi esenţa lui, coordonează cu alte ştiinţe, tot astfel raţiunea este coordonatoare a celorlalte părţi ale sufletului. Pentru a fi înţelept este nevoie de cumpătare, adică de a aşeza lucrurile la locul lor şi de curaj pentru a fi puternic, constant în activitate ta. Partea raţională este cea mai aproape de divin şi este cea care îl conduce pe om în alegerile sale. Şi în sfârşit, dreptatea, dacă prin cumpătare, curaj, înţelepciune îţi ordonezi propriul suflet, dreptatea reiese din aplicarea acestora în exterior. Concret, ar fi să tratez pe oricine (începând cu tine însuţi) potrivit propriei vocaţii. Aceste virtuţi au fost înaintate de lumea antică, înainte de creştinism. Creştinismul şi deci lumea medievală europeană completează şirul virtuţilor cardinale cu virtuţile religioase sau teologice.

Virtuţile teologice. Acestea se referă la relaţia omului cu puterea divină. Din ele fac parte: credinţa, nădejdea (speranţa), iubirea. Desigur, că ele sunt foarte importante şi înţelese specific de către credincioşi. Credinţa constă în primirea şi considerarea drept adevărate a revelaţiilor făcute de Dumnezeu în Biblie. Nădejdea sau Speranţa reprezintă încrederea că cele făgăduite de Dumnezeu în cartea sfântă se vor împlini. Dragostea este năzuinţa către Dumnezeu şi dorinţa de unire cu el. Cea mai amplă şi frumoasă definiţie a dragostei aparţine apostolului Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.  ^[8]  

Şirul virtuţilor morale este mult mai lung, decât cele şapte enumerate mai sus. Dacă vom lua drept exemplu Virtuţile prusace examinate mai sus, vom vedea că acolo sunt enumerate 22 de virtuţi: chibzuinţă, precauţie, evlavie, devotament, disciplină, sinceritate, iubire de ordine, bărbăţie, temeinicie, siguranţă, incoruptibilitate, supunere, ascultare, fire deschisă, punctualitate, spirit de sacrificiu, stăpânre de sinet, discreţie, modestie, simplitate, subordonare, tărie, mai mult de la tine, decât la alţi, sârguinţă, vitejie, onestitate, simţul datoriei, simţul dreptăţii. Desigur şirul virtuţilor este mult mai complex, adică cerinţele faţă de personalitatea umană sunt mult mai largi şi mai complexe. Orişice persoană are mari posibilităţi de a se perfecţiona, de a deveni personalitate eminentă în societate. Însă, de fiecare dintre noi depinde alegerea, cine vrem să fim, pentru că opusul virtuţilor sunt viciile. Şi anume alegerea între virtuţi şi vicii depinde de fiecare om luat în parte, de conştiinţa noastră. Deci problema aplicării anumitor reguli morale şi a virtuţilor depinde de conştiinţă.

Reguli ale comportării. Regulile comportării au menirea de a rezolva problema relaţiei individului cu societatea, relaţia individului cu ceilalţi. Fiecare individ, fără doar şi poate, are interesele sale, înţelegerea sa a condiţiilor şi relaţiilor sociale. Între interesele personale ale individului şi cerinţele societăţii faţă de el, nu întotdeauna este armonie, acestea pot fi chiar contradictorii. Cerinţele societăţii faţă de individ reflectă interesele comune ale membrilor societăţii sau cel puţin ar trebui să le reflecte. De aceea, personalităţile eminente ale societăţii umane, care pun mai presus interesele sociale, decât cele individuale, sunt porniţi să caute o regulă generală care să echilibreze interesele individuale cu cele sociale. Astfel una din aceste reguli a fost înaintată de marele gânditor chinez Confucius: „Nu fă nimănui, ceea ce nu doreşti să-ţi facă ţie”. Această regulă mai târziu primeşte denumirea de regula de aur. Regula de aur este evidenţiată de mai mulţi gânditori, dar îmbrăcată în alte cuvinte. Astfel Buddha spune:”Răul făcut înmulţeşte răul”. Grecii antici aveau scris pe hramul din Delfi: „În toate să ştii măsura”. Iar creştinii văd regula de aur în comportare în cuvintele lui Hristos: „ Cea dintâi este aceasta: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta’. Iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” Dacă vom înlătura partea ce ţine de religie, atunci partea a doua ne vorbeşte despre relaţiile între oameni, că acestea într-o societate normală trebuie să se bazeze pe iubire. Regula de aur formulată de Im. Kant, mare gânditor german, poartă denumirea de imperativ categoric: „Actionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”.

