D R E P T U L    C I V I L

 

         1.  Noţiunea,  metoda,  obiectul  şi  izvoarele  dreptului  civil   

     

         2.  Subiectele  dreptului  civil

 

         3.  Tranzacţiile  (convenţiile)  de  drept  civil  şi  clasificarea  lor   

 

         4.  Reprezentarea  şi  procura                                                    

 

         5.  Termenele   în  dreptul  civil

        

         6.  Dreptul  de  proprietate                                         

 

         7.  Protecţia  juridică  a  proprietăţii  intelectuale  

 

         8.  Obligaţii  de  drept  civil.  Contractul       

        

         9.  Moştenirea                                                              

 

       10.  Răspunderea  civilă                                    

 

 

 

       Termenul „drept civil” a apărut foarte demult. Rădăcinile lui pornesc de la dreptul roman. El provine din latinescul „Jus civil”, ceea ce înseamnă „drept civil”, prin care se înţelege dreptul cetăţenilor romani, opus sistemului „Jus gentium”, aplicabil tuturor popoarelor. Acest termen     a fost şi este folosit în toate sistemele de drept, constituind fundamentul codurilor civle clasice (francez, italian, german, român etc.), stând la baza întregului sistem al dreptului civil contemporan.

 

 

 

1.   Noţiunea,  metoda,  obiectul  şi  izvoarele  dreptului  civil

 

 

       Dreptul civil este una din cele mai vechi şi fundamentale ramuri de drept. Dintre ramurile de drept ale R. Moldova dreptul civil cuprinde cea mai largă sferă de reglementare  a  relaţiilor  sociale.

       În viaţa de toate zilele aproape că nu există domenii ale activităţii umane în care      să nu fie implicate normele dreptului civil. Anume dreptul civil însoţeşte orice      persoană  de  la  naştere  până  la  încetarea  din  viaţă.

 

       Astfel, dreptul civil este cel mai important document juridic pentru funcţionarea statului de drept.   Codul civil mai este denumit şi a doua constituţie.

                    Noţiunea  (definiţia)  dreptului civil  este  următoarea :                                2

                                                              

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

     Ramură de drept care reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile    personale nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice, în care părţile            se află pe poziţii de egalitate juridică, în scopul dezvoltării şi perfecţionării            relaţiilor  sociale.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

                                                         

       Este necesar de menţionat faptul că dreptul civil reglementează nu toate raporturile  patrimoniale şi nepatrimoniale. Unele raporturi pot constitui obiectul reglementării altor ramuri        de drept (dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul internaţional public                    şi   privat etc.).

 

 

                     Din  definiţie  relevăm  următoarele  elemente  esenţiale :

 

 

       1)  Dreptul civil este o ramură a sistemului de drept, cuprinzând în sine o totalitate  de norme de drept care reglementează un cadru strict de relaţii şi anume :

 

       Principiile dreptului civil

       Subiectele dreptului civil

       Actele civile

       Termenele în dreptul civil

       Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

       Obligaţiile civile

       Contractele civile

       Succesiunile

 

       2)  Normele dreptului civil au ca obiect de reglementare relaţiile patrimoniale           şi  relaţiile  personale  nepatrimoniale

 

       3)  subiectele  raporturilor de drept civil  sunt  persoane  fizice  şi  juridice

 

       4)  Poziţia de egalitate juridică a părţilor la raport, prin care se înţelege că nici una  din părţi nu este obligată să se supună (subordoneze) celeilalte, cu alte cuvinte părţile aflându-se  pe  picior  de  egalitate  juridică.

 

Egalitatea juridică a părţilor este metoda de reglementare specifică dreptului civil.

 

 

                          Metoda de reglementare a dreptului civil

 

       Prin metodă de reglementare se înţelege totalitatea de mijloace şi metode cu ajutorul cărora dreptul influenţează relaţiile sociale, comportarea oamenilor în aceste relaţii.

 

               Astfel,  metodele  de  reglementare  a  dreptului  civil  sunt :

 

       –   Metoda  prescriptivă   –   cere  un  comportament  cert  şi  sigur  al  legii

       –   Metoda  interdicţiei   –   care  interzice  sau  stabileşte  careva  limitări  indirecte

       –   Metoda  permisivă   –   admite  diverse  variante  de  acţiuni.

                                Obiectul de reglementare al dreptului civil                                           3

 

 

       Prin obiect de reglementare al dreptului civil înţelegem relaţiile sociale reglementate de norma de drept.

 

     Obiectul de reglementare al dreptului civil este constituit din două categorii de raporturi  juridice :

 

1)  raporturi patrimoniale      (care constituie majoritatea),    sunt  acele  raporturi  sociale

                                                    care au un conţinut economic, o valoare economică şi pot fi evaluate în bani. Asemenea raporturi sunt : de proprietate, vânzare-cumpărare, donaţie,  împrumutul,  închirierea,  cauzarea unei daune,  raporturi  obligaţionale  etc.

 

        Notă :  Dreptul civil nu reglementează însă toate raporturile patrimoniale, ci numai pe acelea ale căror  subiecte  se  află  într-o  poziţie  de  egalitate  juridică.

 

     2)  raporturi personale nepatrimoniale,     sunt  acelea  raporturi  sociale  care  nu  au

                                                                           conţinut economic  (neputând fi evaluate    şi exprimate în bani), dar unul moral,  prin  care  se  manifestă  individualitatea  persoanei,  cum  ar  fi :   

           –   apărarea  onoarei  şi  demnităţii  persoanei,

           – dreptul la nume pentru persoanele fizice şi dreptul la denumire pentru  persoanele  juridice,  

           –   dreptul  la  creaţie  intelectuală  (de autor),

           –   starea  civilă   etc.

----------------------------------------------------------------------------------------------------

       Dacă detalizăm categoriile de relaţii ce fac obiectul dreptului civil, atunci deosebim două mari categorii de raporturi patrimoniale :  raporur  reale  şi raporturi  obligaţionale.

 

       Raporurile reale   –   sunt acelea care au în conţinutul lor  drepturi reale  cum ar fi:  dreptul  

                                         de  proprietate  şi  alte  drepturi  reale.

       Raporturi obligaţionale  –  adică  acelea  raporturi  legate  de  trecerea  bunurilor  de  la  un  

                                                     subiect la altul. Aceste relaţii sunt diverse şi multiple. Ele iau naştere în baza diferitor contracte între persoane fizice şi juridice (transmiterea în proprietate,        în posesie şi folosinţă a bunurilor,  prestarea diferitelor lucrări de servicii,  etc.).

 

       Raporturile  personale nepatrimoniale  la rândul lor sunt acele  raporturi  ce  privesc :

 

 –    existenţa  şi  integritatea  subiectelor  de  drept  civil   (legate  de  viaţă,  sănătate, 

      demnitate,  onoarea); 

–     raporturi  de  identificare  (legate de nume, denumire, domiciliu);

–      raporturi  generale  de  creaţie intelectuală  (având ca izvor o operă  ştiinţifică,  literară,   

de  artă,  invenţie).

 

       Drepturile personale nepatrimoniale se referă numai la subiectele fizice şi sunt inalienabile (nu poate fi înstrăinat).

 

                                  Apărarea  drepturilor  personale  nepatrimoniale :

 

                                                   –  acţiunea  în  judecată

                                                   –  dezminţirea  publică       (televiziune, radiou)

                                                   –  dezminţirea  în  presă

4

Izvoarele  dreptului  civil

 

 

       Prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de exprimare a normelor juridice de  drept  civil,  adică  actul  normativ.

