Legea nu limitează numărul obiectelor dreptului de autor, ci stabilește că pot fi și alte opere care se presupune că ar putea fi create în viitor și care, evident, trebuie să corespundă tuturor condiţiilor de protecţie specificate.

Prin dreptul de autor, de asemenea, se protejează ca atare şi o parte componentă ori un alt element al operei (inclusiv titlul sau personajele operei) care reprezintă în sine o creaţie intelectuală.

De asemenea, art.7 din Legea nr.139/2010 include în obiectul dreptului de autor, fără a prejudicia drepturile autorului operei originale, operele derivate şi integrante la baza cărora stau una ori mai multe opere şi/sau oricare alte ma teriale preexistente:

a)   traducerile, adaptările, adnotările, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale operelor literare, artistice sau ştiinţifice, cu condiţia că acestea constituie rezultate ale creaţiei intelectuale (opere derivate);

b)  culegerile de opere literare, artistice ori ştiinţifice (enciclopediile şi antologiile, compilaţiile altor materiale sau date, indiferent dacă sunt ori nu protejate, inclusiv bazele de date), cu condiţia că, din considerentul de selectare şi sistematizare a conţinutului lor, constituie rezultate ale creaţiei intelectuale (opere integrante).

Creaţii şi alte obiecte neprotejate prin dreptul de autor

Protecţia dreptului de autor se extinde asupra formei de exprimare, dar nu se extinde asupra ideilor, teoriilor, descoperirilor ştiinţifice, procedeelor, metodelor de funcţionare sau asupra conceptelor matematice ca atare şi nici asupra invenţiilor cuprinse într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, explicare sau de exprimare.

În primul rând, sunt excluse de la protecţie operele care nu îndeplinesc cele trei condiţii esenţiale pentru a avea vocaţie la protecţie, şi anume: opera să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului, să îmbrace o formă concretă de exprimare perceptibilă simţurilor omeneşti şi să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului. Astfel, doctrina şi jurisprudenţa au ajuns la concluzia că, nu pot forma obiectul dreptului de autor, pentru că le lipseşte elementul de cre- aţie intelectuală: cărţile de telefon, calendarele, agendele, cataloagele, indica- toarele de mers al trenurilor etc.; contribuţia redactorilor la editarea unor opere, contribuţia persoanelor care, în cazul unor opere comune, asigură unitatea operei prin coordonarea coautorilor.

Pe lângă operele ce nu îndeplinesc condiţiile de protecţie, unele legislaţii menţionează expres anumite opere care nu sunt protejate. Trebuie de subliniat că, deşi mai întâlnim legislaţii în care nu se precizează expres care opere sunt excluse de la protecţii, acest lucru fiind desprins implicit din deducţii cu caracter general, în ultimul timp legiuitorii au preferat să indice prin texte speciale sfera operelor neprotejate.

Exemple de excludere a operelor de la protecţia acordată prin legea specia- lă ni le oferă legislaţia: ungară, germană, daneză, italiană şi belgiană, precum şi legea română.

Legea Republicii Moldova, preluând practica legislaţiilor occidentale, prevede în art.8 lucrările ce nu beneficiază de protecţia dreptului de autor:

a)             documentele oficiale de caracter normativ, administrativ sau politic, pre- cum şi traducerile oficiale ale acestora.

Dispoziţii similare sunt întâlnite practic în toate legislaţiile. Din categoria documentelor oficiale fac parte legile, hotărârile, ordinele, instrucţiunile, decretele organelor administraţiei publice locale şi centrale, precum şi hotărârile ju decătoreşti şi celelalte acte de procedură ale organelor puterii judecătoreşti.

b) simbolurile de stat şi semnele oficiale ale statului.

Din categoria acestora fac parte: drapelele, stemele, sigiliile, imnurile, ordinele, medaliile, semnele bănești etc. Excluderea acestora de la protecţie se explică prin faptul că, deşi îndeplinesc condiţiile de protecţie, ele au un regim juridic diferit din cauza destinaţiei, deoarece simbolurile şi semnele statului îşi pot îndeplini funcţiile dacă este posibilă utilizarea lor fără nicio restricţie impusă de regimul juridic al dreptului de autor.

c) expresiile folclorice.

Întrucât în literatura de specialitate nu există un punct de vedere comun în această problemă, au fost puse în discuţie mai multe variante pentru a determina locul şi modalităţile de protecţie a acestora.

d) noutăţile zilei şi fapte diverse ce reprezintă o simplă informaţie.

Includem aici comunicările agenţiilor de ştiri, cronica infracţiunilor şi a faptelor diverse etc. În asemenea cazuri, punându-se accent pe operativitate şi concizie nu prea mai rămâne loc pentru manifestarea creativităţii autorilor. Aceştia vor putea pretinde organelor mass-media care comunică respectivele comunicări indicarea sursei, de unde au fost preluate. Însă, dacă, comunicarea referitoare la diverse evenimente şi fapte este însoţită de comentarii, evaluări, analize, prognoze sau alte explicaţii ale autorului, aceasta se circumscrie noţiu- nii de articol de presă, fiind protejat de lege.

De asemenea, nu beneficiază de protecţie juridică în cadrul dreptului de au- tor operele cu privire la care a expirat termenul de protecţie, ele devenind un bun public. Operele care au devenit bunuri publice pot fi valorificate liber dacă se respectă drepturile personale de autor.

Este important de precizat că aproape toate creaţiile pe care le-am analizat mai sus, pot beneficia de protecţia acordată prin lege, în cazul în care fac obiectul unor prelucrări, selecţii sau sistematizări, având ca rezultat opere derivate sau integrante. În acest sens, s-a pronunţat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, prin Hotărârea nr.1 din 25 aprilie 2016 „Cu privire la aplicarea unor prevederi ale legislaţiei privind dreptul de autor şi drepturile conexe”.

 

 

3. Subiectul dreptului de autor. Particularitățile specifice drepturilor morale și patrimoniale de autor.

Legea face distincţie între calitatea de autor al unei opere, pe de o parte, şi aceea de subiect al dreptului de autor al unei asemenea opere, pe de altă parte. Cel mai important subiect al dreptului de autor este considerat autorul operei de artă, literatură sau ştiinţă.

Calitatea de autor al unei opere o poate avea doar o persoană fizică, deoarece numai ea dispune de însuşirile şi capacităţile fizice şi spirituale care sunt necesare realizării unei asemenea creaţii. Art.3 din Lege precizează că autor este „persoana fizică prin a cărei activitate creatoare a fost creată opera”.

Este necesar ca opera să prezinte un produs al creaţiei intelectuale. Anume acest caracter face să deosebim munca autorului de munca altor persoane ce efectuează dactilografierea sau copierea operei, care reprezintă doar un lucru mecanic. Statutul juridic apare din momentul când opera a fost creată, adică din moment ce opera se conţine pe un suport material, posedă o formă obiectivă de exprimare.

De îndată ce opera de creaţie a luat o formă concretă, chiar dacă nu este finisată, autorul dobândeşte dreptul de autor asupra operei realizate şi, odată cu aceasta, calitatea juridică de subiect al dreptului de autor. Ea rezultă din preve- derile Legii nr.139/2010, conform cărora dreptul de autor asupra unei opere este recunoscut şi garantat „în condiţiile prezentei legi”, iar autorul beneficiază de protecţia dreptului de autor asupra operei sale prin însuşi faptul de creare a ei.

Prin noţiunea de subiect al relaţiilor drepturilor de autor înţelegem persoana care deţine drepturile subiective asupra operei de artă, literatură şi ştiinţă. Aceste drepturi le pot deţine persoanele fizice şi juridice, atât cetăţeni ai RM, cât şi persoane cu cetăţenie străină sau apatrizii.

Drepturile subiective asupra operei apar din momentul în care opera a fost creată. Putem menţiona că legea nu înaintează restricţii pentru apariţia dreptu- lui de autor, legate de vârsta subiectului sau capacitatea de exerciţiu. Capacita- tea de a fi subiect al dreptului de autor o posedă orice persoană, indiferent de sex, religie, rasă.

Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică. Actuala reglementare recunoaşte un drept de autor al persoanelor juridice şi, ca urmare, acestea vor putea deveni titularii drepturilor născute din creaţia intelectuală. Însă, ceea ce se poate acorda şi se acordă, uneori, prin Lege, altor persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor, care în mod firesc nu poate aparţine decât creatorului, ci numai „beneficiul protecţiei” acordate autorului.

Doctrina împarte subiecţii dreptului de autor în subiecţi primari (originari), adică acele persoane care au creat nemijlocit opera şi subiecţi derivaţi – persoane, care în virtutea competenţelor recunoscute de Lege, dobândesc atribute ale dreptului de autor.

Se consideră a fi autor, în absenţa unei probe contrare, persoana fizică sub al cărei nume pentru prima dată este publicată opera – prezumţie relativă.

Când opera a fost publicată anonim sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, editura, al cărei nume este indicat pe operă, se conside- ră, în absenţa unei probe contrare, reprezentant al autorului, având în această calitate dreptul să protejeze şi să exercite drepturile autorului.

Pentru a informa publicul despre drepturile sale, titularul dreptului de au- tor va folosi simbolul protecţiei dreptului de autor, care se va aplica pe fiecare exemplar al operei şi constă din trei elemente:

a)  litera latină „©” inclusă în cerc;

b)  numele sau denumirea titularului dreptului exclusiv de autor;

c)  anul primei publicări a operei.

 

Folosirea simbolului protecţiei dreptului de autor nu constituie o condiţie pentru a acorda operei protecţia prevăzută de Lege.

Operele de artă, literatură şi ştiinţă pot fi create de o singură persoană, pre- cum şi de un grup de persoane, care contribuie prin munca lor intelectuală la crearea unei singure opere. În acest caz, ne aflăm în faţa operei create în comun, a unei mulţimi de autori şi de subiecţi ai dreptului de autor. Distingem două catego- rii de opere: opere comune şi opere colective. Opera comună şi cea colectivă sunt asemănătoare prin participarea a mai multor autori la crearea acestei opere şi se deosebesc prin faptul că, autorilor operei colective, spre deosebire de cei ai operei comune, nu li se atribuie dreptul de autor asupra ansamblului operei create.

Subiecţi ai dreptului de autor sunt şi persoanele ce au creat opera în coau- torat. Legea stabileşte că dreptul de autor asupra operei create prin munca co- mună a două sau mai multe persoane aparţine coautorilor, indiferent de faptul dacă această operă constituie un tot unitar sau este formată din părţi.

Relaţiile dintre coautori se stabilesc, de regulă, în baza unui contract. În lipsa unui asemenea contract, dreptul de autor asupra operei este exercitat în comun de toţi autorii, iar remuneraţia se împarte între ei proporţional contribuţiei fie- căruia, dacă aceasta poate fi determinată. În cazul în care contribuţia fiecăruia dintre coautori nu poate fi determinată, remuneraţia se împarte în cote egale.