 

Idealurile morale

Idealul moral al societăţii, fără doar şi poate, este unitatea societăţii, societatea armonioasă, societatea lipsită de conflicte între membrii ei. Problema idealului moral este legată de faptul acela, că omul care se comportă moral are anumite aşteptări de la această comportare, adică în ce se poate realiza o comportare umană care corespunde regulilor înaintate de societate. Primele lucruri pe care îl aşteaptă individul în calitate de rezultat al comportării sale este binele, fericirea, libertatea. Acestea şi au devenit idealurile umane.

Binele. Este o categorie morală destul de bogată în semnificaţii. Pentru a înţelege semnificaţia morală a acestei categorii este necesar să evidenţiem semnificaţia materială şi semnificaţia spirituală a binelui. Semnificaţia materială a binelui este legată de bunurile materiale, de exemplu, o casă bună, o maşină bună, grâu bun etc. Din acest punct de vedere binele este o însuşire, o calitate a lucrurilor materiale. Morala nu are ca obiect de studiu această formă a binelui. În diferite sisteme filosofice şi sisteme religioase înţelegerea binelui ca atribut al bunurilor materiale este criticată, lăsându-se să se înţeleagă că bunurile materiale sunt contradictorii şi mai degrabă fac parte din lumea răului. Astfel, neoplatonienii susţineau că lumea materială este lumea răului, iar cinicii, atunci când blestemau pe cineva, spuneau: „Fie ca feciorul tău să fie bogat”. Acelaşi punct de vedere asupra bunurilor materiale îl întâlnim şi în creştinismul timpuriu. În Evanghelia după Marcu când se descrie intrarea lui Hristos în templu se spune: „ Şi au venit în Ierusalim. Si intrând în templu, a început să-i dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani şi scaunele neguţătorilor de porumbei le-a răsturnat.”

În etică binele este înţeles ca o atitudine spirituală şi o realizare a normelor şi regulilor cerute de codurile morale ale societăţii în care trăieşte omul. Confucius spune acest lucru în felul următor: „E frumos să vieţuieşti într-un loc binecuvântat de omenie . Cel ce alege un loc ce nu e de această Virtute supremă sălăşuit, înţelept mai poate fi socotit?” ^[9] Binele întotdeauna este într-o pereche cu răul. De aici, răul ar fi legat de o atitudine negativă şi o încălcare a normelor şi regulilor din codul moral al societăţii în care trăieşte omul. Desigur că există şi valori, norme, reguli general-umane, cum ar fi: nu ucide, nu fura, fii onest etc., dar în general codurile conţin şi cerinţe specifice anumitor popoare, anumitu-i timp sau epocă. Binele şi răul sunt criterii în alegerea tipului de conduită, a valorilor, regulilor. Anume înţelegerea binelui şi răului face posibil să vorbim despre cineva, ce fel de om este.

Fericirea este un alt ideal al omului, este o tendinţă a fiecărui individ uman de a avea o viaţă mai bună şi pe care adesea o leagă de modul său de comportare, dacă ne comportăm bine, adică nu încălcăm normele morale pe care le susţine societatea, numaidecât aşteptăm o recompensă. De aceea fericirea uneori este identificată cu binele. În gândirea umană fericirea este cel mai des identificată că plăcerea şi lipsa de suferinţă, de durere. Acest punct de vedere a fost destul de răspândit în filosofia Greciei Antice. De exemplu, filosoful grec Aristip susţinea că fericirea este suma tuturor plăcerilor, iar Epicur considera că pentru fericire este necesar să cunoşti natura plăcerilor pentru ca să te limitezi doar la plăcerile naturale şi necesare, înlăturându-le pe cele nenaturale şi artificiale. În religia creştină şi desigur şi în Epoca Medievală a fost răspândit un alt punct de vedere asupra fericirii umane, cel legat de credinţă în puterea supremă a lui Dumnezeu. În Evanghelii fericirii este dedicat o despărţitură aparte, care poartă denumirea de „Fericirile” şi care explică fericirea, şi acesta este punctul de vedere general al religiei creştine asupra fericirii, prin iubirea faţă de Dumnezeu: este fericit acel ce crede în Dumnezeu, a celui va fi lumea veşnică. Şi tot aici trebuie de spus, creştinismul evanghelic susţinea că doar cei săraci, flămânzi şi oropsiţi vor fi fericiţi în lumea veşnică, iar cei bogaţi nu trebuie să nădăjduiască la fericirea supremă, pentru că lor le este bine acum, în această lume. Evanghelistul Luca scrie cuvintele lui Hristos despre fericire în felul următor:

 „Ferice de voi care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră!

 Ferice de voi care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde!

 Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului!

 Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii.

 Dar vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!

 Vai de voi care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi  flămânzi! Vai de voi care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui!