 

                               Notă :    Izvoare  ale  dreptului  civil  pot  fi  numai  actele  normative.

 

       În cadrul sistemului de izvoare ale dreptului civil, actele normative sunt plasate într-o ierarhie strict determinată, ce corespunde ierarhiei organelor de stat emitente ale actelor  normative.

                                    În  categoria  izvoarelor  dreptului  civil  intră :

 

                                1.  Constituţia R. Moldova

                              2.  Codul civil     (adoptat la 6 iunie 2002)

                                3.  Legile ordinare ale Parlamentului         

                                4.  Decretele Preşedintelui R. Moldova

                                5.  Hotărârile Guvernului

                                6.  Deciziile organelor autoadministrării locale

 

 

 

 

 

2.   Subiectele  dreptului  civil

 

 

      

        Subiecte,    adică  părţi  ale  raportului  de  drept civil,  pot  fi  numai  oamenii  priviţi  

                        individual  sau  organizaţi  în  colectivităţi,  constituite  în  condiţiile  legii.

 

 

       Omul în sine însă nu este subiect de drept, dacă din punct de vedere al dreptului     nu i se recunoaşte şi nu i se atribuie această calitate, adică i se dă capacitatea de a fi subiect  de  drept,   numită   –   capacitatea  juridică.

 

       Capacitatea juridică civilă, la rândul său, este compusă din capacitatea de folosinţă  şi  capacitatea  de  exerciţiu.

 

 

       Capacitatea de folosinţă presupune aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a  avea  drepturi  şi  obligaţii.

       Ea  este  condiţionată  de  simpla  existenţă  a  persoanei.

 

       Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) ca prin acţiunile  sale  să-şi  dobândească  drepturi  şi  să-şi  asume  obligaţii.

 

       Astfel, capacitatea de exerciţiu este condiţionată nu numai de existenţa persoanei,   ci şi de posibilitatea acesteia de a aprecia în mod conştient însemnătatea şi      consecinţele  acţiunilor  sale.                                                                       

                                                                                                             5

                                                 PERSOANA  FIZICĂ                                         (art. 17-54)

 

 

       Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii  civile.

 

 

       Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile, adică capacitatea de folosinţă,              se  recunoaşte  în  măsură  egală  tuturor  persoanelor  fizice.

     

      Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează      o  dată  cu  moartea  persoanei.

 

 

       Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii             civile  şi  de  a  le  executa.

 

       Există  mai multe  categorii  de  capacitate de exerciţiu  a persoanei  fizice :

 

• capacitate  de  exerciţiu  deplină  (completă)
• capacitate  de  exerciţiu  restrânsă  (limitată)
• lipsa  capacităţii de exerciţiu.

 

 

       Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la îmlinirea vârstei de 18 ani, adică           a  majoratului.  

 

       Totodată, prin art. 20 (alin. 2 şi 3) CC stipulează că poate dobândi capacitatea    deplină  de  exerciţiu  următoarele  categorii  de  persoane :

 

       a)  minorul  prin  căsătorie

       b)  minorul care a atins vârsta de 16 ani dacă lucrează în baza unui contract de muncă      sau,  cu  acordul  părinţilor (etc.),  practică  activitatea  de  întreprinzător      (emancipare).

 

 

       Capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată) se referă la persoanele fizice între       vârsta de 7 şi 18 ani şi a persoanelor ce au atins majoratul, dar care au fost limitate          în  cap. de  exerc.  prin  hotărâre  judecătorească.

 

       La rândul său, Capacitate de exerciţiu restrânsă se divizează în următoarele   categorii  de  persoane : 

 

 

       1)  minorii  cu  vârsta  între  14 ani  şi  18 ani

 

Aceştea  au  dreptul : 

      

       a)  să  dispună  de  salariu,  bursă  sau  de  alte  venituri  rezultate  din  activităţi  proprii

       b)  să  exercite  dreptul  de  autor  asupra  lucrărilor  ştiinţifice,  literare,  sau  de  artă,   asupra  unor  invenţii,   etc.

       c)  să  facă  depuneri  băneşti  şi  să  dispună  de  aceste  depuneri

       d)  să  încheie  acte  juridice  de  mică  valoare.

6

       2)   minorii  care  nu  au  împlinit  vârsta  de  14 ani

 

           Toate actele juridice în numele şi pentru aceşti minori pot fi încheiate doar de  părinţi,  adoptatori  sau  tutori,  cu  excepţia : 

 

       a)   actelor juridice curente de mică valoare care se execută în momentul încheierii lor

     b)  actelor juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială

     c)   acte  de  conservare.

 

       Lipsa  capacităţii de exerciţiu este recunoscută persoanelor fizice care nu                 au împlinit vârsta de 7 ani, precum şi a celor alienaţi (bolnavi) mintal, lipsiţi de   capacitate  de  exerciţiu  prin  hotărâre  judecătorească.

 

       Persoana  fizică  nu  poate  fi  lipsită  de  capacitatea  de  folosinţă.

 

       Persoana care posedă capacitatea de exerciţiu deplină poate fi limitată în acest drept de  instanţa  de  judecată  în  cazurile :

 

• consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotropice. 

 

• afectată de tulburări psihice (boli sau deficienţe mintale) poate fi declarată ca  incapabilă.   Asupra  ei  se  instituie  tutela.

 

 

 

                                    Identificarea  persoanei  fizice                                    (art. 28,30,54)

      

 

       Individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice civile se realizează prin atribute  de  identificare,  care  sunt : 

 

       1)  numele  persoanei  –  un cuvânt sau grupe de cuvinte prin care este o persoană fizică se individualizează în societate, compus din numele de familie şi prenume,           iar  în  cazurile  prevăzute  de  lege,  şi  patronimicul

(persoana fizică are dreptul şi la pseudonim, care apare mai mult în domeniul dreptului de autor: literatură,  muzică,  artă,  etc.).                                                                                           (art. 28)

 

          2)  domiciliul  –  individualizarea persoanei în spaţiu  –  este locul unde persoana fizică  îşi  are  locuinţa  statornică  sau  principală   

                                                                                          (reşedinţa este locuinţa temporară sau secundară)

 

3)                 starea civilă  –  este mijlocul de identificare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale. Starea civilă este strict determinată de lege şi ţine de anumite evenimente  sau  acte  juridice,  ce  sunt  înregistrate  în  „Registrul actelor de stare civilă”.

 

Astfel,  înregistrării de stat  sunt supuse următoarele acte de stare civilă :          

• naşterea
• adopţia                                                (starea civilă este un drept subiectiv al persoanei fizice    
• stabilirea  paternităţii                         de  a  se  individualiza  în  familie  şi  în  societate  prin
• încheierea  căsătoriei                                              calităţile  personale)
• desfacerea  căsătoriei
• schimbarea  numelui
• decesul                                     

                                          PERSOANA  JURIDICĂ                                                7

                                                                                                               (art. 55-105)

 

 

       Persoana juridică     este  organizaţia  care  are  un  patrimoniu  distinct  şi  răspunde          

                                      pentu obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească  şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale,            să-şi  asume  obligaţii,  poate  fi  reclamant  şi  pârât  în  instanţa  de  judecată.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 

                      Elementele  constituitive  ale  persoanei  juridice :

 

 

                  a)  o organizare stabilă  proprie, care presupune structura internă unitară,             cu organe de conducere, cu atributele şi competenţa acestora, cu o voinţă juridică   proprie  şi  cu  modul  de  dizolvare;

 

           b)  existenţa unui patrimoniu  propriu care se deosebeşte de cel al altor subiecţi    de drept, precum şi de cel al membrilor colectivului persoanei juridice;

 

           c)  un scop determinat, bine definit şi licit al înfiinţării, în acord cu interesul  obştesc.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

         La persoana juridică capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu                 se dobândeşte concomitent la montul înfiinţării persoanei juridice, adică la data   înregistrării  de  stat.