Opera comună reprezintă o realizare efectuată de către două sau mai multe persoane a unei opere unitare. Realizarea este un schimb constructiv de idei, o activitate creatoare din partea coautorilor pentru crearea unei opere unitare.

Opera de artă poate fi divizibilă sau indivizibilă. În cazul unei opere indivi- zibile, autorul contribuţiei sale este în drept să-şi administreze drepturile sale independent de voinţa conducătorilor. În cazul operei indivizibile, drepturile asupra operei pot fi valorificate independent. Opera este indivizibilă când va- lorificarea unei părţi din operă poate dăuna sensului integrităţii operei comune. În cazul mai multor autori, s-ar putea întâlni situaţia în care unul dintre autori să fie principal, iar ceilalţi coautori - secundari. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina partea fiecărui coautor, situaţie în care coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord, foloasele materiale împărţindu-se între aceştia. O altă ipoteză este aceea în care contribuţia fiecărui coautor să fie dis- tinctă, ceea ce ar putea duce la posibilitatea ca fiecare să-şi poată valorifica singur numai partea sa din operă în aşa fel încât să nu-i prejudicieze pe ceilalţi. Spre deosebire de operele comune, operele colective au un caracter complex, fiind rezultatul unirii, într-un corp comun a mai multor opere individuale, situaţie în care dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizi- ce sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost

creată (spre exemplu opera audiovizuală).

Subiecţii derivaţi sunt toate persoanele succesoare în drepturi: moştenitorii autorului, editurile, teatrele, studiourile de cinema şi alte organizaţii, precum şi însuşi statul.

Acestea pot dobândi dreptul prin moştenire potrivit legislaţiei civile. Ceea ce se dobândeşte sunt, în primul rând, drepturile patrimoniale şi, în mod cu totul excepţional, o parte din drepturile personale nepatrimoniale.

 

Protecţia operelor autorilor ce nu au atins majoratul

Este evident faptul că există copii care, până la atingerea vârstei de majorat, creează opere de artă, literatură şi ştiinţă, ce nu sunt apreciate la fel ca şi opere- le create de persoane ce au depăşit vârsta de majorat.

Legiuitorul nu delimitează cercul subiecţilor dreptului de autor, evidenţiind că autorul este persoana ce a creat opera. Deci nu există limitări de vârstă, îndrumându-ne după rezultatul activităţii creative. Posibilitatea de a fi autor este inclusă în conţinutul capacităţii de folosinţă.

Pentru a fi posesor de drepturi subiective este necesar de a realiza un fapt juridic – adică realizarea unei opere de artă, literatură sau ştiinţă.

Statutul juridic al autorului ce nu a atins vârsta de majorat este reglementat de Codul civil al Republicii Moldova, care prevede că, pentru persoanele ce nu au ajuns la vârsta de majorat, tranzacţiile se încheie de către părinţi, curatori sau tutori.

Moştenitorii dreptului de autor

Conform legislaţiei în vigoare, autorul este în drept să indice, în acelaşi mod în care se numeşte executorul testamentului, persoana în seama căreia el pune, după decesul său, protejarea dreptului de autor asupra operelor sale. Această persoană îşi exercită împuternicirile pe viaţă. Moştenirea se poate face după lege sau prin testament. Prin moştenire legală, moştenitor devine persoana strict indicată după lege. Dacă moştenirea este testamentară, moştenitor de- vine persoana care a fost indicată în testament, indiferent de cetăţenia lui sau existenţa unei legături de rudenie.

Succesorii dreptului de autor valorifică doar drepturile patrimoniale, care sunt transmisibile. Drepturile nepatrimoniale nu pot fi valorificate, deoarece ele sunt inseparabile de personalitatea autorului. Drepturile patrimoniale vor fi valorificate de succesori în cazul când au fost încălcate de persoane terţe. Valorificarea în acest caz presupune săvârşirea unor acţiuni îndreptate spre re- stabilirea acestor drepturi.

Organizaţiile de gestiune colectivă

Un subiect important al dreptului de autor sunt organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.

Aceste organizaţii se înfiinţează atunci când exercitarea individuală a dreptului de autor şi a drepturilor conexe de către autorii operelor de artă, literatură şi ştiinţă este dificilă.

Organizaţiile de gestiune colectivă au statutul de persoane juridice şi se înfiinţează prin liberă asociere şi nemijlocit de titularii dreptului de autor şi/sau ai drepturilor conexe, care fie devin membri ai acestor organizaţii, fie le deleagă împuterniciri printr-un contract în formă scrisă.

Potrivit Legii nr.139/2010, organizaţiile de gestiune colectivă exercită în nu- mele titularilor dreptului de autor pe care-i reprezintă şi în temeiul împuternici rilor primite de la ei, următoarele atribuţii:

a)  eliberează utilizatorilor licenţe pentru valorificarea operelor sau a obiectelor drepturilor conexe, drepturile asupra cărora le-au fost încredinţate în gestiune de titularii de drepturi sau sunt exercitate în virtutea legii;

b)  negociază cu utilizatorii cuantumul remuneraţiei pentru valorificarea ope- relor sau a obiectelor drepturilor conexe, precum şi alte condiţii de licenţiere;

c)   acumulează remuneraţia stipulată în licenţele eliberate şi/sau pe cea care este datorată în virtutea dreptului la o remuneraţie echitabilă;

d)  repartizează remuneraţia acumulată, o achită la timp şi, pe cât este posi- bil, echitabil şi proporţional cu valoarea şi valorificarea reală a operelor şi obiec- telor drepturilor conexe corespunzătoare;

e)   îi reprezintă pe titularii de drepturi, inclusiv pe cei străini (în persoana organizaţiilor de gestiune colectivă din ţara corespunzătoare), în instanţele de judecată şi în cadrul altor proceduri legale, precum şi în organele şi organizaţiile de stat, în legătură cu drepturile transmise, de aceştia sau de Lege, în gestiune şi efectuează orice alte acte juridice necesare pentru protecţia şi asigurarea drepturilor respective, inclusiv în nume propriu;

f)   asigură exercitarea drepturilor membrilor săi în străinătate prin încheie- rea acordurilor de reprezentare reciprocă a intereselor cu organizaţii similare de gestiune colectivă din străinătate;

g)  întreprinde orice alte acţiuni în limitele împuternicirilor care i-au fost dele- gate de către titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe.

De rând cu atribuţiile indicate anterior, organizaţiile de gestiune colectivă sunt obligate, în baza art.48 al Legii nr.139/2010:

a)  să utilizeze remuneraţia acumulată exclusiv pentru repartizarea şi plata ei titularilor dreptului de autor şi ai drepturilor conexe. Totuşi, organizaţia are dreptul să reţină din remuneraţia acumulată cheltuielile efective aferente ges- tionării drepturilor, precum şi sumele destinate unor fonduri speciale create de organizaţie, cu condiţia că întemeierea acestora a fost autorizată fie de titularii de drepturi, fie, în cazul titularilor de drepturi străini, de organizaţia de gestiune colectivă care îi reprezintă;

b)  să repartizeze, după deducerea sumelor menţionate la lit.a) remuneraţia acumulată şi să efectueze plăţi regulate, proporţionale cu valorificarea reală a operelor şi/sau a obiectelor drepturilor conexe;

c)  să prezinte titularilor dreptului de autor şi ai drepturilor conexe, concomitent cu plata remuneraţiei, dări de seamă cu privire la valorificarea drepturilor lor.

Particularităţile de protecţie a unor categorii de opere

 

Particularităţile specifice şi clasificarea operelor de artă

Din categoria operelor de artă fac parte obiectele dreptului de autor menţionate în art.7 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, şi anume: operele dramatice şi muzical–dramatice, scenariile, proiectele de scenarii, libretele, sinopsisul filmului. Operele de artă deţin un şir de puncte de tangenţă cu operele literare, deoarece forma de exprimare şi calităţile artistice sunt asemă- nătoare cu cele ale operelor literare. La fel, se bucură de protecţie juridică din partea normelor dreptului de autor scenariile şi proiectele de scenarii care, deşi conţin semne ale unei opere literare, fac parte din categoria operelor de artă.

Deci, putem afirma că scenariile sunt nişte opere de artă în baza cărora se mon-tează: opere, filme artistice, spectacole teatrale etc.

O altă categorie de opere protejate sunt operele muzicale cu sau fără text. Prof. rus Aleksandr Sergheev împărtăşeşte părerea că opera este considerată muzicală dacă imaginea artistică se expune cu ajutorul sunetelor.

Deși legea nu enumeră ce opere muzicale sunt protejate, considerăm că din această categorie fac parte: opera, baletul, suita etc.

De rând cu operele muzicale, legea protejează juridic operele coregrafice şi pantomimele „în care gândirea autorului este exprimată în dansuri şi mimică, însoţită, de regulă, de muzică”.

În Legea nr.139/2010 nu se indică condiţia ca opera coregrafică şi pantomima să fie reprodusă, fără prezenţa autorului, limitându-se doar la condiţia de a fi exprimată în orice formă obiectivă. Actualitatea ne permite să fixăm opera pe un suport material ce ar reproduce opera cu precizie şi va permite protecţia operelor sus-menţionate din momentul demonstraţiei publice.

Particularităţile specifice operelor derivate

Traducătorii şi alţi autori ai operelor derivate beneficiază de dreptul de au- tor asupra traducerilor, adaptărilor, aranjărilor sau asupra altor transformări ale operei realizate de ei.

Traducerea sau altă operă derivată poate fi realizată doar cu consimţământul autorului operei originale. Dreptul de autor al traducătorului sau al altui autor al unei opere derivate nu va prejudicia drepturile autorului a cărui operă origina- lă a fost tradusă, adaptată, aranjată sau transformată în alt mod.

Dreptul de autor al traducătorului sau al altui autor al unei opere derivate nu constituie un impediment pentru alte persoane de a efectua, cu consimţământul autorului operei originale, traducerea sau transformarea aceleiaşi opere.

Particularităţile specifice operelor integrante

Alcătuitorul unei culegeri sau al altei opere integrante beneficiază de drep- tul de autor asupra compilaţiei şi aranjării materialelor, dacă această compilaţie şi aranjare constituie rezultatul creaţiei sale intelectuale.

O operă protejată de dreptul de autor poate fi inclusă într-o operă integrantă doar cu consimţământul autorului sau al altui titular al dreptului de autor asupra operei protejate. Dreptul de autor al alcătuitorului nu va prejudicia drepturile autorilor niciuneia din operele incluse în opera integrantă.

Dreptul de autor al alcătuitorului nu constituie un impediment pentru alte persoane de a compila şi aranja aceleaşi materiale pentru a realiza noi opere integrante, cu condiţia că au obţinut consimţământul autorilor sau al altor titulari de drepturi asupra operelor protejate pe care urmează să le includă în opera integrantă.

Particularităţile specifice operelor audiovizuale

Un loc important printre obiectele dreptului de autor îl deţin operele audio- vizuale.