Vai de voi când toţi oamenii vă vor grăi de bine!”

În lucrarea sa fundamentală Etica Benedict Spinoza susţinea că „Dorinţa de a trăi fericit sau bine este esenţa omului, este esenţa prin care omul caută să-şi menţină existenţa sa. Dar omul nu este un individ singuratic el trăieşte în lume, în natură şi anume înţelegerea acestui lucru devine esenţial”. Fericirea după B. Spinoza depinde de conştientizarea structurii lumii şi a locului pe care-l ocupă omul în această structură universală. Cunoscând acest lucru omul poate deveni liber, şi anume libertatea omului este fundamentul fericirii umane.^[10]

Fericirea, de fapt, este o stare sufletească a omului, care este determinată de o stare de armonie a omului cu sine însuşi şi cu lumea din jurul său. Aceasta este important pentru fiecare să înţeleagă, că fericirea depinde în mare măsură de el însuşi şi mai puţin de cei din jur.

Aceste idealuri ale omului, binele şi fericirea, sunt categorii de bază a eticilor eudaimonice, însă în afara acestui tip de etică, mai există şi etici deontologice, care înaintează în prim plan idealul datoriei.

Datoria. La general datoria înseamnă a avea ceva de întors, de înapoiat cuiva un lucru pe care l-ai împrumutat temporal. Dar ce o fi datoria morală? După cum am arătat anterior punctul iniţial de la care trebuie să pornim spre înţelegerea sensului şi conţinutului moralei este codul moral. În orişice cod moral sunt înscrise anumite cerinţe faţă de acei la care este adresat codul. Acestea sunt cerinţele societăţii faţă de membrii săi. Aceste cerinţe pot fi numite reguli, dar de fapt, ele au putere mult mai mare asupra acelora cărora sunt adresate, ele sunt declarate sub forma unor legi, pe care nu ai dreptul să le încalci. În cultura europeană, regulile morale vin sub forma poruncilor lui Dumnezeu. Acestea nu pot fi încălcate, nici sub o formă, pentru că ele sunt cuvântul lui Dumnezeu. Iar orişice creştin ştie cum au fost pedepsiţi Adam şi Eva pentru încălcarea cuvântului lui Dumnezeu. În Eclesiast Solomon spune în felul următor despre atitudinea omului faţă de poruncile lui Dumnezeu: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată ”. Adică, păzeşti poruncile lui Dumnezeu ori nu, este treaba ta, dar la sfârşit vei avea de răspuns pentru comportarea ta. Iar la sfârşitul Eclesiastului se face concluzia fundamentală a moralei:„Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile. Aceasta este datoria oricărui om”. Adică încălcarea legilor morale, aduce la pedeapsă.

Dacă depăşim hotarele religiei care este ideologia tuturora şi vom intra în domeniul filosofiei şi al ştiinţei, vom vedea că legea include în sine anumite raporturi, şi anume raporturile de cauză şi efect, sau cauză şi consecinţă. În lege aceste raporturi nu sunt contingente, adică întâmplătoare, ele sunt necesare. Deci dacă persistă cauza, numaidecât va urma efectul şi invers dacă avem efectul înseamnă că undeva este şi cauza. Regulile morale de fapt spun acelaşi lucru, dacă în societate se fură nu aştepta să fie bine, ori de exemplu, cum spune Buddha: răul făcut înmulţeşte răul. Legătura de necesitate între cauză şi efect în morală se reflectă în cerinţa de datorie. Această cerinţă exprimă următoarea chestie: dacă eşti o fiinţă raţională, să ştii, că dacă încalci regula morală, ori cum se spune în creştinism porunca lui Dumnezeu, va fi rău în societatea în care trăieşti, iar tu ca fiinţă raţională eşti dator să respecţi regula morală pentru tine şi poporul tău, parte a căruia eşti şi tu.

Înseamnă că în problema datoriei morale în prim plan apare conştiinţa noastră, conştiinţa fiecărui individ luat în parte. Noi trebuie să înţelegem că îndeplinirea regulilor morale este o datorie a noastră. Însă aici este şi problema, că oamenii, adică individul luat în parte nu întotdeauna se identifică cu societatea din care face parte. De aceea, în morală întotdeauna se caută o autoritate, care ar fi în stare să impună indivizii să-şi realizeze datoria sa ca parte componentă a unui organism social. În cele mai multe cazuri această autoritate este o forţă supranaturală, aşa cum este în creştinism Dumnezeu. În secolul al XYIII-lea marele filosof german Immanuil Kant, analizând problema datoriei morale ajunge la concluzia că autoritatea morală trebuie să fie conştiinţa fiecăruia. Astfel el înaintează ideea sa despre imperativul categoric: fă aşa ca maxima acţiunii tale să poată deveni lege pentru acţiunea fiecăruia.

