Paradigmele comunicării

 

Paradigma structural-expresivă a comunicării

Obiectul final al studiilor întreprinse în cadrul paradigmei structural-expresive este „personalitatea” (înțeleasă ca o organizare integră a psihicului) celui care se exprimă. Conform acestei paradigme toate fenomenele de la suprafață își au organizarea într-o structură subiacentă care poate fi scoasă la iveală. Fenomenele de la suprafață, în cazul nostru, sunt comportamentele și exprimările verbale ale subiecților; structurile subiacente sunt reprezentate de psihicul fiecăruia. În această paradigmă psihicul uman are o „organizare internă” care vine puternic pentru a modela exprimările subiectului. Comunicările făcute de un subiect poartă marca „dorințelor” și a „motivațiilor” și altor „nevoi” care compun această organizare internă. Această paradigmă presupune efectuarea analizei exprimărilor subiectului prin descoperirea structurilor psihice subiacente.

Mai multe teorii presupun o definiție a structurii și funcționării psihicului uman:

1)    Modelul psihanalitic – aparatul psihic, are o realitate biologică, în calitate de izvor de impulsiuni;

2)    Modelele motivaționale – motivațiile sunt înscrise în psihic;

3)    Modelul logico-structural – presupune existentă o logică, o construcție intelectuală a psihologului, care-l ajută să intre în logica subiectului.

 

 

Schema canonică a expresivității umane

Această schemă deosebește patru niveluri de profunzime a expresivității umane:

1)    Primul, cel mai profund nivel, nivel cel mai adesea inconștient, include dorințele, motivațiile sau valorile fundamentale, reunite într-un sistem, mai mult sau mai puțin coerent;

2)     Acest sistem formează ceea ce putem numi logica profundă a individului, logica ce servește drept bază pentru modul lui de percepere a lumii și determină un anumit număr de atitudini profunde, adică niște presupoziții față de lucrurile din lume;

3)    Nivelul al treilea, toate actele subiectului, care își au sursele în atitudinile acestuia;

4)    Nivelul al patrulea, include opiniile (verbalizări ale pozițiilor cu privire la diferite domenii);

Stratul dorințelor (sau a motivațiilor, respectiv al valorilor) este primordial. El stă la baza întregului sistem al expresivității. Fiecare nivel de expresivitate stă la baza următorului.  Gama de exprimare a fiecărui nivel de concretizare crește în comparație cu precedentul. Un mic număr de dorințe și valori stă la baza un număr mai mare de atitudini. La ultimul nivel, opiniile sunt destul de numeroase în comparații cu dorințele și valorile. Invers fiecare nivel îl dezvăluie pe celălalt.  Cu alte cuvinte, studiind atitudinile se pot dezvălui dorințele aflate la baza acestora, iar studiind opiniile pot fi dezvăluite atitudinile. Trăsătura specifică a metodelor de analiză este descoperirea nivelelor anterioare mai profunde, care fundamentează coerența conținutului.

      Fundamentul acestei paradigme este sistemul psihanalitic   a lui Sigmund Freud. Pentru psihanaliză este un aparat ce aseamănă cu un rezervor de pasiuni primare sau refulate, care încearcă să scape, să treacă în act pentru ași îndeplini finalitatea fundamentală. Psihicul este totodată un loc unde pasiunile (Sinele), se confruntă cu instituțiile raționale (Eul) și morale (Supraeul). Pulsiunile care încearcă să se satisfacă se confruntate mai întâi de instanțele Eului , care încearcă să le reprime sau să le facă mai raționale. Din această luptă, din aceste confruntări se nasc bolile mintale.

        Metodele de analiză a conținutului psihicii umane cel mai bine corespund acestei paradigme. Este vorba de scoatere la iveala a organizării psihicii umane. În schema de analiză a comunicării psihologul se interesează de cel care vorbește și să răspundă la întrebările – cine vorbește? ca să spună ce? cui? cum? în ce scop? cu ce rezultat? Printr-o astfel de comunicare subiectul își dezvăluie nevoile, tendințele, dorințele,, aspirațiile și chiar trăsăturile de caracter. Murray definește nevoile subiectului: nevoile de înjosire, de împlinire, de a dobândi, de afiliere, de agresiune față de alții și față de sine, de sprijin, de creație, de dominare, de evitare a blamului, sexuală, de solitudine, de stimulare.