Opera audiovizuală, conform art.3 al Legii nr.139/2010, este opera care con- stă dintr-o succesiune de imagini coerente fixate, însoţite sau nu de sunete, producând impresia mişcării, destinată perceperii vizuale şi auditive (în cazul în care imaginile sunt însoţite de sunet) prin intermediul unui anumit dispozitiv. Trebuie să specificăm că operele audiovizuale sunt mai întâi de toate filme-

le cinematografice, televizate, video filme, indiferent de genul lor, volum, inter- pretare.

Toate operele audiovizuale reprezintă o îmbinare a mai multor opere de artă, literatură sau ştiinţă într-un tot întreg. În final, obţinem o operă artistică cu cea mai largă răspândire.

Opera audiovizuală are mai mulţi (co)autori. Producătorul şi regizorul care sunt consideraţi autori principali, la care se mai adaugă şi alţi autori, cum sunt: autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie, când acestea reprezintă o parte importanţă a operei.

Producătorul operei audiovizuale este definit ca persoană fizică sau juridică din a cărei iniţiativă şi pe a cărei responsabilitate, inclusiv financiară, este creată opera audiovizuală.

Între producător şi regizor se încheie un contract prin care părţile pot conveni să fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori, care au contribuit substanţial la crearea acesteia.

În cazul în care opera audiovizuală urmează să fie creată prin adaptarea unei alte opere preexistente, trebuie reamintit faptul că dreptul la adaptarea au- diovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei ope- re preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală. În aceste condiţii, Legea prevede că este necesară cesiunea dreptului exclusiv, printr-un contract încheiat între titularul dreptului de autor şi producătorul ope- rei audiovizuale, distinct de contractul de editare, în care se vor prevedea expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

De remarcat că, în cazul în care nu există o convenţie contrară, autorii operei audiovizuale, precum şi alţi autori cu contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate drepturile de utilizare separată a propriilor contribuţii, în condiţiile legii.

Producătorul şi autorul principal sunt cei care hotărăsc dacă opera audiovizuală este terminată sau nu, versiunea definitivă, dacă opera va fi adusă la cunoştin- ţa publicului şi modul în care va fi exploatată versiunea definitivă a operei.

Prin Lege se interzice distrugerea suportului original al versiunii definitive a operei audiovizuale în forma copiei-standard (a clişeelor, fixărilor originale).

În ceea ce priveşte folosirea drepturilor patrimoniale, acestea se vor împărţi între autorii operei audiovizuale. Remuneraţia autorului poate fi stabilită pentru fiecare mod de utilizare a operei audiovizuale care este proporţională cu încasările brute rezultate din utilizare.

Autorii au dreptul să ceară producătorilor, periodic, situaţia încasărilor realizate din utilizarea operei. Autorii unor opere muzicale, cu sau fără text, care transmit dreptul său de interpretare publică şi de comunicare publică către pro- ducătorii de opere audiovizuale, de asemenea, îşi menţin dreptul la o remunera- ţie echitabilă pentru fiecare caz de interpretare publică, comunicare publică sau de retransmisie prin eter a operei în cauză.

 

Particularităţile specifice programelor pentru calculator

Protecţia programelor pentru calculator include „orice expresie a unui pro- gram, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele”.

Nu sunt protejate prin lege ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematice şi principiile, care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor sale.

Autorul programelor pentru calculator are aceleaşi drepturi morale şi patrimoniale ca şi oricare autor al unei opere literare sau artistice. El poate ceda drepturile de utilizare a unui program pentru calculator fără ca aceasta să ducă la transferul dreptului de autor asupra programului. Dacă programele pentru calculator sunt realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea pot fi exploatate de cel angajat, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.

Particularităţile specifice operelor de artă plastică

Operele de artă plastică pot fi bi- sau tridimensionale, la baza protecţiei lor stând individualitatea operei care se bazează pe creaţia artistică. Autorul operei de artă plastică se bucură de toate drepturile morale şi patrimoniale prevăzute de Lege.

Prin opere originale de artă se înţeleg operele de artă plastică sau grafică (imaginile, colajele, picturile, desenele, gravurile, tipăriturile, litografiile, sculpturile, tapiseriile, articolele din ceramică, din sticlă şi fotografiile) dacă acestea sunt create personal de artist sau reprezintă exemplare considerate opere originale de artă. Exemplarele operelor originale de artă care au fost executate într- un număr limitat, personal de către autorul lor sau cu consimţământul acestuia (de regulă, numerotate, semnate sau în alt mod autentificate de către acesta), sunt considerate opere originale de artă.

Reproducerile după operele de artă plastică se pot realiza doar pe baza unui contract care trebuie să conţină indicaţii necesare pentru identificarea operei (o schiţă, un desen, o fotografie), precum şi referiri la semnătura autorului. Reproducerile nu pot fi puse în vânzare fără consimţământul titularului dreptului de autor, consimţământ care este dat după examinarea reproducerii.

După realizarea reproducerii, toate instrumentele speciale care s-au folosit la realizarea ei, trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă nu sunt achiziţionate de către titularul dreptului de autor sau dacă nu s-a convenit altfel.

De asemenea, modelele originale după care s-au realizat reproducerile trebuie restituite titularului. În situaţia în care opera de artă plastică este expusă într-o expoziţie, persoana fizică sau juridică care organizează acea expoziţie suportă riscul dispariţiei sau distrugerii totale sau parţiale a operei.

Particularităţile specifice operelor fotografice

Operele fotografice sunt protejate în cadrul instituţiei dreptului de autor cu precizarea că nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice şi alte asemenea.

 

În ceea ce priveşte opera fotografică realizată în baza unui contract individual de muncă sau la comandă, se prezumă că acele fotografii aparţin celui care a făcut comanda sau angajatorului, dacă nu s-a convenit altfel.

Transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra unei opere fotografice se produce în momentul înstrăinării negativului operei fotografice. Persoana care comandă să i se execute o fotografie poate să publice sau să reproducă acea fotografie fără consimţământul autorului, dacă nu s-a convenit altfel. Dacă fotografia originală poartă numele autorului, acest nume trebuie să figureze şi pe reproducere.

Operele care conţin un portret nu pot fi utilizate fără acordul persoanei re- prezentate de acel portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o comunice public fără consimţământul persoa- nei reprezentate sau al succesorilor acesteia.

De la această regulă există şi excepţii, și anume:

a)  dacă persoana reprezentată este model de profesie şi/sau a primit o re muneraţie pentru a poza;

b)  dacă persoana reprezentată este publică şi opera fotografică a fost executată cu prilejul activităţilor sale publice;

c)  dacă persoana reprezentată constituie numai un detaliu al unei opere fotografice ce prezintă un peisaj, un grup de persoane sau o manifestare publică.

Particularităţile specifice corespondenţei

Corespondenţa adresată unei persoane poate fi utilizată doar cu consimţământul destinatarului acelei corespondenţe, iar după moartea sa cu consimţământul succesorilor săi, cu condiţia ca persoana destinatară să nu-şi fi exprimat o altă dorinţă.

Atât destinatarul, cât şi persoana reprezentată într-un portret se bucură de dreptul moral de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificărilor sau denaturărilor ce i-ar crea un prejudiciu.

Drepturile morale (personale nepatrimoniale)

Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe nu enunţă caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar acestea pot fi desprinse din unele dispoziţii legale. Astfel:

-  dreptul moral de autor este strâns legat de persoana autorului: autorul personal are şi exercită dreptul de a decide dacă, în ce mod şi cum va fi făcută opera publică, numele sub care opera va fi adusă la cunoştinţă, modalitatea în care acest lucru va fi făcut, precum şi retractarea (retragerea) operei divulgate pentru motive care sunt lăsate la aprecierea suverană a autorului;

- dreptul moral al autorului este inalienabil şi neurmăribil (insesizabil): este destinat a asigura protecţia personalităţii autorului;

-  drepturile morale ale autorilor au un caracter perpetuu şi imprescriptibil: utilizarea operei nu poate aduce atingere memoriei autorului, iar opera nu poa- te fi disociată de creatorul ei, chiar încetat din viaţă.

După moartea autorului, exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor şi a dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază onoarea sau reputa- ţia autorului se transmit prin moştenire. Imprescriptibilitatea drepturilor morale înseamnă că ele pot fi exercitate atât timp, cât opera rămâne în memoria oame- nilor şi face obiectul unei exploatări.

După cum am menţionat, drepturile morale protejează legătura ce există între personalitatea autorului şi opera ce se referă, în special, la dreptul de paternitate, considerat drept fundamental. Acest drept asigură posibilitatea autorului de a cere recunoaşterea calităţii de autor, dreptul la nume, adică dreptul de a decide sub ce nume va fi publicată opera, dreptul de a cere respectarea integrităţii operei sale, precum şi respectarea bunei reputaţii a autorului, dreptul la publicarea operei, care prevede că doar autorul este împuternicit să decidă când, unde şi în ce formă va fi publicată opera.

Caracterul nelimitat reiese din esenţa operei care este eternă. Aceasta se manifestă prin faptul că opera poate fi publicată şi după moartea autorului de succesorii în drepturi. Drepturile sunt inalienabile şi nu pot fi înstrăinate anume datorită naturii juridice a acestor drepturi. Caracterul imposibilităţii însuşirii acestor drepturi rezultă din caracterul inalienabil al dreptului moral.

Astfel, dreptul moral este un drept absolut, cu caracter perpetuu strâns le- gat de persoana autorului, şi dreptul la acţiune pentru apărarea sa în justiţie, care nu se stinge oricât timp ar trece de la încălcarea sa.

Faptul că drepturile morale sunt imprescriptibile, semnifică precum că ele nu dispar din motivul că nu sunt valorificate, adică dacă opera nu este valorificată o anumită perioadă, autorul nu poate fi limitat în exercitarea drepturilor sale morale.

Caracterul perpetuu al dreptului moral, care stabileşte că drepturile personale (morale) ale autorului sunt protejate pe termen nelimitat. Aceste drepturi pot fi transmise prin moştenire şi ocrotirea lor după decesul autorului este exercitată de moştenitor sau de organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor.

Legea prevede că autorul unei opere beneficiază de următoarele drepturi morale:

a)  dreptul la paternitate;

b)  dreptul la nume;

c)  dreptul la respectarea integrităţii operei;

d)  dreptul la divulgarea operei;

e)  dreptul la retractarea operei.

Dreptul la paternitate

Unul din cele mai valoroase drepturi pe care le obţine autorul odată cu crearea operei este dreptul la paternitate. Acesta mai este numit şi dreptul la calitatea de autor şi se întemeiază pe necesitatea de a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa. Opera fiind rezultatul exclusiv al activităţii intelectuale de creaţie a autorului, este şi firesc să i se recunoască acestuia dreptul moral de a fi recunoscut ca autor al operei pe care a creat-o.