Deci dacă este să facem o concluzie despre datoria morală, atunci trebuie să spunem că prin ea se exprimă adresarea moralei  la conştiinţa fiecăruia: este bine, este de datoria oamenilor să respecte regulile morale, astfel va fi mai bine pentru toţi.

Datoria morală şi libertatea umană. Înţelegerea necesităţii face fiinţa umană liberă. Dar are loc acest fapt doar în cazul cănd personalitatea umană conştientizează că datoria exprimă necesitatea. Anume cei ce au conştientizat necesitatea realizării datoriei morale şi au realizat-o într-adevăr au devenit personalităţi eminente ale omenirii, de exemplu Socrate, care nici chiar în faţa primejdiei de a muri, nu a vrut să încalce legile societăţii. Deci libertatea, care este şi ea un ideal al omului este determinată de conştiinţă. Anume o conştiinţă superioară, adică, acea care are înţelegerea raţională a regulilor morale: că respectarea şi realizarea regulilor care sunt înscrise în codurile morale face bine societăţii şi ţie însăţi şi respectarea lor de bună voie, dar nu prin impunere, teamă de ceva, de o careva instanţă (stat, forţă supranaturală, ocară, ruşine etc.) te face liber în calitate de individ uman. Înseamnă că libertatea morală a individului este determinată de conştiinţa morală superioară a personalităţii umane. Eşti liber  prin raţiunea ta.

 

Etica profesională. Obiectul ei de studiu

 

Nu este etic să nu cunoşti.

     Unul din scopurile eticii îl constituie creşterea nivelului moral al pregătirii profesionale, care nu constă doar în acumularea unui anumit bagaj de cunoştinţe, ci mai degraba în orientarea personalităţii studentului spre valori şi virtuţi, spre fapte bune. Pentru ca etica să devină utilă umanităţii, sunt necesare două premise: arta de a dirija pasiunile şi dorinţa de a le orienta spre scopuri nobile.

Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre comportare şi studiază bazele moralei profesionale, explică specificul reali­zării principiilor morale generale în sfera muncii, descoperă funcţiile şi specificul subiectelor, principiilor şi categoriilor etice. Totodată, etica profesională studiază specificul activităţii morale a profesionis­tu­lui şi relaţiile sale morale în mediul profesional, pune bazele etichetei care constituie reguli de comunicare specifice, maniere de comportare, norme de conduită în societate.

Deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale după care se ghidează o organizaţie, o instituţie, profesie sau o par­te a acesteia, instanţa de elaborare şi aplicare a aces­tor reguli fiind organi­zaţiile profesionale.

Moralitatea este un ideal în sensul normativ al termenului ideal, exprimând ceea ce ar trebui să facem sau ceea ce nu ar tre­bui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine in­tenţionaţi.

Problematica şi specificul eticii profesionale.

Etica profesională este determinată de particularităţile specifice ale unor profesii, de interesele corporative, de cultura profesională etc. Oamenii ce îndeplinesc funcţii profesionale similare sau identice îşi ela­borează tradiţii specifice şi se asociază în baza unor principii de solida­ritate profesională în stare să păstreze reputaţia grupului profe­sional dat.

Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită şi de anumite coduri deontologice. Termenul de „normă” are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”, „lege”. Norma de reglementare se ca­racterizează prin:

1) faptul că este emisă de cineva, îşi are sursa în voinţa unei auto­rităţi normative;

2) se adresează unor agenţi numiţi subiecţii normei; pentru a-şi face cunoscută voinţa de către subiect, autoritatea promulgă norme, iar pentru a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă o sancţiune sau o ameninţare cu pedeapsa.

Etica profesională trebuie să găsească răspunsuri la următoarele întrebări:

-    Unde începe responsabilitatea faţă de societate a inginerului şi unde se sfârşeşte?

-      Ce reguli de conduită ar trebui să guverneze activitatea inginerului?

-      Este bine ca cîştigul sau realizarea profesională să fie puse mai presus de nevoile societăţii?, etc.

 

Tipurile eticii profesionale

Noţiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori pentru desemnarea unui cod moral al unor oameni ce aparţin unei profesii anumite. Spre exemplu „Jurământul lui Hipocrat”; „Codul onoarei judecătorului”; „Codul etic al notarului” etc.

Problemele cele mai importante ale moralei se centrează în jurul modului cum se dezvoltă în viaţă standardele interiorizate cu privire la bine şi rău, cum se dezvoltă judecata morală, cum se formează deprin­derile de autocontrol, necesar în satisfacerea standardelor interiorizate (ale dorinţelor, intereselor, năzuinţelor etc.)