 

       Persoana juridică are două atribute stabilite prin actul de înfiinţare, care sunt        ocrotite  de  lege   –   denumirea   şi   sediul.

 

       Denumirea persoanei juridice trebuie să fie o denumire proprie, stabilită în          actele de constituire şi înregistrată în Registrul de stat. Ea trebuie să includă, în                   limba  de  stat,  forma  juridică  de  organizare.

       Persoana juridică nu poate fi înregistrată dacă denumirea ei coincide cu denumirea unei  alte  persoane juridice  înregistrate  deja.

 

           Sediul persoanei juridice este un atribut menit să situeze societatea în spaţui,              şi în raporturile juridice la care participă. Pentru a fi stabil sediul este indicat în          actul  de  constituire  şi  se  înscrie  în  Registrul  de  stat.

       Adresa poştală  a  persoanei  juridice  este  cea  de  la  sediu.  Persoana  juridică      poate  avea  şi  alte  adrese  pentru  corespondenţă,  precum  şi  sedii  secundare.

 

Clasificarea  persoanei  juridice.

 

                Potrivit  actelor  normative  în  vigoare,  persoanele  juridice  sunt : 

 

• statul  R. Moldova  reprezentat  de  organele  sale, 
• societăţile  comerciale,   care la rândul lor sunt :

a)       societatea  în  nume  colectiv,

b)   societatea  în  comandită,

c)       societatea  pe  acţiuni,

d)     societatea  cu  răspundere  limitată,

8

• cooperativele,                                                                
• întreprinderile de stat,
• întreprinderile  municipale  
• societăţi  necomerciale,   care la fel se împart în :       asociaţie,   fundaţie,   instituţie

 

 

Clasificarea  persoanei  juridice  se  face  şi  după  următoarele  criterii :

 

 

       1)   după  esenţa  scopului  lor   –   persoanele  juridice  se  divizează  în :

 

                   societăţi  comerciale 

                   societăţi  necomerciale;

      

          2) după forma dreptului de proprietate care se află la originea patrimoniului, persoanele  juridice  sunt : 

 

                     a)  persoane juridice patrimoniul cărora aparţine cu drept de proprietate statului  (organele statului, instituţiile publice, întreprinderile de stat, întreprinderile municipale, societăţile ce au capital de stat);

                     b)  persoane juridice private (societăţile comerciale fără capital de stat, instituţiile  private,  fundaţia,  asociaţia);

 

       3)  după  naţionalitatea  lor, persoanele juridice sunt :  ale R. Moldova, care la   rândul  lor  pot  fi  autohtone  şi  neautohtone,  şi  persoane  juridice  străine;

 

       4)  după  sediul  lor, persoanele juridice sunt :  cu sediul în R. Moldova şi                 cu   sediul  în  străinătate;

 

       5)  după  regimul  juridic ce li se aplică, persoenele juridice sunt :  de drept public    şi  de  drept  privat.

 

 

                                Încetarea  activităţii  persoanei  juridice

 

       care  poate  avea  loc  prin :

 

            1)   reorganizare   –   care  poate  avea  forma  de :

 

                                                         a)   fuziune    (forma: contopirea  şi  absorbţiea) 

                               b)  dezmembrare    (divizare  şi  separare)

                                             c)   transformare   (schimbarea formei juridice de organizare)     

 

 

             2)   dizolvare  sau  lichidare  –  dizolvarea poate avea loc prin decizia fondatorilor     sau  prin  decizia  instanţei  de  judecată.                                                                                                   

 

 

       După înregistrarea dizolvării, organul care decide dizolvarea persoanei juridice trebuie să desemneze  lichidatorul,  persoana  care va  efectua  toate  formalităţile  de  lichidare.

       Acesta, publică în „Monitorul oficial al R.Moldova”, în două ediţii consecutive, un          aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare  creditor  cunoscut  despre  lichidare  şi  despre  termenul  de  înaintare  a  creanţelor

        (termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului).  

                                                                                                                                              (art. 69,86,90,91)

9                                                                                                                    

3.   Tranzacţiile (convenţiile) de drept civil şi clasificarea lor

 

                                                                                                                                                   (art. 195-241)

 

       Numim tranzacţie (convenţie, sau act juridic) de drept civil acele acţiuni licite,          ale uneia sau a mai multor persoane fizice şi juridice, săvârşite în scopul de a crea, modifica,  transmite  sau  stinge  un  raport  juridic  civil.      (art. 195 C.C.)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

       După numărul manifestărilor de voinţă înscrise în ele, tranzacţiile se clasifică           pe  categorii  în  baza  următoarelor  criterii :

 

1)  după  numărul părţilor,  tranzacţiile  se  împart  în :

 

    –  unilaterale    –    care reprezintă manifestări de voinţă ale unei singure persoane

                 (De exemplu:  testamentul, donaţia, procura, oferta de a încheia un contract, acceptarea sau renunţarea la o succesiune etc.)

 

    –  bilaterale    –    între  două  persoane 

                                              Aceste tranzacţii sunt majoritatea şi se mai numesc contracte.

                                        (De exemplu:  contractele civile  –  de vânzare-cumpărare, de împrumut,   

               de schimb, depozit,  închiriere, arendă,  etc.)

 

    –  multilaterale    –    este exprimată voinţa a trei sau a mai multe persoane

                                                 (De exemplu: contractul de activitate în comun).   (art. 196 C.C.)

 

 

2)  după  scopul urmărit  la  încheierea lor,  se  disting :

 

                        –  convenţii  cu  titlu  oneros    (contr. de vânzare-cumpărare,  de schimb, etc.)

                        –  convenţii  cu  titlu  gratuit    (donaţia, testamentul)

 

 

3)  după  conţinutul  lor  se  disting  convenţii :

 

                                –  patrimoniale

                                –  nepatrimoniale

 

4)  după  modul de încheiere  (metoda săvârşirii lor)  avem  convenţii :

 

 –  consensuale  (pentru încheierea lor este suficient simplul acord de voinţă al părţilor)

                        

–        reale   (pe  lângă  acordul  părţilor  mai  este  necesar  şi  predarea  lucrului  vizat de   

                               convenţie.     De exemplu: contractul de depozit)

              –  solemne     (convenţia este considerată valabilă dacă la încheierea ei a fost respectată

                  (formale)                 forma prevăzută de lege.     De exemplu: testamentul, donaţia, contractul   

                                                     de vânzare-cumpărare a casei de locuit)

 

                –  nesolemne        (legea nu cere o formă anumită, părţile sunt libere să recurgă la orice   

                   (neformale)                                           modalitate de încheiere a convenţiei.  