Recunoaşterea dreptului la paternitate are ca obligaţie, pentru toţi cei care folosesc opera, de a indica numele autorului. Astfel, persoana fizică sau juridică ce valorifică opera trebuie să indice neapărat numele autorului pe coperta operei, la începutul sau la sfârşitul articolului, când acesta apare într-o culegere sau într-o publicaţie periodică, afişe, programe şi alte publicaţii, dacă este vorba de opere care se demonstrează sau se interpretează.

Dreptul la calitatea de autor nu ridică probleme speciale în cazul operelor comune. În asemenea cazuri, toţi creatorii beneficiază de dreptul la paternitatea operei. Astfel, conform art.12 al Legii nr. 139/2010, „dreptul de autor asupra unei opere create prin munca comună a două sau mai multe persoane aparţine coautorilor, indiferent de faptul dacă această operă constituie un tot unitar sau este formată din părţi”.

Dreptul la nume

Dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor se întemeiază pe necesitatea de a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa. Acest drept îmbracă un aspect pozitiv, care constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, şi un aspect negativ – adică dreptul de a se opune la orice act de contestare a acestei calităţi din partea unor terţi.

Dreptul la nume îl au toţi autorii, indiferent de volumul muncii intelectuale depuse de fiecare autor în parte. Autorul mai este în drept sa indice titlurile ştiinţifice şi didactice pe care le posedă, veridicitatea acestora ţine de responsabilitatea personală a autorului.

Numele autorului, dacă acesta a decis publicarea operei sub numele său, trebuie indicat de cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în orice alt mod al operei, pe coperta operei publicate în volum separat, la începutul sau sfârşitul celor publicate în culegeri sau periodice, pe programe, afişe şi orice materiale publicitare. În cazul operelor derivate este obligatorie şi indicarea numelui autorului operei originale. Obligaţia de indicare a numelui există şi în cazurile în care, potrivit Legii, opera sau fragmente din ea pot fi folosite fără consimţământul autorului.

Dreptul la nume se poate realiza şi pe calea aducerii operei la cunoştinţa publicului fără indicarea numelui sub protecţia anonimatului. Acest fapt nu înseamnă sub nicio formă că autorul renunţă la drepturile sale asupra operei – atât dreptul la paternitatea operei, cât şi celelalte drepturi putând fi exercitate în modurile prevăzute de Lege. Singura problemă este aceea de a demonstra paternitatea asupra operei, lucru ce poate fi confirmat de către persoana fizică sau juridică ce a valorificat-o.

Deci, publicarea unei opere în anonimat presupune dorinţa autorului, din anumite considerente, de a nu aduce la cunoştinţa publicului numele său adevărat.

Dreptul la respectarea integrităţii operei

Prin acest drept se înţelege prerogativa autorului de a face cunoscută opera sa în forma hotărâtă de el şi, ca urmare, inadmisibilitatea oricăror suprimări, modificări sau completări fără acordul autorului.

Natura nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei face ca acest drept să aibă un caracter absolut, inalienabil şi imprescriptibil. În consecinţă, el nu încetează şi nici nu poate fi considerat diminuat în cazul cesionării pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale ale autorului asupra operei.

Majoritatea legislaţiilor naţionale europene asigură, prin consacrarea acestui drept, protecţia operei împotriva oricăror modificări care ar constitui o atin- gere adusă onoarei, reputaţiei sau altor interese ale autorului. Legea franceză şi belgiană garantează autorului o protecţie absolută în această privinţă.

Importanţa protecţiei operelor de artă de la orice denaturări ce ar putea prejudicia reputaţia autorului, precum şi dreptul autorului la respectul integrităţii operei sale, este menţionat în art.6 bis din Convenţia de la Berna cu privire la protecţia operelor literare şi artistice din 09.09.1886 (în continuare Convenţia de la Berna), care prevede că independent de drepturile patrimoniale ale autorului, el va avea dreptul să revendice paternitatea operei şi să obiecteze orice denaturare, schimonosire şi altă modificare a operei precum şi orice acţiune derogatorie referitoare la aducerea unor modificări în conţinutul operei sau a denumirii, cât şi a numelui autorului.

Dreptul la integritatea operei implică interzicerea oricăror modificări ale operei, fie vorba de eliminarea unor părţi sau pasaje în scopul prescurtării operei ori în scopul prezentării ei socotit într-un fel mai potrivit pentru un anumit public, fie vorba de adăugări (ilustraţii, prefeţe, comentarii etc.), sau alte modificări făcute în acest din urmă scop sau în alte scopuri, fie vorba de schimbări aduse în planul, conţinutul sau forma de exprimare a operei.

Precizăm că dreptul la integritatea operei înseamnă inadmisibilitatea oricăror modificări ale operei, atât a celor ce ar fi săvârşit de cesionarii dreptului de reproducere sau dreptului de difuzare în orice mod, cât şi în cazul valorificări- lor numite libere sau al licenţelor eliberate de organizaţiile de administrare pe principii colective a drepturilor patrimoniale, astfel, de exemplu, citarea de opere străine este licită numai dacă fragmentul din opera citată este reprodus fidel şi într-un context care nu denaturează sensul iniţial.

Dreptul de divulgare (de publicare)

Legea nr.139/2010 prevede expres dreptul de divulgare - dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publicului. Dreptul de divulgare are un rol hotărâtor asupra naşterii drepturilor patrimoniale care prin exercitarea dreptului de divulgare devin drepturi propriu-zise.

Dreptul de divulgare a operei este unul din cele mai importante drepturi morale ale autorului. De exercitarea acestui drept, de hotărârea autorului de a-şi aduce opera la cunoştinţa publicului, depinde însăşi existenţa drepturilor potenţiale ale autorului. Până la momentul când autorul ia o asemenea decizie, drepturile sale patrimoniale nu au decât o existenţă virtuală, care se transformă într-o realitate numai după ce autorul decide să aducă opera la cunoştinţa publicului.

Un factor decisiv pentru publicarea operei este acordul autorului acestei opere. Din aceste considerente conchidem că, dacă opera a fost posibilă accesului persoanelor terţe contrar voinţei autorului, aceasta nu poate fi considerată publicată.

În acest context, trebuie să menţionăm despre operele postume, adică cele care sunt publicate după moartea autorului, or, atunci persoanele terţe, de regulă, moștenitorii, beneficiază de prerogativa autorului de divulgare.

Dreptul de a publica opera este în strânsă corelaţie cu dreptul la reprodu- cerea operei şi dreptul la difuzarea exemplarelor operei, adică la răspândirea operei. După părerea noastră, cedând dreptul la publicare, autorul permite con- comitent realizarea dreptului la reproducerea şi răspândirea operei.

O altă problemă care trebuie analizată în legătură cu dreptul de divulgare este legată de existenţa operelor comune şi colective.

Soluţia pentru opera comună este oferită de Legea nr.139/2010, care precizează că relaţiile dintre coautori se stabilesc prin înţelegere între ei, iar dacă nu s-a recurs la o astfel de înţelegere, dreptul de autor asupra operei îl exercită în comun toţi coautorii. Deci, dacă nu există o convenţie între coautori, aceștia nu vor putea exercita dreptul de a divulga opere decât de comun acord.

În situaţia operei colective considerăm că dreptul de a decide divulgarea operei aparţine, în lipsa unei convenţii contrare, persoanei fizice sau juridice din iniţiativa căreia, sub conducerea şi numele căreia a fost creată opera.

Dreptul de retractare

Dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare şi consecinţa directă a caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. El constituie totuşi un drept distinct a cărui soartă nu este indisolubil legată de cea a dreptului de divulgare, lucru care apare cu evidenţă în cazul operelor postume.

Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-şi retrage opera pe care a divulgat-o anterior.

Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice moment care survine divul- gării, motivele care stau la baza deciziei aparţinând exclusiv autorului şi neputând fi supuse cenzurii instanţei.

Drepturile patrimoniale (economice)

Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective, a căror existenţă este condiţionată de manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoştinţă publică şi de a o exploata în beneficiul său şi al succesorilor săi.

Modul de achitare a remuneraţiei de autor pentru fiecare valorificare a operei se stabileşte în contractul de autor, precum şi în contractul cu beneficiarii, încheiat de organizaţia de administrare pe principii colective a drepturilor patri- moniale ale autorilor.

Formele de valorificare a operei nu se limitează doar la cele menţionate anterior. Orice alte forme de valorificare existente la moment şi care vor mai apărea, necesită a fi aplicate numai cu permisiunea autorului sau succesorilor în drepturi.

Conform art.11 al Legii nr.139/2010, autorul sau alt titular al dreptului de au- tor are dreptul exclusiv să efectueze, să permită sau să interzică valorificarea operei, inclusiv prin:

a)  reproducerea operei;

b)  distribuirea originalului sau a exemplarelor operei;

c)   închirierea exemplarelor operei, cu excepţia operelor de arhitectură şi a operelor de artă aplicată;

d)   importul exemplarelor operei în vederea distribuirii, inclusiv al exemplarelor confecţionate cu consimţământul autorului sau al altui titular al dreptului de autor;

e)  demonstrarea publică a operei;

f)  interpretarea publică a operei;

g)  comunicarea publică a operei prin eter, inclusiv prin satelit (teleradiodifuziune), sau prin cablu;

h)  retransmiterea simultană şi fără modificări, prin eter sau prin cablu, a operei transmise prin eter sau prin cablu;

i)  punerea la dispoziţie în regim interactiv a operei;

j)  traducerea operei;

k)  transformarea, adaptarea, aranjamentul sau alte modificări ale operei, cu excepţia cazurilor când efectuarea unor acţiuni din cele enumerate la lit. a)–k) nu se încadrează în forma de exprimare a operei şi pentru care nu pot fi stabilite sancţiuni. Enumerarea legală a prerogativelor autorului care concentrează dreptul de valorificare a operei nu este exhaustivă, ea fiind doar o însumare a celor mai tipice cazuri de folosire a operei. Această afirmaţie se întemeiază și pe dispoziţiile legale că „autorului sau altui titular de drepturi de autor îi aparţine dreptul

exclusiv la valorificarea operei în orice formă şi prin orice procedeu”.

La modul general, doctrina enumeră printre drepturile de autor şi dreptul la remuneraţie pentru utilizarea operei. În art.11 alin.(2) al Legii nr.139/2010 este stipulat expres că autorul sau alt titular al drepturilor patrimoniale exclusive de autor are dreptul la o remuneraţie echitabilă. Cuantumul şi modul de achitare a remuneraţiei de autor pentru fiecare caz şi mod de valorificare a operei se stabilesc în contractul de autor sau în contractele pe care organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale le-au încheiat cu utilizatorii.