Norma se poate impune în societate ca obicei care poate să influ­enţeze conduita oamenilor, exercitând o adevărată presiune normativă prin măsurile luate de o colectivitate faţă de membrii care nu se con­formează normelor.

În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, astfel distingem etica pedagogului, etica medicului, etica judecătorului etc.

Etica tehnologiilor informaţionale indică asupra faptului că ingi­nerii, savanţii şi tehnicienii prin rezultatele activităţii sale determină calitatea şi condiţiile vieţii oamenilor în societatea informaţională. Totodată, tehnicienii sunt obligaţi de a nu perturba activitatea altor utilizatori ai reţelei informaţionale cât şi de a prevedea consecinţele sociale ale programelor/sistemelor elaborate.

Etica ofiţerului îl obligă să slujească necondiţionat Patria, să dea dovadă de perseverenţă şi curaj, să aibă grijă de subalternii săi, să păstreze cu sfinţenie onoarea de ofiţer.

Etica juridică este determinată de specificul activităţii profesio­nale a juristului, de particularităţile lui morale şi de situaţia socială. Particularităţile activităţii profesionale a lucrătorilor din domeniul ocrotirii normelor de drept afectează drepturile şi interesele oamenilor, astfel acestea cer caracteristici aparte din punct de vedere al influenţei lor asupra conţinutului moral al acestei activităţi. Legată de instanţele de drept există problema cardinală – libertatea individuală, indepen­denţa de „puterea banului”, de partide şi alte organizaţii, libertatea de opinie. Totodată, libertatea instanţelor de drept nu poate fi în afara res­ponsabilităţii, în afara codurilor morale specifice exponenţilor acestei profesii.

Etica pedagogică  îl obligă pe pedagog să respecte personalitatea elevului şi să manifeste faţă de acesta o exigenţă respectivă; să menţi­nă propria reputaţie şi reputaţia colegilor săi; să se îngrijească de cre­dibi­litatea morală a societăţii faţă de învăţător.

Etica psihologului este determinată de specificul profesiei de psi­holog, care se referă la confidenţa informaţiei avută de la client, cât şi faptul ca să nu-l facă dependent de serviciile psihologului, ci să-l orienteze spre identificarea soluţiilor de sine stătător.

Etica istoricului îl obligă pe istoric să scrie doar adevărul despre cele identificate, să prezinte informaţia corect şi nu în dependenţă de circumstanţe sau la comanda guvernării statale.

Etica asistentului social cere să fie acordate servicii sociale la nevoile solicitanţilor şi intervenţia asupra tuturor aspectelor problemei de rezolvat, cu responsabilitate, în beneficiul persoanelor deservite.

Etica medicală cere să fie întreprins totul pentru a ocroti şi salva viaţa pacientului indiferent de dificultăţi; să fie păstrat principiul con­fidenţialităţii a tot ceea ce pacientul îi spune medicului în cabinetul de consultaţii; în nici un caz medicul nu trebuie să contribuie la moar­tea pacientului etc.

Etica profesională este reprezentată, în primul rând, de coduri deontologice, morale specifice ale exponenţilor unei profesii anumite.

Caracteristicile ideale ale profesiilor:

a)      Profesia presupune o cunoaştere a teoriilor domeniului, o pregătire consistentă şi îndelungată.

b)      Standarde de iniţiere, de menţinere şi de avansare a unei per­soane.

c)      Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de a practica).

d)      Rolul profesiilor constă în satisfacerea unor nevoi sociale, deci practica profesională este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei.

e)      Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un cod etic prin care, printre scopurile centrale, se stipulează şi cel al slujirii altru­iste a societăţii.

f)       Membrii unei profesii trebuie să aibă relaţii colegiale, iar com­portamentul fiecărui membru este monitorizat colegial.

g)      În cazuri de haos şi catastrofe, membrii unei profesii trebuie să fie pregătiţi a se sacrifica, inclusiv să îşi rişte viaţa.

Profesionalismul este o ideologie relevantă pen­tru cei care lucrează în acelaşi domeniu, revenindu-i rolul de a coagula credinţele comune ale unei profesii, de a le consolida identitatea şi a contribui la creşterea sentimentului de stimă faţă de sine a membrilor unui grup profesional.

Profesionalismul este caracterizat prin:

Expertiză în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).

Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei.

Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu.

Dedicaţia, pentru o lungă parte a vieţii, profesiei alese.

Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând im­plicarea emoţională excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi trata­mentul preferenţial nejustificat prin politicile domeniului.

Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a standardelor profesionale.