      Utilizarea modelului în publicitate. Ea ia ca postulat inițial existența unor motivații sau nevoi pe care știe să le provoace prin apeluri adecvate. Totodată diminuează  sau neutralizează temerile suscitate de anumite produse.

 

 

 

 

 

Paradigma relațional-sistemică

 

Modelul relațional-sistemic al comunicării presupune identitatea ființei umane se construiește în rezultatul interacțiunii cu alți oameni. G.N. Mead, primul în 1934 a arătat că Eul nu există altfel, decât prin interacțiunile sociale și că însuși procesul gândirii este de natură interacționistă. Laing în 1963 demonstrează că ființa umană există doar prin relațiile pe care le întreține cu ceilalți oameni, că esența ființei, a tuturor ființelor, este relația care există între ele. Școala Palo Alto demonstrează că a percepe înseamnă a percepe relații.

În cadrul abordării interacționiste există un și de forme care trebuie cunoscute pentru a putea fi reperate: interacțiuni digitale și analogice, simetrice și complementare, de confirmare și invalidare, de tangențializare, de descalificare și de mistificare.

 

Interacțiunea digitală și analogică

Pentru a comunica folosim două mari categorii de semnale: semnale digitale (cuvinte), care pot fi înțelese pe baza unui cod precis și semnale analogice (gesturi, atitudini corporale, paralimbaj verbal sau gestual) care nu trimit coduri precise. (Exemplu)

 

Interacțiunea complementară și simetrică

În procesul comunicării rolul comunicatorilor poate fi diferit. Și anume aceste roluri se întăresc prin cumularea în timp a acestor relații și roluri. Interacțiunea complementară se formează în baza relațiilor de stăpân-supus. (tată-fiu, mamă-fiică, profesor-elev). În cazul acestor relații un comunicator este autoritar, celălalt este supus. Aceste relații devin sistemice și ele se întăresc. În acest tip de comunicare se poate vorbi despre o poziție superioară (înaltă) și una inferioară (joasă). Interlocutorul cu poziție superioară conduce și poartă răspunderea interacțiunii, iar cel care are poziție inferioară se adaptează și răspunde acțiunii celuilalt.

Interacțiunea simetrică se formează în cazul interlocutorilor cu roluri egale. Atunci când la ordinul emițătorului răspunde cu alt ordin, la un tip de acțiune se răspunde prin altă acțiune. În acest caz partenerii fac eforturi să instaureze și să mențină o egalitate a pozițiilor.

Tipologia tranzacțiilor complementare și simetrice:

-        a da/a primi instrucțiuni

-        a pune întrebări/a răspunde

-        a afirma/a încuviința

-        a face un enunț referențial/ a face un enunț referențial

-        a încuviința/a încuviința

-        a da instrucțiuni/ a răspunde prin alte instrucțiuni

 

Interacțiuni de confirmare și invalidare

Procesul comunicării relaționale conține elemente de confirmare (validare) a anumitor opinii, acțiuni, comportări sau  de invalidare. Este clar că aceste relații care se sunt mai degrabă relații complementare, când unul dintre interlocutori este stăpânul situației, iar celălalt este supus situației date, de exemplu în relațiile familiale (tată/copil). Confirmarea este susținerea unei relații, unei poziții sociale, unei acțiuni. invalidarea este negarea lor. Negarea acestora, mai ales în familie, poate provoca anumite îmbolnăviri psihice.

 

Interacțiuni de tangențializare

O acțiune de tangențializare este un răspuns dat unei cerințe, dar care nu răspunde întru totul acestei cerințe, căci mizează pe diverse elemente din cerință pentru a-l privilegia pe unul singur

Interacțiuni de descalificare

0 interacțiune descalificatoare este un răspuns în care întrebarea pusă este transformată de cel care răspunde; acesta pune pe plan prim dorințele proprii, întrucât nu ia în seamă contextul și indicii comunicativi, iar conținutul răspunsului este incompatibil cu aceste elemente.

Interacțiuni de mistificare

O interacțiune de mistificare este un răspuns dat unei propuneri care-l face pe autorul acestei propuneri să creadă că a spus lucruri pe care nu le-a spus.

 

Paradigma formal-tranzacțională

 

Analiza tranzacţională este atât o teorie asupra personalităţii umane, cât şi un sistem de consiliere/psihoterapie. Îşi are originea în lucrările lui E. Berne şi este continuată şi dezvoltată de Th. Haris, J. M. Dusay şi K. M. Dusay.