Dreptul la reproducerea operei

Dreptul la reproducerea operei este considerat un drept fundamental al dreptului de autor. Reproducerea este definită de art.3 al Legii nr.139/2010 ca fiind „realizarea unuia ori a mai multor exemplare ale unei opere sau ale unui obiect al drepturilor conexe, fie directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc sau sub orice formă, inclusiv în scopul de imprimare audio ori video şi/sau al stocării unei opere ori a unui obiect al drepturilor conexe pe suporturi materiale sau electronice”. După cum rezultă din definiţie, reproduce- rea este fixarea materială a operei prin orice procedee, care permit comunicarea ei publicului în mod indirect.

În literatura de specialitate dreptul de reproducere este cunoscut ca o posibilitate de redare repetată a unei forme obiective de exprimare a operei, accesi- bilă pentru recepţionarea persoanelor terţe.

Legea nu face nicio distincţie între reproducerea parţială şi cea integrală a operei. În orice variantă, reproducerea de către terţi este licită dacă este realizată cu acordul autorului. Ne aflăm, de asemenea, în prezenţa unei reproduceri supuse autorizării de către autor şi atunci când ea se realizează într-o altă manieră decât cea în care s-a realizat originalul. Autorizarea reproducerii operei într-o anumită modalitate nu echivalează cu autorizarea reproducerii ei în alte forme şi prin alte procedee, după cum înregistrarea unei interpretări sau execuţii nu echivalează cu autorizarea reproducerii.

Dreptul la distribuire

O altă modalitate de valorificare a operei o constituie distribuirea exemplarelor operei, inclusiv prin comercializare, închiriere şi prin alte modalităţi. Legea nr.139/2010 definește distribuirea ca punerea în circulaţie, prin vânzare sau prin orice alt mod de transmitere în proprietate, cu titlu oneros ori gratuit, a origina- lului ori a copiilor unei opere sau a unor obiecte ale drepturilor conexe, precum şi oferirea publică a acestora.

Legea română privind dreptul de autor şi drepturile conexe utilizează termenul de difuzare, fiind definit drept distribuirea către public a originalului sau a copiilor unei opere, prin vânzare, închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit. Pot fi supuse difuzării numai operele înregistrate pe un suport material. Originalul nu se consideră obiect de difuzare. Aceasta rezultă din faptul că în lege este direct indicat că se difuzează exemplarele operei şi nu opera.

Precizăm, de asemenea, că distribuirea presupune existenţa mai multor copii ale operelor care să fie puse în circulaţie. Într-adevăr, în lege vorbindu-se de comercializare, închiriere a unor exemplare ale operei, acest lucru ar fi imposibil dacă opera ar exista numai în original. Nici chiar reglementarea unui drept de suită, recunoscut autorului unei opere de artă plastică, nu ne duce la concluzia că legiuitorul ar fi prevăzut posibilitate ca obiect direct al difuzării să poată fi însuşi suportul material original (unic) al operei.

Dreptul la închirierea exemplarelor operei

Prin închiriere se înţelege punerea unui exemplar al operei la dispoziţia unor terţe persoane pentru utilizarea pe o perioadă de timp limitată în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.

În continuare, amintim că dreptul exclusiv de difuzare sau punere în circulaţie nu este expres consacrat în toate legislaţiile europene, ci doar în legislaţia germană, daneză, olandeză, italiană, portugheză şi spaniolă. În alte legislaţii, precum cea engleză şi irlandeză, fără a fi consacrat ca atare, dreptul la difuzare face parte, într-o anumită măsură, din dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului. Alte legislaţii, precum cea franceză şi belgiană, „par să permită” prin intermediul condiţionării dreptului de reproducere, obţinerea aceluiaşi rezultat.

Dreptul la importul exemplarelor operei

De rând cu dreptul de a difuza opera, legiuitorul ne indică un alt drept patrimonial, şi anume dreptul la importarea operei pentru a fi difuzată.

Dreptul de a efectua, a permite sau a interzice importul exemplarelor pentru difuzare, se află într-o legătură indisolubilă cu dreptul de difuzare, şi anume dreptul de control al importului exemplarelor operei este recunoscut autorului pentru a permite o exercitare cât mai eficientă a dreptului de difuzare.

Este important de menţionat că autorul nu va putea interzice importul exemplarelor operei în situaţia când acesta nu se face în scopul difuzării lor pe teritoriul statului unde beneficiază de protecţie, ci în alt scop, cum ar fi importul unui exemplar al operei fabricat în alt stat pentru uzul personal, cu scopul de a participa la o expoziţie.

Importarea operelor pentru folosire personală, adică în cercul familiei şi nu cu scop de difuzare, încheiere a contractelor nu este considerată încălcare a dreptului de importare a exemplarelor operei.

Dreptul de demonstrare publică

Demonstrarea publică prezintă o demonstrare a originalului sau a unui exemplar al operei, interpretării, emisiunii organizaţiei de difuziune nemijlocit sau pe ecran cu ajutorul peliculei, dispozitivului sau prin intermediul altor dis- pozitive, astfel încât acestea pot fi recepţionate de persoane obişnuite care nu fac parte din cercul obişnuit al cunoştinţelor apropiate. Demonstrarea publică a operei audiovizuale se consideră demonstrarea neconsecutivă a unor imagini ale ei.

Principala deosebire dintre interpretare şi demonstrare, pe lângă faptul că se referă la categorii de opere diferite, este aceea că, în cazul demonstrării, publicul ia contact direct cu opera, pe când în cazul interpretării – doar prin inter- mediul artiştilor interpreţi. O altă deosebire se referă la faptul că demonstrarea unei opere se poate realiza numai dacă aceasta este fixată pe un suport, pe când în cazul interpretării pot fi interpretate şi opere orale. Mai există deosebiri şi în planul modalităţii de percepere a operei de către public, în cazul demon- straţiei nu poate fi vorba decât de o percepere vizuală, interpretarea – este percepută atât vizual, cât şi prin intermediul auzului.

Dreptul de interpretare publică

Dreptul de interpretare se referă mai mult la operele dramatice, muzicale, muzical-dramatice, pantomime şi alte opere literare. Dreptul de demonstrare se referă, în special, la operele de artă plastică.

Prin interpretarea publică a operei se subînţelege „reprezentarea operelor, interpretărilor, fonogramelor, emisiunilor organizatorice, difuzare prin recitare, joc, cântec” sau în alt mod, atât în interpretare vie, cât şi cu ajutorul diverselor dispozitive şi procedee astfel, încât acestea să poată fi recepţionate nu doar de membrii familiei sau cunoştinţe apropiate ale acestora.

Spre deosebire de dreptul de divulgare (de publicare), unde se stipulează că acest drept autorul îl poate folosi doar pentru o singură dată, dreptul la demonstrarea şi interpretarea operei poate fi folosit de repetate ori. Aceste drepturi pot fi realizate atât faţă de operele publicate, cât şi nepublicate.

Dreptul de comunicare publică

Dreptul de comunicare publică a operei este o cucerire târzie nu numai a legislaţiei RM, dar şi a legislaţiilor altor ţări.

Art.3 al Legii nr.139/2010 defineşte comunicarea publică drept transmitere prin eter, inclusiv prin satelit (teleradiodifuziune), prin cablu sau prin alte mijloa- ce a imaginilor şi/sau a sunetelor operelor ori a obiectelor drepturilor conexe, astfel încât imaginile sau sunetele să poată fi percepute de persoane care nu fac parte din cercul obişnuit al unei familii şi al cunoscuţilor apropiaţi în locuri în care, fără actul de transmitere, ele nu ar putea percepe imaginile şi/sau sunetele. Comunicarea semnalelor codificate reprezintă o transmitere prin eter sau prin cablu (comunicare publică) în cazul în care mijloacele de decodificare sunt oferite publicului de către organizaţia de difuziune prin eter sau, respectiv, de către organizaţia de difuziune prin cablu ori cu consimţământul acesteia. Retransmiterea prin eter (redifuzarea) sau prin cablu, care nu se efectuează si- multan cu comunicarea publică originală sau care include schimbări (dublări, subtitrări, inserări de reclame) se consideră un nou act de comunicare publică prin eter sau prin cablu.

În cazul dreptului de comunicare publică este prezent, mai mult decât în alte cazuri, elementul publicităţii. Opera este adusă la cunoştinţa publicului prin intermediul unor mijloace tehnice speciale (unde radio sau cablu) care sunt destinate recepţiei marelui public. Auditoriul, căruia îi este adresată opera, creşte şi mai mult în cazul comunicării acesteia prin satelit, adică prin transmiterea semnalelor într-un lanţ neîntrerupt de comunicare condus de satelit şi revenirea la pământ. Într-un asemenea caz, pentru a putea califica comunicarea ca fiind una publică, este suficientă posibilitatea recepţionării acestor semnale, fără a se interesa dacă recepţionarea s-a realizat sau nu în realitate.

Dreptul la retransmiterea simultană şi fără modificări a operei transmise prin eter sau prin cablu

Prin retransmitere, în sensul Legii nr.139/2010, se are în vedere difuzarea simultană, prin eter sau prin cablu, de către o organizaţie de difuziune prin eter sau prin cablu a emisiunilor unei alte organizaţii de difuziune prin eter sau prin cablu.

Dreptul de retransmisie prin cablu se exercită exclusiv prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale.

Suma remuneraţiei de autor pentru dreptul de retransmisie prin cablu se stabileşte luând ca bază orice tip de plăţi pe care operatorii reţelei prin cablu le încasează de la membrii publicului pentru serviciile corespunzătoare, inclusiv pentru accesul tehnic, precum şi pentru menţinerea şi deservirea tehnică a echipamentului utilizat pentru realizarea retransmisiei.

Pentru determinarea cuantumului remuneraţiei şi pentru stabilirea altor clauze, precum şi pentru soluţionarea unor eventuale litigii între părţi, se vor aplica următoarele condiţii:

a)  părţile care determină cuantumul remuneraţiei sunt: organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, pe de o parte, şi operatorii reţelei prin cablu, pe de altă parte;

b)   indiferent de modul de determinare a cuantumului remuneraţiei, acesta nu poate fi mai mic decât tarifele minime aprobate de Guvern.

Organizaţia de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale va transfera cotele remuneraţiilor datorate categoriilor de titulari de drepturi pe care nu îi re- prezintă, organizaţiilor de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale sau altor organizaţii care îi reprezintă pe respectivii titulari şi care sunt responsabile de acumularea şi repartizarea între aceştia a sumelor corespunzătoare.

Dreptul la traducerea operei

Dreptul de traducere a operei permite autorului să efectueze traducerea operei sale sau să permită o atare traducere persoanelor terţe.

În practică, autorul decurge destul de rar la traducerea operei pentru că acest lucru necesită, pe lângă o serie de cunoştinţe particulare şi o anumită rutină. Ţinând cont de faptul că este destul de greu ca autorul să interzică traducerea operei sale, cel mai des vom avea de a face cu dreptul de a autoriza traducerea. Aceeaşi situaţie o întâlnim în cazul altor transformări ale operei.