 

Codul deontologic al inginerului

   Codul etic al inginerului (AGIR) cuprinde ansamblul caracteristicilor ce definesc calitatea activităţii profesionale, precum şi demnitatea inginerului în procesul creaţiei tehnico-ştiinţifice şi al producţiei în societate.

   În întreaga sa activitate, inginerul va acţiona aplicînd următoarele principii deontologice:

1. Desfăşurarea activităţii profesionale la nivelul calitativ cel mai înalt, cu responsabilitate şi cinste faţă de firmă, societate şi client;

2. Comportarea şi natura sa contribuie la creşterea prestigiului de inginer, prin:

-devotament faţă de profesia aleasă;

-efort personal de îmbunătăţire continuă a propriilor cunoştinţe şi deprinderi;

-instruirea şi perfecţionarea profesională şi asigurarea condiţiilor pentru creşterea experienţei persoanelor subordonate;

-promovarea spiritului de echipă, curajului opiniilor, încrederii şi respectului reciproc;

-păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestia ce trebuie să-l caracterizeze.

3. Acordarea importanţei cuvenite aspectelor ecologice, sociale şi economice, în rezolvarea problemelor inginereşti;

4. Realizarea numai acelor sarcini sau lucrări pentru care are competenţa necesară;

5. Apel la sfatul şi experienţa altor specialişti, ori de cite ori interesele firmei, societăţii sau clientului vor fi mai bine servite în acest mod;

6. Evitarea oricărei concurenţe neloiale cu alţi ingineri prin publicitate defăimătoare, exploatarea financiară a poziţiei sale sau a poziţiei unui subordonat, critica publică a altor ingineri în probleme care ţin de profesie, exercitarea de presiuni sau influienţe pentru obţinerea unor avantaje nemeritate;

7. Furnizarea de informaţii tehnice corecte, comparabile pe plan internaţional;

8. Promovarea şi utilizarea metodelor şi tehnicilor de asigurare a calităţii;

9. Acordarea de consultanţă tehnică, economică şi ecologică corectă;

10. Refuzul preluării de lucrări sau sarcini care nu sunt corecte din punct de vedere tehnic, economic, sau legal şi care, în mod evident, pot prejudicia intersele şi viitorul ţării;

11. Respectarea drepturilor şi intereselor de proprietate ale altor persoane sau firme.

Finalităţile deontologice constituie un ghid de cunoaştere, o în­cer­care de a deosebi valorile de non valori, binele de rău în interacţiunea profesională.

Educarea virtuţilor fireşti (amabilitate, politeţe, gingăşie, respect, sinceritate) presupune un comportament corect, evitarea grosolăniilor, expresiilor nepoliticoase, certurilor ş.a.

 

Responsabilitatea socială a inginerului

,,Omul sfinţeşte locul,,

Responsabilitatea socială ca responsabilitate morală

Literar prin responsabilitate se înţelege obligaţia de a răspunde, de a da seamă de ceva, de a manifesta o atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. Responsabilitea socială prevede obligaţia inginerului de a alege şi aplica acele acţiuni care contribuie la bunăstarea sa în consens cu interesul socie­tăţii.

Responsabilitatea socială este considerată ca fiind obligaţia fermă a inginerului, dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de res­tric­ţiile economice, de a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii.

Pentru asigurarea eficienţei profesionale Consiliul Asociaţiei Inginerilor UE (ECEC) la 26 septembrie 2015 a adoptat Declaraţia ECEC privind independenţa serviciilor inginereşti şi profilurile de performanţă care conform statisticii ar duce spre asigurarea şi  sporirea calităţii lucrărilor şi optimizarea costurilor cu 30-40%.

 

Relaţiile „inginerul – societate”

Problema cea mai importantă care trebuie luată în considerare, indiferent de tipul de activitate, este realizarea interesului public şi a responsabilităţii sociale care poate fi afectată de activitatea inginerului.

Interesul public este definit ca binele comunităţii de indivizi şi instituţii care deservesc sau sunt interesaţi de afacere. Datoria şi obligaţiile morale se extind asupra colegilor, a personalului, a clienţi­lor şi a societăţii.

Orice inginer are o anumită responsabilitate în plan profesional şi social.

Consumatorii / clienţii se confruntă cu servicii de inginerie care sunt foarte complexe, cu tehnologii inovatoare şi în continuă schimbare. Serviciile de planificare care nu pot fi descrise de către inginerii autorizaţi de stat, ceea ce reprezintă adesea o provocare imensă pentru clienşi şi consumatori. Este dificil şi, în unele cazuri, imposibil de comparat conţinutul ofertelor. Adesea ei nu au posibilitatea de a evalua calitatea diferită a ofertelor.