Teoria asupra personalităţii se bazează pe o serie de concepte: stările eului, egograme, scenarii de viaţă, întăriri comportamentale, tranzacţii psihologice, jocuri psihologice, modalităţi de stucturare a timpului.

Stările eului. În fiecare individ există 3 stadii ale eului, active, dinamice şi observabile: stadiul eului copil, al eului adult şi al eului părinte. Fiecare stadiu reprezintă o modalitate specifică de-a gândi, simţi şi acţiona.

• Stadiul eului copil: este structurat conform patternurilor din copilărie şi este divizat în copil liber şi copil adaptat.
• Copilul liber este caracterizat prin spontaneitate, impulsivitate, libertate, curiozitate şi creativitate.
• Stadiul de copil adaptat înseamnă conformism şi complezenţă.
• Stadiul eului adult reprezintă o instanţă obiectivă, logică, realistă, neafectivă.
• Stadiul eului părinte implică introectarea normelor, regulilor morale, atitudinilor şi credinţelor de la proprii părinţi sau de la alte figuri parentale. Este divizat în părinte critic şi părinte educativ (afectuos).
• Părintele critic este starea eului caracterizată prin criticism şi autoritate
•  părintele afectuos presupune grijă şi empatie faţă de ceilalţi.
• În cazul personalităţilor normale stările eului sunt distincte.
• Egograma este reprezentarea grafică a cantităţii de energie pe care o conţine starea eului. Persoanele au egograme specifice datorită energiei de care dispun precum şi modalităţii de distribuţie a acesteia între cele 3 stări ale eului. Atunci când energia unui sistem creşte, ea se realizează pe baza scăderii intensităţii celorlalte stări, căci cantitatea de energie a individului rămâne constantă.
• Personalitatea sănătoasă presupune o dezvoltare armonioasă şi distinctă a tuturor stărilor eului. Disfuncţiile personalităţii pot fi datorate atât unor structuri patologice a stadiilor eului (putem avea un amestec al stadiilor eului, ca în cazul tulburărilor delirante; o dominanţă a unei singure stări a eului sau o excludere a uneia sau a două stări) cât şi unei funcţionări defectuoase, cu o trecere rapidă de la o stare a eului la alta.
• Scenariul de viaţă: se structurează încă de timpuriu în urma interacţiunilor cu părinţii sau cu alte persoane şi reprezintă o modalitate de-a structura realitatea prin atribuirea de roluri, atât sieşi, cât şi celorlalţi. Doru Buzducea (1997, p.149), citându-l pe Th. Harris distinge 4 scenarii existenţiale:
• 1. Eu sunt O.K.- Tu eşti O. K.
• Este un scenariu sănătos de viaţă. Se întâlneşte la oamenii care au avut o copilărie normală, fericită.
• 2. Eu sunt O. K. – Tu nu eşti O.K.
• Scenariu paranoid de raportare la realitate. Se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în copilăria timpurie cu indiferenţă şi ironie.
• 3. Eu nu sunt O. K. – Tu eşti O. K.
• Este un scenariu “depresiv” de viaţă care se formează la cei cărora nu li s-au îndeplinit nevoile fundamentale în copilărie.
• 4. Eu nu sunt O.K. – Tu nu eşti O.K.
• Este un scenariu de inutilitate. De obicei se întâlneşte la persoanele care au fost tratate în timpul copilăriei cu brutalitate. Este specific psihoticilor.
• Întăririle comportamentale. Fiecare stadiu al eului are nevoie de întăriri pentru a se fixa. Întăririle pot fi pozitive (laudă, aprobare) sau negative (critică, dezaprobare). Întăririle pozitive sunt superioare, iar întăririle negative sunt de preferat lipsei întăririlor.
• Tranzacţiile: unităţi de comunicare interpersonală, stimulări şi răspunsuri între stadiile eului aparţinând a două persoane. Când doi oameni comunică, tranzacţionează cele 6 stări ale eului. Tranzacţiile pot fi:
• Complementare: vectorii tranzacţionali sunt paraleli. Răspunsul vine de la stadiul eului căruia i-a fost adresată întrebarea şi se întoarce către stadiul care a trimis stimulul. Comunicarea, în cazul tranzacţiilor complementare, poate continua mult timp.