În concluzie, dreptul la traducere se poate manifesta prin următoarele modalităţi: autorizarea traducerii, autorizarea preluării, adaptării, aranjamentului în scop de a se obţine o operă derivată, autorizarea publicării în culegeri etc. Amintim cu această ocazie că, în aceste cazuri, alături de numele traducăto rului, adaptorului etc., se va menţiona în mod obligatoriu şi numele autorului operei originale.

Autorizarea traducerii, adaptărilor, prelucrărilor etc., trebuie efectuată în for- mă scrisă. Autorizarea poate îmbrăca fie forma unui act de voinţă unilateral, fie poate fi înserată sub forma unei clauze contractuale. În ambele cazuri, considerăm necesar ca autorul să precizeze expres limitele în care opera va putea fi modificată.

Dreptul la transformarea, adaptarea, aranjamentul sau alte modificări ale operei

Dreptul la prelucrarea operei, ca şi dreptul la traducerea acesteia prevede posibilitatea autorului de a prelucra opera sa cum doreşte, precum şi dreptul de a transmite acest drept altor persoane. Operele prelucrate constituie un obiect nou al dreptului de autor şi valorificarea lor se efectuează doar cu acordul autorului operei originale, permisiunea de a efectua prelucrarea operei presupunând şi dreptul de a o valorifica.

Dreptul la remuneraţie pentru utilizarea operei

Deşi nu-l enumeră expres printre drepturile patrimoniale de autor, este in- discutabil că şi Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe îi recunoaşte autorului acest drept. Prin exercitarea oricărei prerogative care compune dreptul de valorificare a operei, autorul îşi exercită concomitent şi dreptul la remuneraţie.

Onorariul de autor este o remuneraţie plătită autorului (titularului de drepturi) pentru folosirea operei, adică pentru folosirea rezultatelor muncii creatoare a autorului.

Autorul este în drept să stabilească modul, termenul, suma şi alte condiţii privind plata onorariului pentru fiecare caz de utilizare a operei. Aceasta se întocmeşte prin intermediul unui contract, care prevede achitarea unei sume exacte pentru întreaga operă, prin acord sau în cote procentuale din încasările brute de la difuzarea operei, sau conform tarifelor stabilite de Guvern, care ţin cont de volum, tiraj şi alţi indici ai operei publicate sau în altă formă acceptată de părţi.

De aici distingem 3 modalităţi de plată a onorariului:

a)  cote procentuale din încasările brute de la difuzarea operei;

b)  prin acord;

c)  conform tarifelor stabilite de Guvernul RM.

Tarifele onorariilor de autor sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.641 din 12.07.2001 despre tarifele minime ale remuneraţiei de autor.

 

4. Durata protecției drepturilor de autor.

 

Termenele de protecţie a dreptului de autor

 

Drepturile patrimoniale exclusive şi dreptul la remuneraţie, prevăzute de prezenta lege în privinţa operelor (în continuare în prezentul articol - drepturi  patrimoniale),  cu excepţia unor drepturi similare prevăzute în privinţa operelor de artă aplicată, se protejează pe tot timpul vieţii autorului şi timp de 70 de ani  după  deces,  începînd  cu  1  ianuarie  al anului următor celui al decesului autorului, dacă prezentul articol nu prevede altfel.

Drepturile patrimoniale asupra operei audiovizuale se protejează  timp  de  70  de ani, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului dintre următorii coautori:

a)  realizatorul principal (regizorul-scenograf);

 

b)  autorul scenariului (scenaristul);

 

c)   autorul dialogului;

 

d)   compozitorul – autorul operei muzicale (cu sau fără text) special create pentru această operă audiovizuală.

Termenul de protecţie a unei opere muzicale cu text încetează după 70 de ani de la decesul ultimului supravieţuitor dintre următoarele persoane, indiferent dacă acestea au fost sau nu desemnate drept coautori: textierul şi compozitorul, cu condiţia ca ambele contribuţii să fi fost create în mod specific pentru respectiva compoziţie muzicală cu text.

Drepturile patrimoniale asupra unei opere anonime sau apărute sub pseudonim, cu excepţia celei de artă aplicată, se protejează timp de 70 de ani, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al publicării legale a operei. Dacă autorul unei  opere  anonime  sau apărute sub pseudonim îşi dezvăluie identitatea sau dacă identitatea lui, în decursul acestei perioade, devine cunoscută.

(3)   Drepturile patrimoniale asupra operei create în copaternitate, cu excepţia operei de artă aplicată, se protejează pe parcursul întregii vieţi a fiecăruia dintre coautori şi timp de 70 de ani, începînd cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului coautor supravieţuitor.

Drepturile patrimoniale asupra operei de artă aplicată se protejează timp de 25 de ani de la data creării ei, cu excepţia desenelor şi modelelor industriale neînregistrate

conform Legii privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, create în scop industrial de reproducere, care se protejează timp de 3 ani de la data creării lor.

Dacă termenul de protecţie a drepturilor patrimoniale asupra operei în ţara de origine este mai mare decît termenele de protecţie prevăzute de prezenta lege, se aplică normele prezentei legi, iar dacă acest termen este mai mic, se aplică normele legislaţiei ţării de origine.

La expirarea termenului de protecţie a drepturilor patrimoniale, opera intră în domeniul public. Operele intrate în domeniul public pot fi valorificate liber, cu condiţia de respectare a drepturilor morale ale autorilor şi ale altor titulari de drepturi.

Drepturile morale ale autorului sînt protejate pe un termen  nelimitat.  După decesul autorului, protecţia drepturilor sale morale este exercitată de către moştenitori şi de organizaţiile abilitate în modul corespunzător să asigure protecţia drepturilor autorilor. Astfel de organizaţii asigură protecţia drepturilor  morale  ale  autorilor  şi  în  cazul  cînd aceştia nu au moştenitori sau în cazul de stingere a dreptului lor de autor.

 

 

5. Contractul de autor.

 

Transmiterea drepturilor patrimoniale prin contracte de autor

Autorii sau alţi titulari ai dreptului de autor  pot  transmite  prin  contract  de cesiune, dacă prezenta lege nu prevede altfel, drepturile patrimoniale exclusive, precum şi dreptul la remuneraţie de autor. În urma unei asemenea cesiuni, titular de drepturi devine cesionarul.

În cazul în care prezenta lege nu prevede altfel, drepturile patrimoniale exclusive pot fi transmise, de asemenea, prin acordarea de licenţe exclusive sau neexclusive. Dacă în contractul de licenţă nu se stipulează expres că licenţa este exclusivă, aceasta se consideră neexclusivă.

Licenţa exclusivă prevede transmiterea dreptului de  valorificare  a  operei  în limitele stabilite de această  licenţă  numai  licenţiatului.  Licenţiatul,  de  asemenea,  are dreptul, în limitele stabilite de licenţă, să permită sau să  interzică  valorificarea  operei  de către alte persoane.

În cazul unei licenţe neexclusive, licenţiatul poate, în limitele stabilite de această licenţă, valorifica opera ca şi persoanele care au obţinut dreptul de valorificare a acesteia. Licenţiatul nu are dreptul să permită sau să interzică valorificarea operei de către alte persoane.

Condiţiile şi forma contractului de autor

 

Contractul de autor trebuie să fie încheiat în formă scrisă şi să prevadă modul de valorificare a operei (dreptul concret care se transmite prin acest contract), termenul de valabilitate, teritoriul de acţiune a dreptului, cuantumul remuneraţiei sau baza de calcul a acesteia pentru fiecare tip de valorificare a operei, condiţiile şi termenul de plată ale remuneraţiei, precum şi alte clauze pe care  părţile  le  consideră  esenţiale.  Contractul  de autor privind valorificarea operelor în ziare şi în alte publicaţii periodice poate fi încheiat şi în formă verbală.

În cazul în care în contractul de autor lipseşte clauza privind teritoriul pe care se exercită dreptul, dreptul transmis prin acest contract  se  exercită  numai  în  limitele teritoriului Republicii Moldova.

În cazul în care în contractul de autor care prevede acordarea unei licenţe nu este indicat termenul său de valabilitate, contractul de autor se consideră încheiat pe un termen de 3 ani de la data încheierii, dacă se referă la valorificarea unei opere fără modificări, şi pe un termen de 5 ani, dacă se referă la valorificarea unei opere adaptate sau altfel modificate ori traduse.

Clauzele contractului de autor care contravin prevederilor prezentei legi se consideră nule şi în locul acestora se aplică condiţiile prevăzute de lege.

Orice clauze ale contractului de autor care îl limitează pe autor de a crea în viitor opere pe o anumită temă sau într-un anumit domeniu se consideră nule.

În contractul de autor, remuneraţia de autor se stabileşte în cote procentuale din venitul obţinut ca urmare a valorificării în modul corespunzător a operei sau sub forma unei taxe forfetare, sau în conformitate cu tarifele remuneraţiei aprobate de organizaţiile de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, sau în oricare alt mod.

Guvernul aprobă tarifele minime ale remuneraţiei de autor în procente sau sub formă de taxe forfetare.

 

 

6. Drepturi conexe a dreptului de autor.

Prin drepturile conexe înţelegem ansamblul prerogativelor nepatrimoniale (morale) şi patrimoniale pe care legea le recunoaşte unor categorii de persoane fizice sau juridice care desfăşoară activităţi subsecvente activităţii de creaţie propriu-zisă.

Pentru apariţia şi exercitarea drepturilor conexe nu este necesară respectarea vreunei formalităţi. În absenţa unei probe contrare, persoana fizică sau juridică al cărei nume sau denumire apare în mod obişnuit pe o imprimare a interpretării, pe o fonogramă, videogramă sau pe o imprimare a unei emisiuni se consideră interpret, producător de fonogramă sau videogramă, respectiv, or- ganizaţie de difuziune prin eter sau prin cablu.

Pentru a informa publicul despre drepturile lor, interpreţii şi producătorii de fonograme sau videograme, organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu pot indica, pe fiecare exemplar sau ambalaj al fonogramei, videogramei, emisi- unii, simbolul protecţiei drepturilor conexe, care constă din trei elemente:

a)  litera latină „P” inclusă în cerc;

b)  numele sau denumirea titularului de drepturi conexe exclusive;

c)  anul primei publicări a interpretării, fonogramei, videogramei, emisiunii.

 

Drepturile conexe se exercită fără a prejudicia dreptul de autor.

Sunt recunoscute şi protejate drepturile conexe ale următoarelor categorii de persoane (titularii drepturilor conexe):

1. interpreţii;
2. producătorii de fonograme;
3. producătorii de videograme;
4. organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu.

Obiectul drepturilor conexe se deduce şi poate consta din:

-  interpretări;

-  înregistrările sonore şi audiovizuale ale producătorilor unor astfel de înregistrări;

-  emisiunile organizaţiilor de difuziune.

Actuala reglementare recunoaşte o serie de drepturi morale şi patrimoniale ale acestor artişti interpreţi sau executanţi asemănătoare cu cele recunoscute ale autorilor.