                                                       De exemplu: împrumutul, depozitul)

10

                      Condiţiile  de  valabilitate  (de validitate)  ale  convenţiilor :

 

 

       Pentru ca o convenţie să fie valabilă, este necesar ca să îndeplinească o serie de condiţii  esenţiale  stabilite  de  lege  sau  de  părţi,  precum :

 

 

           a)  consimţământul părţilor             (manifestarea de voinţă de a încheia convenţia)

           b)  capacitatea de exerciţiu a părţilor            (aptitudinea subiectului de drept civil de a   

                                                                                    deveni titular de drepturi şi obligaţii civile)

           c)   obiectul              (e necesar  ca  obiectul  să  fie  posibil,  să  existe,  să  fie  determinat,     

                                                  să fie moral,  să fie licit  şi  să fie admis de lege în circuitul civil*)

           d)   forma convenţiei   (scrisă, verbală sau formă autentică (adică autentificarea lui notarială)

 

                                                                              Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice (convenţiile) 

                                                       dacă valoarea obiectului depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute

                                                       de lege, indiferent de valoarea obiectului).

 

 

 

 

                                             Convenţiile  nevalabile   (nulitatea lor)

 

 

       1)  lipsa acordului de voinţă a uneia din părţi

       2)  convenţiile ce contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri  

       3)  convenţiile încheiate de o persoană juridică contrar scopurilor prevăzute de statutul  său

       4)  convenţiile fictive sau simulate  (fictive = fără intenţia de a produce efecte juridice;  simulate = încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act  juridic)

       5)  convenţiile încheiate de un minor în vârstă de la 7 la 14 ani  (cu excepţia prevederilor stipulate în art. 22, alin. 2)

       6)  convenţiile încheiate de un minor în vârstă de la 14 la 18 ani sau de o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau al    curatorului

       7)  convenţiile încheiate de o persoană declarată incapabilă

       8)  convenţiile încheiate cu încălcarea limitelor împuternicirilor

       9)  contravenţiile încheiate numai de formă  (persoana vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru eschivarea de la confiscarea averii donează rudelor autoturismul, casa sau alte bunuri ce-i aparţin, dar de fapt rămâne posesor)

     10)  convenţiile încheiate în baza unei erori sau prin înşelăciune, viclenie, violenţă fizică  sau  psihică,  ameninţare  etc.

 

 

       Termenul înaintării acţiunii privind anularea actului juridic este de 6 luni de la data când persoana a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării (art. 227, 228 şi 230)         sau  de  la  data  când  a  încetat  violenţa                                                                (art. 229).

 

 

 

                        *Bunuri scoase din circuitul civil :  spaţiul  cosmic,  corpurile  cereşti,  aerul  (acestea sunt     

            obiecte cu titlu de lucru şi nu bunuri);  organe ale omului,  unele monumente ale naturii,  culturale,     

      istorice,  de artă,  clădirile Parlamentului şi a Preşedenţiei;  substanţe  narcotice,  chimice, atomice, armament,  etc.

                       11

4.   Reprezentarea  şi  procura

 

                                                                                                                             (art. 242-258)

 

       De regulă convenţiile se încheie nemijlocit de subiecte, adică personal de părţile participante  la  convenţii.

       Dar în viaţa de toate zilele există cazuri când subiectele nu-şi pot exercita de sine stătător drepturile sau nu pot participa nemijlocit la încheierea convenţiei, fie că aceasta necesită mari cheltuieli, fie că ele nu posedă cunoştinţe juridice necesare. În aceste  cazuri  convenţiile  se  încheie  prin  intermediul  unui  reprezentant.

 

       Reprezentarea  constă în săvârşirea de către o persoană, numită reprezentant           în numele şi pe seama altei persoane, numită tot reprezentant a unui act juridic ale     cărui  efecte  se  produc  direct  în  persoana  şi  patrimoniul  acestuia  din  urmă.

 

               

 

                      În raport cu sursa împuternicirilor  reprezentarea  este de trei feluri :

 

       1)  Legală   –   se numeşte legală atunci când împuternicirile reprezentantului rezultă

                                       din  lege    (De exemplu: reprezentarea minorilor sub vârsta de 15 ani.

                                                                                  Aceştea sunt părinţii, înfietorii, tutorii ).

          

               O subcategorie a reprezentării legale este aşa-numita reprezentare statutară, când conform statutului unele categorii de lucrători ai persoanei juridice pot acţiona în numele ei (conducătorul întreprinderii, contabilul-şef).

 

       2)  Binevolă   –  când împuternicirea  se acordă de către  reprezentant  reprezentantului

          (convenţională)               printr-un  act  juridic.

 

       3)  Judiciară    –    când  reprezentantul  primeşte  împuterniciri  din  partea  instanţei         

                                                   de  judecată   (De exemplu:   în  judecată,  în  arbitraj,  în  numele

                                                                   persoanelor care participă la litigiu, participă reprezentanţii lor).

 

       Pot fi reprezentanţi doar persoanele care posedă capacitatea de exerciţiu, iar în unele  cazuri, ca excepţie, persoanele care au atins vârsta de 16 ani (în baza contractului               de  muncă),  deci,  cu  capacitate  de  exerciţiu  limitată.                                           (art. 243)

            Notă :   Nu  se  admite  încheierea  prin  reprezentant  a  unei  convenţii,  care  prin

              caracterul său poate fi contractată numai personal şi nici a altor convenţii prevăzute  de  lege.         (De exemplu:  testamentul, încheierea căsătoriei ş.a.).

 

 

       Deci, pentru a vorbi de reprezentare este obligatoriu ca reprezentantul să aibă            o împuternicire din partea fie a reprezentantului, fie a legii, fie din partea justiţiei.          În cazul când împuternicirea este dată de reprezentantul însuşi, ea se numeşte       procură.  

 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

       Procura   este  o  împuternicire  dată  în  scris  de  o  persoană  (reprezentat)  unei  alte

                        persoane  (reprezentant)  pentru  reprezentare  în  faţa  unor  terţe persoane.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------        

 

12

 

       Procura este un document care fixează conţinutul şi limitele împuternicirilor   stabilite  de  reprezentant.

 

       Procura poate fi eliberată atât pe numele unei persoane, cât şi a mai multor persoane. Ea poate fi eliberată de o persoană ori de mai multe persoane concomitent. 

 

       Termenul de valabilitate a procurii nu poate fi mai mare de 3 ani. Dacă termenul    nu este indicat, procura este valabilă timp de 1 an de la data întocmirii.  (Procura în care     nu  este  indicată  data  întocmirii  este  nulă ).

 

       Persoana căreia îi este eliberată procura, poate elibera o procură de substituire, autentificată notarial, numai dacă acest drept este stipulat expres în procură sau dacă   este  în  interesul  reprezentantului.                                                                           (art. 253)

 

 

       Pentru majoritatea procurilor autentificare notarială este obligatorie.      Nerespectarea  acestei  forme  duce  la  nulitatea  procurii.

 

      Unele procuri pot fi autentificate de autorităţile administraţiei publice locale, precum: primari, pretori, şefii instituţiilor medicale militare, conducătorii unităţilor militare,    şefii  instituţiilor  penitenciare,  conducătorii  organelor  de  protecţie  socială.    

 

 

       Procurile pentru ridicarea salariilor, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor,                  a corespondenţei, inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti pot fi autentificate                 de administraţia de la locul de muncă sau de învăţământ, organizaţia de exploatare           a locuinţelor  sau de administraţia instituţiei medicale în care este internată persoana   care  eliberează  procura.    