•  Încrucişate – răspunsul nu mai vine de la starea eului care a primit mesajul şi se adresează unei stări a eului, alta decât cea care a trimis stimulul.
•  Ulterioare – se desfăşoară pe 2 planuri simultane: unul explicit şi unul ascuns, implicit. Sunt comunicate nonverbal sau prin mijloacele verbale extralingvistice şi pot genera jocuri psihologice. De regulă planul deschis presupune mesaje adult-adult iar cel implicit mesaje părinte-copil sau copil-părinte.
• 6. Modalităţi de structurare a timpului. Pot fi considerate strategii de supravieţuire. E. Berne elaborează o tipologie în care introduce 6 modele de structurare a timpului:
• a) Retragerea – ieşirea din sfera relaţiilor interumane prin reverii, fantasme, etc. Din punct de vedere fizic o persoană poate aparţine unui grup dar, mental, să nu fie prezentă. Retragerea poate duce la singurătate, depresie sau chiar autism.
• b) Ritualurile – sunt forme de comunicare programate cultural, diferă de la o regiune la alta, de la un grup la altul, sunt simple sau complexe, de scurtă sau lungă durată. Se învaţă în familia de origine, aparţin eului părinte şi sunt îndeplinite de copilul adaptat.
• c) Discuţii tematice – modalităţi de petrecere a timpului într-un anumit grup în care se schimbă anumite opinii, păreri despre diverse subiecte. Sunt conduse de către eul părinte sau eul copil.
• d) Activităţile – presupun existenţa unor obiective şi consumul fizic şi intelectual necesar pentru atingerea lor. Sunt conduse de către eul adult.
• e) Jocurile – se realizează în timpul comunicării desfăşurate pe două nivele: social şi psihologic; sunt reactivări ale strategiilor folosite în timpul copilăriei; sunt determinate de scenariul existenţial al persoanei şi relaţionările interumane. Fiecare persoană are un repertoriu de jocuri. Jocurile nu rezolvă problemele, ci doar le generează.
• f) Intimitatea – cea mai plăcută modalitate de structurare a timpului ce presupune exprimarea sinceră a sentimentelor, gândurilor, dorinţelor. Este o comunicare sinceră, fără motive ascunse.
• 7. Jocurile psihologice – presupun activarea, în acelaşi timp, a două nivele ale comunicării: cel social şi cel psihologic. Există un mesaj deschis, social şi unul ascuns, psihologic. Sunt mecanisme defensive construite pe baza experienţelor din copilăria timpurie când s-a apelat la acestea pentru a obţine recunoaşterea. Oamenii joacă întotdeauna unul dintre cele trei roluri:
• 1. rolul de persecutor: ceilalţi nu sunt O.K., deci nu îi valorizez
• 2. rolul de salvator: ceilalţi nu sunt O.K., deci le ofer sprijin
• 3. rolul de victimă: eu nu sunt O.K., deci sunt un înfrânt.
• Pe parcursul vieţii victima va căuta un persecutor care s-o înfrângă şi un salvator care să o ajute să-i confirme neputinţa. Aceste trei roluri funcţionează în relaţie de interdependenţă şi sunt interşanjabile. Ieşirea din această triadă nevrotică înseamnă conştientizarea jocurilor şi înlocuirea lor cu o comunicare autentică.
• Jocurile psihologice, împreună cu aceste 3 roluri stau la baza disfuncţiilor comunicării, a apariţiei conflictelor şi chiar a tulburărilor de tip nevrotic.
•  
• Procesul de consiliere bazat pe analiza tranzacţională
• Acest model de consiliere se bazează pe teoria personalităţii umane descrisă anterior şi are următoarele scopuri:
• * modificarea scenariilor de viaţă
• * evidenţierea şi întreruperea jocurilor psihologice
• * echilibrarea egogramelor prin transfer energetic de la cele mai puternice la cele mai slabe.
• Modelul de consiliere poate fi aplicat atât individual cât şi în grup.
• Metodele şi procedeele utilizate în analiza tranzacţională (conform D. Buzducea, 1997, p.157) sunt:
• – regresia de vârstă – pentru înţelegerea eului de copil al clientului
• – analiza jocurilor psihologice – se decodifică mesajele ascunse din cadrul relaţionărilor cu alte persoane
• – jocul de rol
• – realizarea unor activităţi care să dezvolte caracteristicile stadiilor eului slab dezvoltat.