Drepturile interpreţilor

În doctrină s-a pus problema dacă aceşti interpreţi sunt coautori la realizarea operei. Pentru că aceștia nu participă la crearea operei interpretate, s-a considerat că nu pot avea calitatea de coautori, prestaţia lor a fost considerată drept operă derivată. Această calificare nu este justă pentru că ar însemna să se pună această prestaţie pe aceeaşi treaptă cu traducerile sau adaptările care, însă, sunt opere cu entitate proprie.

 

Este adevărat că artiştii prin talentul lor măresc frumuseţea unei opere şi de multe ori importanţa rolului lor este egală cu cea a autorului, iar uneori chiar superioară, mai ales la scara realizărilor şi realităţilor comerciale.

Prin urmare, s-a considerat că pentru protecţia prestaţiei interpreţilor sau executanţilor este necesar să se instituie un regim care, deşi modelat după cel al dreptului de autor, să fie diferit de acesta.

Legislaţiile care au consacrat o asemenea protecţie au realizat-o în cadrul aşa-numitelor drepturi conexe.

Existenţa unei conexiuni speciale între opera interpretată şi interpretarea ei este demonstrată de faptul că de multe ori interpretarea unei opere poate compromite sau să dea strălucire operei preexistente.

Deși Legea RM nu specifică cine face parte din categoria interpreţilor, aceștia sunt enumeraţi în art.27 din legea română: „actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretea- ză, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau ar- tistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori marionete”. În conformitate cu prevederile din Legea nr.139/2010, interpretul beneficia-

ză de următoarele drepturi morale în privinţa interpretării sale:

a)   dreptul la paternitate – dreptul de a se considera interpret şi de a cere o atare recunoaştere, inclusiv prin comunicarea sau indicarea numelui său la fiecare valorificare a interpretării sale, dacă prin lege nu sunt stabilite alte pre- vederi sau excepţii;

b)  dreptul la nume – dreptul interpretului de a decide cum va figura numele său la valorificarea interpretării (numele adevărat, pseudonimul sau anonim);

c)  dreptul la respectarea integrităţii interpretării – dreptul la protecţia inter- pretării sale contra oricărei denaturări, schimonosiri sau contra oricăror altor atingeri care pot prejudicia onoarea sau reputaţia interpretului.

Drepturile patrimoniale ale interpretului:

Interpretul are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni:

a)  imprimarea interpretării sale încă neimprimate;

b)  reproducerea imprimării interpretării sale;

c)  distribuirea imprimării interpretării sale;

d)  închirierea imprimării interpretării sale;

e)  comunicarea publică prin eter sau prin cablu a interpretării sale, cu excepţia cazului când interpretarea este ea însăşi o interpretare televizată ori radiodifuzată sau este executată de pe o imprimare;

f)  punerea la dispoziţie în regim interactiv a interpretării sale imprimate.

Interpreţilor li se recunoaşte un drept patrimonial conex dreptului de autor şi cu privire la prestaţiile colective, realizate în formaţii cum ar fi, membrii unui grup, cor, corp de balet, trupe teatrale, şi care trebuie să-şi desemneze dintre ei, în scris, cu acordul majorităţii membrilor grupului, un reprezentant pentru exerciţiul drepturilor prevăzute de Lege.

Pentru cazul în care interpretul își desfăşoară activitatea pe baza unui contract individual de muncă, legea a reglementat două situaţii cu privire la drepturile patrimoniale ale acestor artişti.

 

În situaţia în care interpretul a participat la realizarea unei opere audiovizuale, ori a unei înregistrări sonore, dacă nu există o convenţie contrară, se consideră că acesta cedează producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut. Re- muneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale care aparţin unui interpret se stabilesc prin acordul părţilor.

Cuantumul remuneraţiei poate să fie calculat fie proporţional cu încasările provenite din exploatarea prestaţiei, fie în sumă fixă sau orice alt mod. Dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, interpretul poate solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea remuneraţiei, la fel ca şi în cazul contrac tului de cesiune a drepturilor de autor.

În lipsa unei prevederi exprese în contractul individual de muncă drepturile patrimoniale aparţin interpretului.

Autorul unei prestaţii executate în cadrul unui contract individual de muncă îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a acesteia ca parte integrantă în an-samblul creaţiei sale.

În ceea ce priveşte durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute interpretului de Lege, aceasta este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc fixarea sau comunicarea către public.

Drepturile producătorilor de fonograme

Se consideră fonogramă imprimarea exclusiv sonoră a oricărei interpretări, opere sau expresii folclorice, a sunetelor ori reprezentărilor lor, cu excepţia imprimărilor sonore incluse în opera audiovizuală.

Producătorul de fonograme reprezintă persoana fizică sau juridică din a cărei iniţiativă şi pe a cărei responsabilitate, inclusiv financiară, se efectuează prima imprimare a sunetelor interpretării, a altor sunete ori a reprezentărilor de sunete.

Producătorul de fonograme are dreptul recunoscut de lege ca în cazul re- producerii şi difuzării fonogramelor pe care le realizează, să înscrie pe suportu- rile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suprafeţe, pe lângă menţiunile privind autorul şi interpretul, şi propriul său nume şi denumirea întreprinderii sale. Pe lângă acest drept moral, producătorilor de fonograme li se recunoaşte un drept patrimonial exclusiv de a autoriza efectuarea de către terţi a unor activităţi cu privire la:

a)  reproducerea fonogramei;

b)  distribuirea exemplarelor de fonogramă;

c)  închirierea exemplarelor de fonogramă;

d)  importul, în scop de distribuire, al exemplarelor de fonogramă, inclusiv al exemplarelor executate cu consimţământul producătorului de fonograme;

e)  punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a fonogramei;

f)  adaptarea sau orice altă transformare a fonogramei.

Drepturile producătorului de fonograme se protejează timp de 50 de ani de la data imprimării fonogramei. Totuşi, dacă în această perioadă fonograma a fost legal publicată sau comunicată public, drepturile menţionate se protejează timp de 50 de ani de la data efectuării celei mai vechi din respectivele acţiuni.

 

Drepturile producătorilor de videograme

Se consideră videogramă prima imprimare a unor imagini, însoţite sau nu de sunete, indiferent de faptul dacă reprezintă sau nu o operă audiovizuală.

Producătorul de videograme este persoana fizică sau juridică din a cărei inițiativă şi pe a cărei responsabilitate, inclusiv financiară, este imprimată videograma. Producătorii de videograme pot exercita aceleași drepturi morale şi patrimoniale ca şi producătorii de fonograme, cu excepţia adaptării sau orice altei transformări a videogarmei.

Drepturile producătorului de videograme, de asemenea, se protejează timp de 50 de ani de la data imprimării videogramei.

Organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu

Organizaţiile de difuziune prin eter sau prin cablu sunt creatori de programe, iar programele reprezintă o operă comună creată de mai mulţi coautori, în cola- borare.

Aceste organizaţii au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza, cu obligaţia pentru cel autorizat de a menţiona numele respectivelor organizaţii, următoa rele activităţi:

a)  imprimarea emisiunii;

b)  reproducerea unei imprimări a emisiunii;

c)  distribuirea imprimării emisiunii;

d)  comunicarea publică prin eter sau prin cablu a emisiunii;

e)  retransmiterea emisiunii;

f)   comunicarea publică a emisiunii în locuri accesibile publicului cu plată pentru intrare;

g)  punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a imprimării emisiunii. La cele expuse mai sus se adaugă dreptul patrimonial exclusiv al organizaţiilor de difuziune prin eter sau prin cablu de a împiedica importul de còpii realizate, fără autorizaţia lor, de pe propriile programe de radio sau de televiziune,

fixate pe orice tip de suport.

Drepturile organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu se protejează timp de 50 de ani de la prima difuzare a emisiunii.

Drepturile producătorilor bazelor de date

Producătorul unei baze de date, care dovedeşte că a făcut o investiţie substanţială din punct de vedere calitativ şi/sau cantitativ în obţinerea, verificarea sau prezentarea conţinutului ei, are dreptul să interzică extragerea şi/sau reutilizarea conţinutului integral sau a unei părţi substanţiale, evaluate calitativ şi/ sau cantitativ, a acelei baze de date.

Nu este permisă extragerea şi/sau reutilizarea repetată şi sistematică a unor părţi nesubstanţiale din conţinutul unei baze de date, însoţită de acte con- trare unei exploatări legale a acelei baze de date sau care prejudiciază nejusti- ficat interesele legitime ale producătorului bazei de date.

Termenul de protecţie a drepturilor producătorilor bazelor de date

Dreptul producătorului unei baze de date se protejează timp de 15 ani, înce- pând cu 1 ianuarie al anului următor celui de finalizare a bazei de date.

Orice modificare substanţială, evaluată calitativ sau cantitativ, a conţinutului unei baze de date, inclusiv orice modificare substanţială rezultând din acumularea completărilor, eliminărilor sau a schimbărilor succesive, care de- notă o nouă investiţie semnificativă, evaluată calitativ sau cantitativ, permi- te atribuirea unui termen de protecţie propriu bazei de date, care rezultă din această investiţie.

Drepturile şi obligaţiile utilizatorilor legali ai bazelor de date

Producătorul unei baze de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, nu poate să interzică unui utilizator legal al bazei de date să extragă şi/sau să reutilizeze părţi nesubstanţiale din conţinutul acesteia, evaluate cantitativ şi/sau calitativ, oricare ar fi scopul utilizării. Atunci când un utilizator legal al bazei de date are permisiunea de a extrage şi/sau de a reutiliza doar o parte a bazei de date, prezentul alineat se aplică numai părţii respective. Orice clauză contrară prevederilor acestui alineat este nulă.

Utilizatorul legal al bazei de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, nu poate efectua acte contrare unei exploatări normale a acestei baze de date sau care prejudiciază nejustificat interesele legitime ale producă- torului bazei de date.

Excepţii referitoare la drepturile producătorilor bazelor de date

Utilizatorul legal al bazei de date, care este pusă la dispoziţia publicului în orice mod, poate, fără consimţământul producătorului bazei de date, să extragă şi/sau să reutilizeze o parte substanţială din conţinutul acesteia în următoarele cazuri:

a)   la extragerea în scopuri personale a conţinutului unei baze de date ne- electronice;

b)  la extragerea în scopuri de studiu sau de cercetare, cu condiţia de a indica sursa şi în măsura justificată de scopul necomercial urmărit;

c)  la extragerea şi/sau reutilizarea în scop de asigurare a securităţii publice ori în scop de asigurare a derulării şi reflectării adecvate a procedurilor parlamentare, administrative sau judiciare.

Excepţii şi limitării ale drepturilor patrimoniale de autor și conexe

Comparând dreptul de proprietate cu dreptul proprietăţii intelectuale în privinţa existenţei în timp, vom constata că dreptul de proprietate este perpetuu, pe când dreptul de proprietate intelectuală este limitat în timp. Dreptul de au- tor nu depinde de dreptul de proprietate asupra obiectului material în care şi-a găsit expresie opera respectivă. Procurarea unui asemenea obiect nu conferă proprietarului acestuia nici unul din drepturile acordate autorului de lege.