     

 

                      Încetarea  valabilităţii  procurii :                                      (art. 255)

 

a)  expirarea  termenului

b)  anularea  de  către  persoana  care  a  eliberat-o

c)  renunţării  persoanei  căreia  îi  este  eliberată

d)  dizolvarea  persoanei  juridice  care  a  eliberat  procura

e)  dizolvarea  persoanei  juridice  căreia  îi  este  eliberată  procura

f)  deecesul uneia dintre persoanele fizice sau declararea ei drept incapabilă, limitată  în  capacitatea  de  exerciţiu  ori  dispărută  fără  vecte.

 

 

       Sunt două feluri de procură :    generală  şi  specială.

 

       Procura generală prevede împuterniciri în încheierea diferitelor convenţii şi la efectuarea  altor  acţiuni.

       Procura specială prevede împuterniciri la încheierea convenţiilor într-un anumit domeniu  sau  pe  o  anumită  problemă    (această procură se ma numeşte valabilă o singură dată).

 

 

 

 

                                5.   Termenele   în  dreptul  civil       (art. 259-283)                    13 

 

 

       Termenul  este un institut de drept civil, care se exprimă printr-un moment            sau o perioadă de timp în legătură cu prezenţa sau scurgerea căreia, legea civilă         leagă  apariţia  unor  efecte  juridico-civile.

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 

       Clasificarea.   Termenii pot fi  clasificaţi  pe  categorii  în baza următoarelor  criterii :

 

       1)  în funcţie de cine stabilesc termenele deosebim termeni instituiţi prin lege,              prin  hotărâre  judecătorească  şi  prin  acordul  părţilor   (contract)                                                        

 

       2) în funcţie de caracterul lor, deosebim termeni cu caracter imperativ (obligă)          şi  cu  caracter  dispozitiv   (care pot fi modificaţi)

 

       3)  în funcţie de certitudinea lor, deosebim termene determinate (ani, zile, ore, etc.)     şi  termene  nedeterminate

 

       4)  în funcţie de efectele ce le creează, deosebim termene de naştere a drepturilor civile,  de  exercitare  a  drepturilor  şi  de  apărare  a  drepturilor

      

          5)  în funcţie de natura lor, deosebim termene de existenţă a drepturilor,                     de garanţie, de înaintare a pretenţiilor şi de înaintare a acţiunii, de executare a obligaţiilor,   termene  de  graţie,  etc.

 

       Termenele se calculează şi se stabilesc în următoarele unităţi de timp :                   ora (60 min.),  ziua (24 ore),  săptămâna (5 sau 6, 7 zile),  decada (10 zile),  jumătate       de lună (15 zile),  luna calendaristică  (30 zile),  trimestrul  (3 luni),  semestrul  (6 luni),  anul  (365 de zle).

 

       Notă : în unele cazuri termenul poate fi stabilit şi în secunde  (de exemplu : în serviciile de    telefonie  mobilă).

 

       Totodată, la stabilirea termenelor contractuali părţile pot stabili termenele                pe o perioadă nedeterminată  (spre exemplu :  topirea zăpezilor pentru începerea              lucrărilor  agricole).

 

 

Prescripţia  extinctivă  şi  termenele  ei         (*extinctiv = proprietatea de a se stinge)

 

      Definiţia.   Prescripţia extinctivă este instituţia de drept civil care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează stingerea dreptului la acţiune în domeniul raporturilor   civile,  prin  aplicarea  unui  termen.

 

        Prescripţia    este u n  termen  prevăzut d e  lege  pentru  apărarea  drepturilor  civile

                              încălcate  ale  unei  persoane  prin  forţa  de  constrângere  statală  aplicată  de  instanţa  de  judecată.

 

       După expirarea termenului de prescripţie, se stinge nu dreptul la apel în faţa instanţelor judecătoreşti, ci posibilitatea efectuării apărării dreptului civil încălcat,       prin  forţa  de  constrângere.

14

                     Legislaţia civilă  cunoaşte  două categorii  de  termeni :                             

 

a)  Termeni  generali  de  prescripţie  extinctivă                                          extinctiv  =  a stinge

b)  Termene  speciale  de  prescripţie  extinctivă.

 

 

       Conform prevederilor art. 267 Codul civil, termenul general de prescripţie în  perioada  căruia  persoana  poate  să-şi  apere  dreptul  încălcat  este  de    –    3 ani.   

 

       Termenele  speciale  de  prescripţie  extinctivă  sunt :   

 

1)   de   5 ani :

 

• privitor la viciul construcţiei, născut dintr-un contract pentru executarea de lucrări;
• pentru  viciile  materei  prime  destinate  realizării  unei  construcţii.

 

2)   de   6 luni :

 

• încasarea  penalităţii;

• viciile  ascunse  ale  bunului  vândut; 
• viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor;
• litigiile  ce  izvorăsc  din  contractele  de  transport. 

 

3)   de   3 luni : 

 

• privind nerespectarea dreptului de cumpărare preferenţială  (de exemplu : acţiunile privind vânzarea unei cote-părţi din proprietatea comună).

 

4)   de   2 luni :

 

• transportul  mărfurilor,  călătoriile  şi  bagajele.

 

5)   de   o lună :  

 

• privind înaintarea acţiunii în cazurile încălcării dreptului pe caz de contencios administrativ.

 

 

       Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului         la acţiune, adică din ziua cînd persoana a aflat sau trebuia să afle că i-a fost            încălcat  un  drept.                                                                                                     (art. 272)

 

 Curgerea  termenului  de  prescripţie  se  poate  suspenda  în  cazurile :

 

• de  forţă  majoră
• moratoriu      (executarea obligaţiei este amânată)
• dacă una din părţi se află în rândul forţelor armate puse pe picior de război   
• creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are                 un  reprezentant  legal
• este  suspendat  actul  normativ  care  reglementează  litigiul
• este  suspendată  activitatea  autorităţii  judecătoreşti.

15

                      Termenele  de  prescripţie  nu  se  aplică :                                         (art. 280)

 

       1).  privind apărarea drepturilor personale nepatrimoniale (onoarea şi demnitatea persoanei,  dreptul de autor,  etc.).

 

       2).  Cererilor organizaţiilor de stat privind restituirea bunurilor de stat care se află     în  posesia  nelegitimă  a  organizaţiilor  obşteşti  sau  a  cetăţenilor.

 

       3).   restituirea   sumelor  băneşti  depuse  în  instituţiile  financiare  (bănci).

 

       4).   acţiunile  privind  încasarea  pensiei  alimentare.

 

       5).  cu  privire  la  repararea  prejudiciului  cauzat  vieţii  sau  sănătăţii  persoanei                    (în acest caz, se repară prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentării acţiunii, dar nu         mai  mare  de  3  ani).

 

 

                                   6.   Dreptul  de  proprietate

 

 

       Astăzi relaţiile de proprietate din R. Moldova sunt reglementate de Legea              „Cu privire la proprietate”, adoptată de Parlament la 22 ianuarie 1991, cât şi de       Codul Civil  al  R. Moldova.  