 

 

Paradigma fenomenologică și praxiologică

Fenomenologia în calitate de curent filosofic pentru prima dată face afirmația că conștiința umană este intențională și, în același timp, sursă de semnificație și valoare. Și că orișice ființă omenească gândește și există nu în, ci prin mediul ei uman. Psihologia fenomenologică se interesează:

• De experiența trăită a bionavului;
• Este comprehensivă și descriptivă:
• Metoda necesită empatie cu experiența trăită a bolnavului;
• Cere  abandonarea atitudinii de etichetare a simptomelor prin raportarea la o serie de entități nosologice predefinite.

Iaspers – delirul este un anumit mod de a fi în lume. Existențialismul descrie „intuițiile despre lume” drept niște atitudini existențiale în raport cu Universul.  E. Mincovschi  spune că „medicul trebuie să se stăruie să înțeleagă concret „felul de a fi” a bolnavului pentru că acesta reprezintă o experiență trăită și un proiect înserat într-o istorie. Scopul tratamentului în comunicare cu psihoterapeutul bolnavul trebuie să retrăiască etapele succesive ale acestei experiențe de viață, astfel se reproduce o „reintegrare” a ființe în lume.

Procesul de construcție a unei lumi împărtășite au fost cercetate (1945 - 1975) de psihologi (lumi specifice: lumea copilăriei, lumea habitudinilor culturale. Lumile private și personale). Înțelegerea între aceste lumi specifice are loc în procesul comunicațional.

Ideea „construirii universului de viață” și a raportării la construcțiile cotidiene lansată de psihologia Gestalt presupunea o lume încărcată de forțe pozitive sau negative care se atrag sau se resping. Fiecare percepție depinde de o rețea completă de linii de forță de ordin psihologic care depind la rândul lor atât de subiect, cât și de evenimentele care au importanță pentru el. ( Ex: Liniște la mare. Și de odată se  aude un strigăt „Ajutor!”. Într-o clipă se schimbă câmpul psihologic:

-        La început liniște;

-        Câmpul psihologic se schimbă, apare o forță dominantă, îngrijorătoare. Apare tensiune

-        Strigătul propune și impune o perspectivă comună asupra lumii.

-        Apare un câmp psihologic care împinge la acțiune. ( Sancțiuni asupra Rusiei)

Aceasta înseamnă, că lumea în care trăiește ființa umană este o creație a lui. Astfel în mod normal, toate realitățile pe care ne sprijinim pentru a trăi și a comunica zi de zi sunt rezultatul unei activități colective de construcție realizate prin intermediul comunicării, și bazându-se pe câteva reguli de gândire pe care le împărtășim cu membrii grupului nostru cultural (etnometodele).

Ultimele cercetări în comunicare a școlii Palo Alto arată că noi construim lumea, deși credem că o percepem și că ceea ce numim realitate este o realitate construită prin intermediul comunicării. În consecință adevărul nu are sens decât în raport cu un anumit ansamblu social și cu acordul participanților asupra definirii sale. Realitatea nu este o realitate-adevăr, ci o realitate percepută-analizată zi de zi de către grup. Ea este, mai întâi, un sens comun pentru un grup, apoi construcție rațională.

Metoda fenomenologică

Descrierea fenomenologică reprezintă investigarea sistematică a subiectivității umane, adică a conținutului de conștiință. Ea privilegiază datele experiențiale deoarece acestea furnizează informațiile cele mai complete cu privire la semnificațiile proprii. Analiza fenomenologică se bazează pe o descriere aproape naivă a unui fenomen cotidian, prezentat din punct de vedere a celui care îl trăiește. Pornind de la descrierea făcută, analiza constă în a ne ridica la un anumit nivel de generalitate și verifica totodată, dacă această trecere este legitimă, adică dacă nu există exemple care o contrazic (variațiile imaginare). Nivelul de generalitate atinge esențialul fenomenului descris, altfel spus, acel ceva la care putem reduce descrierea pentru a o condensa în generalități. Ex: Controlul a cea ce este perceperea prin analiza diferitor percepții concrete, or ce este orașul, prin analiza orașelor văzute cândva. Pentru aceasta se înlătura toate cunoștințele științifice și preștiințifice pe care le avem în mintea noastră, despre aceste fenomene, apoi analizăm experiențele noastre despre aceste fenomene, vedem ce este comun pentru aceste experiențe ale noastre și ce diferă, după care generalizăm și ajungem la esență.