Cu toate că noile directive privind achiziţiile publice (2014) au pus un accent deosebit pe utilizarea ofertei celei mai avantajoase din punct de vedere economic (MEAT) ca criteriu de atribuire pentru a evita o concurenţă pură a preţurilor atunci când nu este adecvată, în practică, mulţi clienţi publici au dificultăţi în a decide cu privire la problema avantajului.

Datorită diversităţii serviciilor de inginerie este adesea necesar să se definească specificaţii detaliate înainte de atribuirea unui contract, care foarte des, depăşec posibilităţile de înţelegere a unui consumator şi adesea chiar al unei autorităţi specializate în achiziţiile publice.

     La final, toate acestea conduc foarte des la decizii bazate numai pe preţul cel mai scăzut. Contrar intereselor şi intenţiilor consumatorului / clientului, acest lucru duce la lipsa de calitate a proiectului, aşteptările neîndeplinite în proiectarea şi explozia costurilor neprevăzute. Preţurile de dumping sunt foarte adesea bazate pe faptul că părţile (esenţiale) ale serviciilor care ar fi necesare pentru un proiect sunt pur şi simplu lăsate în afară sau că serviciul de inginerie este realizat de către personalul mai puţin calificat, mai puţin experimentat şi prost plătit. Ele duc la problemele descrise mai sus.

Asimetriile de informaţii descrise între consumator / client şi inginer pot fi uriaşe. Societatea are nevoie de informaţii despre serviciile de inginerie necesare pentru un proiect şi de a face comparaţii posibile şi au nevoie de informaţii despre preţul corect al serviciilor de inginerie.

Lucrările executate profesional, fără cusur şi certitudinea costurilor trebuie să fie de o importanţă primordială şi vitale pentru clienţii publici şi privaţi. 

Planificarea executivă profesională, de înaltă calificare, independentă şi de calitate este o condiţie indispensabilă pentru calcularea costului complet, în conformitate cu condiţiile reale de pe piaţă şi, prin urmare, acţionează ca o garanţie a fiabilităţii timpului de realizare a lucrărilor şi a certitudinii costurilor!

Inginerul independent reprezintă exclusiv interesele clientului. 

Afirmaţia lui A. Toynbee că ,,Dezvoltarea unei societăţi, este opera unor personalităţi creatoare, sau a unor minorităţi,, este strictă depedenţă de lumea valorilor cultivată prin intermediul educaţiei fiecărui individ  în parte.  Astfel ajungem la concluzia că nu este etic să nu cunoşti.

Pe parcursul istoriei, educaţia afectează cu exclusivitate toate aspectele vieţii sociale, evidenţiind şi amplificând potenţialul de dezvoltare atât al fiecărui element din sistem, cât şi al societăţii ca unitate integră. Societăţile care s-au bazat mai mult pe criteriul meritocraţiei au avansat mai mult în plan cultural şi progres tehnico-ştiinţific şi nivelul de viaţă a populaţiei la general.

Responsabilitatea socială reprezintă, în esenţă, îndeplinirea func­ţii­lor culturii organizaţionale.   

În concepţia lui Weber, comportamentele economice au un conţinut etic intrinsec. Pentru omul modern, munca este o datorie, un semn de virtute şi o sursă de satisfacţie profesională.

Pentru a-şi realiza absolut aspiraţiile sale, individul are tendinţa de a îi include în cooperarea sa cu forţa, ori prin convingere pe alţii.

Istoria ne demonstrează cît de important este scopul şi mijloacele pentru realizarea de sine. Inginerul prin specificul său are un impact enorm asupra societăţii, atât benefic cît şi distrugător. Căderea Constantinopolului în 1453, eveniment care a scimbat cursul itoriei întregii omeniri şi a dus la nenumărate nenorociri se datorează dorinţei unui inginer de a construi un supertun. Fiindcă împăratul Constantinopolului nu a considerat necesar să accepte conctrucţia supertunului pentru imperiul său, inginerul din lipsă de etică şi morală a construit acest tun pentru turci, care cu succes l-au utilizat pentru distrugerea zidurilor Constantinopolului. Acest exemplu s-a mai repetat în 1943 cînd un grup de ingineri au construit un supertun pentru Hitler, cu ajutorul căruia acesta dorea să bombardeze Londra. De această dată tunul nu a fost posibil de utilizat din cauza unei erori în calcule, dar la construcţia lui au fost risipite enorme resurse materiale şi umane. Şi aceasta după alte exemple nereuşite din Imperiul Rus – Ţari-Puşca şi Ţari-Colocol, care nu au fost utilizate în practică (dar care din cauza calculelor greşite în principiu nu puteau fi utilizate în practică). Au mai urmat bombele nucleare SUA 1945, URSS 1949, care au dus la masacrarea a sute de mii de oameni atât în timpul utilizării cît şi la construcţia lor. Superbomba cu hidrogen realizată în URSS 1953(1955 testarea uriaşă) prin sinecostul său enorm şi fără rost(care iarăşi din cauza greutăţii sale nu poate fi utilizată niciodată) a dus la scăderea nivelului de trai a populaţiei şi la nimicirea a zeci de mii de deţinuţi care erau forţaţi să mucească pe şantierele militare.