 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

       Dreptul de proprietate      este  acel  drept  subiectiv  care  permite  proprietarului  să 

                                               posede, să folosească şi să dispună de acele bunuri (lucruri), în  putere  proprie  şi  în  interesul  său  propriu  conform  legislaţiei  existente.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

       Deci,  atributele  (elementele)  dreptului  de  proprietate   sunt :                       (art. 315)     

 

               –   posesia     ( posedarea, stăpânirea efectivă a bunurilor )

               –   folosinţa    ( dreptul de a utiliza economic bunul, precum şi culegerea fructelor lui )

               –   dispoziţia    ( posibilitatea de a determina soarta bunului: consumarea,  distrugerea,

                                             vânzarea,  schimbul,  donaţia ).

 

       Dreptul  de  proprietate  are  următoarele  caractere  juridice :

          

               –  este  perpetuu    (continuu,  nu se sfârşeşte niciodată,  etern)      

               –   este  absolut     (total,  complet,  fără nici o limită)

                –   este  exclusiv     (aparţine numai lui)

                –   este  perfect      (poate fi transmis prin moştenire).                 

 

       Sunt  cunoscute  două  tipuri  de  proprietate :                                                           

 

                                   –   proprietatea  privată

                                   –   proprietatea  publică   (de stat).

 

        Conform Legii  „Cu privire la proprietate”, în R. Moldova se admite funcţionarea tipurilor  de  proprietate  în  următoarele  forme  organizatorice :

        –   individuală                                                                                                                        16

        –   familială

        –   a  gospodăriei  ţărăneşti

        –   cooperatistă

        –   a  societăţii  pe  acţiuni  şi  a  societăţii  economice

        –   a  întreprinderii  şi  a  instituţiei  de  stat

        –   municipală

        –   a  organizaţiilor  şi  mişcărilor  obşteşti

        –   a  organizaţiilor  religioase

        –   mixtă,  inclusiv cu participarea persoanelor fizice şi juridice din alte state.

 

       Subiecte ale dreptului de proprietate pot fi orice persoană fizică, juridică, statul, precum  şi  organele  de  autoadministrare  locală.

 

                               Obiecte  ale  dreptului  de  proprietate  pot  fi :

 

–        pământul   –   subsolul   –   apele   –   regnul vegetal şi animal  

–        clădirile   –   instalaţiile   –   utilajele  

–        obiectele  culturii  materiale  şi  spirituale   

            –    banii   –   titluri  de  valoare  (acţiuni, obligaţii, cecuri) 

            –    rezultatele  activităţii  intelectuale  dacă  acestea  sunt  materializate.

 

 

Dobândirea  dreptului  de  proprietate                          (art.320-336)

 

          Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii. Dreptul civil cunoaşte două  temeiuri (metode)  –  iniţiale şi derivate  –  de dobândire a dreptului de proprietate.

       La temeiurile iniţiale se referă cazurile, când dreptul de proprietate asupra    bunurilor  încă  nu  i-a  aparţinut  nimănui.  

 

       De exemplu,  apariţia  dreptului  de  proprietate  în  baza :

 

         a)  producerii  bunurilor   

         b)  naţionalizării  averii de către stat

         c)  ocupaţiunii   –  posesorul  unui  bun  mobil  fără  stăpân  devine  proprietarul  acestuia,  

                                                 de  la  data  intrării  în  posesiune 

                                                           (bunurile mobile fără stăpân  =  proprietarul a renunţat la el, bunurile

                                                             abandonate, bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar ).

         d)  a  bunurilor  găsite   (dacă proprietarul n-a fost identificat, după 6 luni);   a  comorilor (recompensă  de  50%). 

 

         e)  veniturile  aduse de bun                                                                                                

 

                        Dreptul  derivat  de  proprietate  apare  atunci  când :                              

 

         a)  bunurile trec de la un proprietar la altul în baza actului juridic (vânzarea-cumpărarea, schimbul,  donaţia,  etc.)  

         b)   succesiunii   testamentare  sau  legale

         c)  uzucapiunii   (dacă o persoană a posedat cu bună-credinţă sub nume de proprietar     un bun imobil timp de 15 ani sau un bun mobil timp de 5 ani aceasta devine                   proprietarul  lui)

         d)  prin hotărâre  judecătorească.

17

                                     Apărarea  dreptului  de  proprietate                             (art. 374-376)

 

       Dreptul de proprietate este garantat. Ca şi orice drept subiectiv, el se bucură de protecţie  juridică,  este  recunoscut  şi  ocrotit  de  lege.

       Nimeni  nu  poate  fi  silit  a  ceda  proprietatea  sa.

       Atunci când ne referim la mijloacele de apărare a dreptului de proprietate avem         în vedere acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile, ce sunt aduse  dreptului  său  şi  să  ajungă  la  restabilirea  lui.

       Mijloacele juridice de apărare a dreptului de proprietate sunt variate şi numeroase (răsăpunderea penală,  administrativă,  disciplinară,  materială,  civilă etc.).

 

       În raporturile sociale se pot întâlni situaţii în care o anumită persoană este              proprietara unui bun, dar acesta se află (a intrat) în posesia altei persoane, în mod  nelegitim.  În acest caz proprietarul are la îndemână un mijloc de drept civil pentru apărarea  proprietăţii  sale  şi  anume  –   acţiunea  în  revendicare.

 

 

      Acţiunea în revendicare  este  acţiunea  proprietarului  neposesor  îndreptată  împotriva 

                                                  posesorului neproprietar, prin care cel dintâi reclamă     bunul  său  aflat  în  posesie  nelegitimă  a  celui  de-al  doilea.

 

    Obiectul material al revendicării este întotdeauna un lucru individual determinat :  prin acţiunea în revendicare proprietarul cere restituirea unui bun şi nu înlocuirea lui.

       Ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare posesorul pârât este obligat să   restituie  bunul  adevăratului  proprietar.

 

       Banii, titlurile de valoare şi bunurile dobândite la licitaţie nu pot fi revendicate        de  la  un  dobânditor  de  bună-credinţă.                                                          (art.375 alin.3)

 

 

Încetarea  dreptului  de  proprietate

 

       Dreptul de proprietate încetează în urma consumării, pieirii fortuite, distrugerii bunului, înctrăinării lui, renunţării la dreptul de proprietate, privatizarea proprietăţii     de stat, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rechiziţia şi confiscarea           silită,  precum  şi  în  alte  cazuri. 

 

 

       Rechiziţia.   În  caz d e  calamitate  naturală,  avarie,  epidemie,  epizootie  (răspândirea   

                                      bolilor molipsitoare la animale) şi în alte împrejurări excepţionale,  precum şi pentru cauză de utilitate publică (sol, plantaţii, construcţii, etc.), în temeiul         unei decizii a autorităţii publice, bunurile pot fi retrase proprietarului, printr-o dreaptă    şi prealabilă despăgubire sau prin întoarcerea ulterioară a bunului, dacă acesta s-a   păstrat  în  natură.  Exproprierea  se  efectuează  în  condiţiile  legii.