Napoleon considera la timpul său că „proprietatea autorilor n-ar trebui să dureze decât în timpul vieţii lor”.

Ideea limitării duratei dreptului de autor datează încă din secolul al XVIII- lea şi se bazează atât pe natura specifică a acestui drept, cât şi pe raţiuni de interes social. Legiuitorul a acordat un tratament diferenţiat proprietăţii asupra bunurilor corporale faţă de proprietatea asupra bunurilor incorporale (creaţiile intelectuale), datorită faptului că bunurile corporale, în general, sunt utilizate de un proprietar sau mai mulţi coproprietari, pe când operele intelectuale au tendinţa de a cădea în domeniul public, de multe ori necunoscându-se autorul unei opere după trecerea unei perioade mai îndelungate de timp.

Dreptul de proprietate intelectuală se confruntă astăzi cu două probleme ce au consecinţe serioase pentru protecţia proprietăţii intelectuale, în general, şi a drepturilor de autor, în particular:

1)   prima problemă vizează importanţa economică în continuă creştere a creaţiilor intelectuale ca bunuri (imateriale) ce fac obiectul unui comerţ internaţio- nal tot mai profitabil;

2)       a doua problemă ţine de progresul mijloacelor tehnologice ce contribuie la crearea, stocarea, reproducerea şi transmiterea creaţiilor intelectuale, devenite imposibil de controlat, şi care, în final, conduce la reproducerea şi utilizarea neautorizată a operelor, fenomen cunoscut sub numele de „piraterie”.

Având în vedere nivelul diferit de dezvoltare a fiecărui stat, înainte de a ad- opta o anumită metodologie, este necesar de a analiza şi de a evalua situa- ţia existentă. După aceasta urmează să fie formulat un act internaţional oficial, normele căruia vor reflecta nivelul minim de protecţie, iar statele vor avea disponibilitatea unei tratări mai largi. În acest context, trebuie de menţionat că prin legile naţionale trebuie să se stabilească echilibrul între autori şi utilizatori, avându-se în vedere necesitatea strictei respectări a drepturilor omului. Astfel, problema tratării excepţiilor şi limitărilor a rămas deschisă pentru discuţii ulteri- oare, urmând să fie perfecţionate şi uniformizate formatele accesibile, mai ales cele digitale, folosite de diferite ţări.

Privite ca puncte de echilibru extrem de importante, aceste limite sau excepţii sunt adeseori definite drept „un privilegiu al altei persoane decât titularul dreptului de autor de a utiliza opera protejată într-un mod rezonabil fără autorizarea titularului dreptului de autor, în ciuda monopolului oferit titularului dreptului de autor”.

La nivel internaţional, s-a convenit asupra unui test în trei etape care trebuie satisfăcut în cazul introducerii oricărei limitări cu privire la dreptul de autor. Este de menţionat că excepţiile şi limitările dreptului de autor se aplică mutatis mutandis drepturilor conexe. Astfel, art.9 alin.2 al Convenţiei de la Berna, art.13 al Acordului, art.10 al Tratatului OMPI privind dreptul de autor, art.16 al Tratatului OMPI privind interpretările, execuţiile şi fonogramele preconizează că o limitare a dreptului de autor nu poate fi stabilită decât în cazurile:

-   speciale;

-   care nu contravin exploatării normale a operei; sau

-   care nu prejudiciază nejustificat interesele legitime ale autorului.

Legea nr.139/2010 a avut la bază trei principii esenţiale – crearea, valorificarea şi protejarea obiectelor dreptului de autor şi a drepturilor conexe. Astfel, conform prevederilor legale, reproducerea unei opere publicate legal poate fi permisă fără consimţământul autorului sau al altui titular al dreptului de autor doar dacă a fost plătită o remuneraţie echitabilă (remuneraţie compensatorie), atunci când reproducerea este făcută exclusiv pentru uz personal şi privat de către o persoană fizică, ce nu urmăreşte obţinerea vreunui avantaj comercial direct sau indirect. Dreptul la remuneraţie compensatorie poate fi exercitat numai prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor pa trimoniale.

Prevederile de mai sus nu se referă la:

a)  reproducerea unei opere de arhitectură în formă de clădire sau construc-

ţie similară;

b)  reproducerea unei baze de date electronice;

c)   reproducerea unui program de calculator, cu excepţia de decompilare a programelor de calculator;

d)  reproducerea integrală a unei cărţi, partituri sau a originalului unei opere de artă plastică;

e)  reproducerea unei opere audiovizuale în timpul interpretării ei publice;

f)   reproducerea oricărei opere în baza unui exemplar sau dintr-o sursă de care persoana ce reproduce opera are cunoştinţă sau, în virtutea unor circumstanţe concrete, are motive rezonabile să cunoască faptul că este ilicită.

Remuneraţia compensatorie o achită persoanele fizice şi juridice care pro- duc sau importă orice echipament (audio-video, magnetofoane, drivere pentru discuri etc.) şi suporturi materiale (suporturi pentru imprimarea sonoră şi/sau video; casete, discuri laser, compact-discuri etc.) care pot fi utilizate pentru efec- tuarea unor atare reproduceri.

Nu se achită remuneraţie compensatorie pentru echipamentul şi suporturile materiale destinate efectuării imprimărilor dacă acestea sunt obiecte de export, au menire profesională şi nu pot fi folosite în condiţii casnice sau sunt importate de o persoană fizică exclusiv pentru uz personal.

Bibliotecile întotdeauna au jucat un rol important în menţinerea echilibrului în domeniul legislativ cu privire la dreptul de autor. Astfel, aceste instituţii utilizează colecţiile pe care le gestionează şi le păstrează în conformitate cu Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, din diferite motive: fie că şi- au pierdut actualitatea, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege, fie că constituie patrimoniul naţional şi oferă acces la aceste documente, respectând limitele şi excepţiile prevăzute de lege.

Legea nr.139/2010 stipulează, de asemenea, că utilizarea operelor este permisă, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, dar cu respectarea cerinţelor legale, sub următoarele forme:

a)  utilizarea unor citate de proporţii reduse în cadrul unei alte opere, în scop de cercetare sau de critică, indicându-se sursa şi numele autorului, exceptând cazurile în care acest lucru este imposibil;

b)   utilizarea operelor ca material ilustrativ în publicaţii, emisiuni sau în im- primări audio sau video de caracter didactic, cu condiţia să se indice sursa şi numele autorului, exceptând cazurile în care acest lucru este imposibil, şi în măsura justificată de atingere a unui scop necomercial;

c)   reproducerea şi distribuirea în presă, comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a articolelor publicate legal cu privire la subiectele de actualitate economică, politică ori religioasă sau a unor opere radiodifuzate ori televizate în cazurile în care astfel de utilizări nu sunt interzise în mod expres şi dacă se indică sursa şi numele autorului;

d)  utilizarea operelor sau a altor obiecte protejate pentru relatarea evenimentelor curente, în măsura justificată de scopul de informare şi cu condiţia să fie indicată sursa şi numele autorului, exceptând cazurile în care acest lucru este imposibil;

e)  utilizarea discursurilor publice şi a extraselor din prelegerile publice, opere sau din alte obiecte protejate de caracter similar, în măsura justificată de scopul de informare şi cu condiţia să fie indicată sursa şi numele autorului, exceptând cazurile în care acest lucru este imposibil;

f)   utilizarea în scopul securităţii publice sau pentru a asigura derularea şi reflectarea adecvată a procedurilor parlamentare, administrative sau judiciare;

g)  imprimarea operelor pentru utilizare temporară, realizată de organizaţiile de difuziune la propriile instalaţii şi pentru propriile emisiuni;

h)   utilizarea operelor în folosul persoanelor cu deficienţe de vedere, având legătură directă cu deficienţa respectivă şi fiind de natură necomercială, în măsura justificată de o astfel de utilizare;

i)  imprimarea emisiunilor organizaţiilor de difuziune de către instituţiile sociale nonprofit, precum sunt spitalele, cu condiţia ca titularii de drepturi să pri- mească o remuneraţie echitabilă;

j)   utilizarea operelor în timpul ceremoniilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de autorităţi publice;

k)   utilizarea operelor, cum ar fi cele de arhitectură sau sculptură amplasate permanent în locuri publice;

l)  utilizarea operelor în scop de reclamă a expoziţiilor publice sau a vânzărilor de opere de artă, în măsura necesară pentru promovarea evenimentului, excluzând orice alte scopuri comerciale;

m)   utilizarea operelor cu scopul de a caricaturiza sau a parodia;

n)   utilizarea operelor în legătură cu demonstrarea sau reparaţia unui echipament;

• o)  utilizarea unei opere artistice sub forma unei machete sau a unui desen ori plan al unui imobil în scop de reconstrucţie a imobilului respectiv;

p)   utilizarea, prin comunicare sau prin punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv, în scop privat de studiu sau de cercetare de către persoanele fizice, prin intermediul unor echipamente speciale a operelor şi a altor obiecte protejate aflate în colecţiile lor şi care nu fac obiectul achiziţionării sau al licenţierii.

Astfel, în condiţiile expuse de lege, nu constituie o încălcare a dreptului de autor, reproducerea unei opere, fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau în cercul normal al familiei, cu condiţia ca opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.

De remarcat faptul că, din momentul aducerii operei la cunoştinţa publică, este efectiv imposibil de controlat în ce scop sunt realizate reproducerile: personal sau public. Uzul personal defineşte doar folosirea în cercul normal al familiei şi exclude ideea de uz public. Pentru a determina însă „cercul normal al familiei” este necesar de a admite una dintre interpretările expuse de doctrină şi jurisprudenţă: fie în mod restrictiv, fie în mod extensiv.

În ceea ce priveşte interpretarea excesiv de restrictivă a sferei de aplicare a limitărilor, acestea sunt prevăzute de Lege pentru apărarea unor interese di- verse, dar generale şi nu ar aduce decât prejudicii consumatorilor, autorilor şi, în final, chiar titularilor de drepturi.

Cu toate acestea, nu a dispărut necesitatea colaborării dintre AGEPI şi biblioteci în vederea extinderii prevederilor legale adaptate necesităţilor cu- rente ale consumatorilor de informaţii, fiind încă viabilă puntea de conlucrare în scopul elaborării sau modificării unor acte comune privind coordonarea activităţii tuturor subiecţilor implicaţi. Nimeni nu neagă drepturile autorilor de a primi remuneraţia meritată, dar limitele şi excepţiile prevăzute de lege trebuie să asigure şi societăţii rambursarea investiţiilor pentru educare şi cercetare. Doar astfel fiind posibilă obţinerea echilibrului de interese dintre biblioteci şi dreptul de autor.