Impactul activităţii inginereşti asupra societăţii este demonstrată de consecinţele grave ale unor erori tehnice cum a fost tragedia de la staţia nucleară Cernobîl (1986) şi parţial Fukusima (2011) şi nenumăratele prăbuşiri ale construcţiilor  urbane (Declaraţia ECEC 2015). Încălcarea eticii profesionale, în 2009 a dus la victime omeneşti, enorme pagube materiale şi distrugerea a celei mai mari hidrocentrale din Rusia care a fost construită timp de 25 ani.

Numai o bună corelaţie a eticii şi moralei poate determina inginerul  spre o înţelegere corectă a responsabilităţii sale faţă de societate. 

Omul, pentru a-şi satisface necesităţile şi rezolva problemele sale, are nevoie de ajutorul semenilor săi. Numai divizarea muncii, face posibilă ridicarea calităţii produselor şi a productivităţii muncii. Aristotel a demonstrat că reuşita oamenilor este dependentă de acceptarea unei stări de fapt: „cine poate, graţie inteligenţei sale, să prevadă, acela este stăpânitor şi domn firesc, iar cel ce poate săvârşi cu puterea corpului cele prevăzute este din fire menit a fi stăpânit şi a sluji celuilalt; aşa că şi stăpânul şi sclavul au acelaşi interes”.

Dilema societăţii este - utilizarea creierilor străini pentru a produce tehnologii, sau a cumpăra tehnologiile gata, a produce „creeri” ori ai „cumpăra”.

După cum a demonstrat Rădulescu - Motru, - vocaţia face pe individ să se simtă ca o parte necesară totului; ca un factor predestinat să fie aşa cum este. Acel ce se simte cu o vocaţie, se simte cu o responsabilitate faţă de el însuşi. Fiecare să facă ceea ce ştie mai bine. Această contribuţie faţă de societate a fiecărui individ, prin realizarea a ceea ce ştie mai bine, poate să se manifeste doar prin vocaţie. Doar vocaţia este în stare să identifice în individ calităţile speciale şi performante şi să direcţioneze activitatea sa cu maximă eficienţă. Numai vocaţia permite utilizarea eficientă a resurselor personale: „în vocaţie se întrupează la un loc cele mai înalte însuşiri morale şi intelectuale ale sufletului. De aceea nu este deloc o coincidenţă că popoare, care au avut în sânul lor mai mulţi oameni de vocaţie, acelea au progresat mai mult”.

Responsabilitatea socială a inginerului faţă de societate constă în primul rînd în realizarea sa vocaţională deplină de inginer.

 

Bibliografie recomandată:

1) Aristotel, Politica, Redactor: Nicolae Năstase, editura Cultura Naţională Imprimeria de Vest R.A., Oradea, 1996

2) Capcelea, Valeriu. Etica şi conduita umană / V. Capcelea. – Chişinău : Arc, 2010. – 325 p.

3) Constantin Rădulescu-Motru, Elemente de metafizică, ed. Timpul, Iaşi, 1997.

4) Cozma Carmen, Elemente de etică şi deontologie, Iaşi, 1997.

5) Lazăr C., Autoritate şi deontologie, Editura Licorna, 1999.

6) Lungu, Viorelia, Etica profesională, Univ. Tehnică din Moldova, Catedra Ştiinţe Socio-Umane – Ch.: CEP UTM, 2011. – 256 p.

7) Miroiu Mihaela, Blebea Nicolae Gabriela, Introducere în etica profesio­nală, Iaşi, Editura Trei, 2001.

8) Stănciulescu E. Teorii sociologice ale educaţie. Iaşi: Editura Polirom, 2002.

9) Weber Max, Etica Protestantă şi Spiritul Capitalismului, Traducerea Ihor Lemnij, ISBN  978-973-50-0390-2, Editura Humanitas, Colecţia Polis, 2007, p. 304

10) https://www.ecec.net (Asociaţia Inginerilor UE)

11) https://www.asce.org (Asociaţia Inginerilor Civili din SUA)

12) http://www.agir.ro/codetica (Asociaţia Generală a Inginerilor din România)

13) https://ro.wikipedia.org etica profesională