       Despăgubirile se determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţă, prin  hotărâre  judecătorească.                                                                                   (art. 342)

 

 

    Confiscarea.   Bunurile proprietarului pot fi confiscate printr-o hotărâre judecătorească   

                          sub formă de sancţiune pentru săvârşirea de contravenţii sau infracţiuni, cât  şi  printr-un  act  administrativ   (care poate fi atacat în instanţa de judecată)          (art. 343)

18

7.   Protecţia  juridică  a  proprietăţii  intelectuale

 

 

       Conform Convenţiei Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)        de la Stockholm, aprobată în anul 1967, drept obiecte de proprietate intelectuală, protejate  de  stat,  sunt :

 

 

      1)   –   operele  literare  şi  de  artă  şi  lucrările  ştiinţifice

      2)   –   invenţiile  în  toate  domeniile  activităţii  umane

      3)   –   descoperirile  ştiinţifice

      4)   –   modelele  de  utilitate

      5)   –   desene  şi  modele  industriale

      6)   –   mărcile  de  fabrică,  de  comerţ şi  de  serviciu 

      7)   –   denumirea  de  origine  a  produselor      (indicaţia geografică)

 

        PROPRIETATEA INTELECTUALĂ face parte din sfera proprietăţii şi anume         este proprietatea imaterială izvorâtă din creaţia omului, obiectul acestei proprietăţi      fiind :

       PROPRIETATEA INDUSTRIALĂ :  invenţia, desenul sau modelul industrial (design-ul), modelul de utilitate, marca de produs sau de serviciu, denumirea de origine a    produselor  (indicaţiile geografice),  topografiile  circuitelor  integrate;

       DREPTUL DE AUTOR  (sau COPYRIGHT) :  operele artistice (literatura, sculptura,  pictura, arhitectura, muzica, arta interpretativă, etc.), programe de calculator, baze de date, proiecte de execuţie, lucrări de cercetare fundamentală sau aplicativă, operele  audiovizionale   (fonograme, cinematografie etc.).

 

 

      Raporturile provenite din proprietatea intelectuală sunt reglementate de  „Regulamentul provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în R. Moldova”,                                  aprobat prin hotărârea Guvernului nr. 456/1993 din 26 iulie 1993, precum şi de :

 

Constituţia  R. Moldova

Legea  nr. 461/1995  privind brevetele de invenţie; 

Legea  nr. 588/1995  privind mărcile şi denumirile de origine a produselor, din 8 mai 1996 

Legea  nr. 915/1996  privind protecţia soiurilor de plante;

Legea  nr. 991/1996  privind protecţia desenelor şi modelelor industriale.        (în vigoare din     

                                                                                                                                            13 februarie 1997)

 

       Organul de stat care asigură pe teritoriul R.Moldova protecţia juridică a       obiectelor de proprietate intelectuală este Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii  Intelectuale  a  Republicii  Moldova  (AGEPI),  constituită  în  1992.

------------------------------------------

 

     Invenţiile   –  o  invenţie  este  brevetabilă  dacă  este  nouă,  rezultă  dintr-o  activitate 

                             inventivă  şi  este  susceptibilă  de  aplicare  industrială.

 

       Invenţia brevetabilă poate avea ca obiect un produs (dispozitive, substanţe, microorganisme, culturi celulare de plante şi animale),  un  procedeu  (metodă), etc. 

 

       (nu sunt considerate invenţii în sensul legii : descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, creaţiile estetice, planurile, activităţi mentale în materie de jocuri sau            activităţi  economice,   programele  de  calculator  şi  prezentările  de  informaţii,  etc.).

19

       Noutatea:    O invenţie este nouă dacă nu este cunoscută în stadiul tehnicii.

 

       Stadiul tehnicii      include  toate  cunoştinţele  care  au  devenit  acesibile  publicului

                                  (printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc),  până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie.

------------------------------------------

 

 

      Modele de utilitate   –  Modelul  de  utilitate  poate  fi  înregistrat,  dacă  el  se  referă        

                                              la executarea constructivă a mijloacelor de producere şi        obiectelor de consum, sau a părţilor integrante ale acestora, şi dacă prezintă o soluţie  nouă  şi  poate  fi  aplicat  industrial.

 

       Nu pot fi înregistrate acele modele de utilitate care contravin ordinii publice sau bunelor  moravuri.

------------------------------------------

 

    

 

       Desene şi modele industriale     –    Prin   „desen industrial”  şi  „model industrial”  se  

                                                            înţelege aspectul nou al unui produs sau al unei părţi  a  acestuia,  având  funcţie  utilitară  şi  aplicare  industrială.  

       „Desenul industrial” este redat în două dimensiuni, iar „model industrial”  –  în      trei dimensiuni. Ele rezultă din combinaţia dintre principalele caracteristici,        îndeosebi  linii,  contururi,  culori,  formă,  textură,  materiale  şi/sau  ornamentaţia  produsului  în  sine. 

 

       Desenul poate fi plan, prezentat pe pânză, hârtie, porţelan, etc., iar modelul – tridimensional   (de exemplu: aparataj electric, mobilă, îmbrăcăminte, încălţăminte etc.                şi  combinat,  de exemplu:  panou de informaţie, etc.).

 

       Nu pot fi înregistrate desenele şi modelele industriale al căror aspect este    determinat de o funcţie tehnică şi cele a căror destinaţie şi aspect contravin ordinii publice  sau  bunelor  moravuri.

------------------------------------------

 

 

 

       Mărcile de fabrică, de comerţ şi de  serviciu    –   Marca  este  un  semn  distinct  şi

                                                                                          susceptibil  (care poate fi modificat)  de reprezentare folosit de persoane fizice sau juridice pentru a deosebi produsele, lucrările  şi  serviciile  lor  de  cele  identice  ale  altor  persoane.  

 

       Pot fi înregistrate ca mărci semnele constituite din cuvinte (inclusiv nume şi prenume     de persoane), din litere, cifre, elemente figurative, forma produsului sau a ambalajului, reprezentări grafice în mai multe culori, sunete sau fraze muzicale, precum şi orice combinaţie  a  acestor  semne.

 

 

           Pentru consumator marca reprezintă cel mai comod mijloc de a recunoaşte rapid o categorie de produse şi servicii care i-a fost recomandată sau pe care experienţa l-a determinat  să  o  prefere  altor  produse  sau  servicii  de  aceeaşi  natură.

       Pentru o firmă, marca reprezintă un mijloc de a cuceri şi a păstra o clientelă.

--------------------------------------------

20

 

      Denumirea de origine a produselor  –   este denumirea care serveşte la identificarea

                                                                         unui produs originar dintr-o ţară, regiune geografică sau localitate a unui stat, precum şi derivatele acestor denumiri care   identifică provenienţa produsului din acest teritoriu, unele calităţi deosebite sau caracteristici  ale  produsului  care  se  asociază  cu  provenienţa  lui  geografică.  

--------------------------------------------

 

 

       Drepturile asupra obiectelor de proprietate intelectuală sunt recunoscute şi apărate  pe teritoriul R. Moldova, prin eliberarea de către AGEPI a unor titluri de protecţie.                 

 

 

      Titlurile  de  protecţie  pentru  obiectele de proprietate intelectuală  sunt :

 

       1)  pentru  invenţii     –    brevetul  de  invenţii   (valabil 20 ani).  Brevetul  de  invenţii

                                                 conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare.

 

                                                      (datele privind eliberarea unui brevet de invenţii se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – BOPI ),  –  care apare lunar din 1993.

 

 

       2)  pentru  celelate    –    cerificatul  de  înregistrare  (valabil 10 ani).

------------------------------------------------------------------------------------------------------------        

 

 

 Notă :  Certificatul  de  înregistrare  a  desenelor  şi  modelelor  industriale  se  eliberează

              pe un termen de 5 ani cu posibilitatea de reînnoirii ei de patru ori câte 5 ani.  

      

            Înregistrarea mărcii poate fi reînnoită pe un termen de 10 ani ori de câte ori este necesar.

 

        Certificatul de înregistrare a denumirei de origine a produselor este eliberat pe  termen  nelimitat.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

 

       Dreptul de titlul de protecţie a invenţiei, desenului sau modelului de utilitate aparţine autorului  sau  succesorului  acestuia  în  drepturi.

 

       Dreptul la certificatul de înregistrare a mărcii aparţine persoane juridice, cât şi persoanei  fizice.                                                                                                         (art. 31)

 

       Litigiile cu privire la calitatea de autor, titular sau alte drepturi ce decurg din titlurile de protecţie se soluţionează de instanţele judecătoreşti în conformitatea cu legislaţia       în  vigoare.                                                                                                                  (art. 79)

 

       Folosirea în orice mod a obiectului proprietăţii industriale, neavând nici un drept asupra lui, constituie o infracţiune de contrafacere. La cererea titularului, folosirea       fără drept a obiectului de proprietate industrială de către terţi se pedepseşte conform legislaţiei  în  vigoare.                                                                                                  (art.82)

 

 

 

21

                          8.   Obligaţii  de  drept  civil.   Contractul                         (art. 512)

        

 

 

       Obligaţia   este  un  raport  juridic  în  temeiul  căruia  o  persoană,  numită  debitor,   

                       este datoare să îndeplinească în favoarea altei persoane, numită creditor, un anumit act juridic civil  (de exemplu:  să transmită un bun, să execute o lucrare,                  să plătească o sumă de bani), iar creditorul are dreptul să reclame debitorului      îndeplinirea  obligaţiei.

 

       Ca şi celelalte raporturi juridice, raportul obligaţional are următoarele trei     elemente  structurale :

 

       1.  Subiectele, care sunt persoane fizice sau juridice, între care se stabileşte un   raport obligaţional. Titularul de drepturi într-un astfel de raport se numeşte creditor,       ar  titularul  de  obligaţii   –   debitor.

       2.  Conţinutul, adică drepturile şi obligaţiile pe care le au unul faţă de altul participanţii la un raport obligaţional. El se stabileşte atât prin voinţa părţilor, cât şi     prin  lege.

       3.  Obiectul este prestaţia pe care creditorul are dreptul să o pretindă şi pe care debitorul  este  obligat  să  o  săvârşească.

 

 

                   Prestaţia  poate  consta  în :  a  da,  a  face  sau  a  nu  face.

 

       Prestaţia  de a da  înseamnă îndatorirea debitorului de a constitui sau a transmite creditorului  un  drept  de  proprietate  sau  orice  alt  drept  real  

         (de exemplu :  obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare).

 

       Prestaţia  de a face  este îndatorirea debitorului de a efectua o lucrare, un serviciu sau  livrarea  unor  produse  (de exepmlu :  obligaţia unui antreprenor de a construi o casă).

 

       Prestaţia  de a nu face  constă în abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face, dacă  nu  ar  fi  avut  anumite  obligaţii  faţă  de  creditor 

            (de exemplu :  oferta de vânzare de teren făcută unei anumite persoane obligă pe ofertant să nu vândă bunul unei alte persoane, până la împlinirea termenului stabilit între ei, deşi, dacă  nu şi-ar fi asumat o astfel de obligaţie, legea nu l-ar fi împiedicat să-l vândă oricui ar dori).

 

 

 

Temeiurile  naşterii  obligaţiilor

 

 

       Codul civil  (art. 514)  prevede următoarele temeiuri  (izvoare) de naştere  (aparaţie)      a  obligaţiilor  civile :

 

       1)  Contractul  –  ca izvor principal de obligaţii civile. Contractul este acordul        de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc,                      se modifică sau se sting raporturi juridice. El nu numai că generează o obligaţie civilă, dar  stabileşte  şi  conduita  reciprocă  a  părţilor.

22

 

       2)  Promisiunea publică de a acorda o recompensă. Astfel, promisiunea publică făcută de către o persoană de a acorda o recompensă specială (premiu) pentru       săvârşirea unei acţiuni licite, indicate în anunţ, sau anunţarea publică a unui concurs pentru cea mai bună executare a unei lucrări, obligă această persoană să plătească recompensa  promisă.                                                                                      (art. 1371, 1373)

       Sau promisiunea publică a unui cetăţean de a plăti o recompensă pentru săvârşirea unor acte îngăduite de lege (comunicarea de informaţii despre o persoană dispărută fără urme, găsirea unui lucru pierdut, etc.), îl  obligă  să  plătească  recompensa  anunţată.

 

       3)  Fapta ilicită.  Orice persoană care cauzează altei persoane o pagubă, prin fapta         sa  ilicită,  săvârşită  cu  vinovăţie  (culpa),  este  datoare  să  o  repare.

               Ea  poartă  numele  de  răspundere  civilă  delictuală.                                   (art. 1398)

 

       4)  Salvarea proprietăţii publice.  Astfel, prejudiciul suferit de un cetăţean în legătură cu salvarea bunurilor publice se compensează de organizaţia căreia ele îi aparţin.

 

             5)  Îmbogăţirea fără justă cauză.  Persoana care, fără temei legal sau contractual,      a dobândit bunuri în paguba altei persoane, este obligată să restituie acesteia din urmă bunurile dobândite  (de exemplu:  primirea de o organizaţie a unor mărfuri plătite de altă organizaţie, achitarea de două ori a preţului unor mărfuri, etc.).                                    (art. 1389)

 

 

 

                        Garantarea  executării  obligaţiilor  civile 

 

       Garanţiile sunt mijloacele stabilite de Codul civil (art. 624-641) sau convenite de părţi (prin contract), prin care creditorul îşi asigură posibilitatea primirii prestaţiei la termen.

 

       Se cunosc următoarele mijloace de garanţie a executării obligaţiilor :

 

1)    Clauza penală  (amenda, penalităţi de întârziere). Această garanţie constituie          o sumă de bani (sau un alt bun), determinată de lege sau de contract, pe care debitorul    este obligat să o plătească creditorului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare  a  obligaţiei  sale.

       Clauza penală se face în scris. Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea       clauzei  penale.  (art. 625).

 

               Notă: părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decât prejudiciul   (art.624/4).

 

       2)  Gagul  (amanetul) (art.454) este contractul prin care debitorul dă în posesie creditorului un bun mobil spre a-l păstra drept garanţie până la executarea obligaţiei. Dacă debitorul nu execută obligaţia, creditorul are dreptul să-şi despăgubească   pierderile  din  valoarea  bunului  dat  în  gaj.

 

                      Gajul  este  de  două  tipuri :                                                                        (art. 455)

 

       a)  gajul înregistrat  (gajul fără deposedare)  –  când obiectul gajului rămâne în posesiunea  debitorului; 

 

        b)  amanetul  (gajul cu deposedare)  –  în acest caz obiectul gajului se transmite          în  posesiune  creditorului.

                                                                                                                                           23

       După natura raporturile de drept, în categoria de gaj înregistrat intră :                     

 

       –   ipoteca  –  este contractul accesoriu, prin care debitorul sau o altă persoană  pentru el efectuează un bun imobil determinat pentru asigurarea îndeplinirii prestaţia.  

       Ipoteca este ca atare gajarea pământului, construcţiilor, altor imobile legate nemijlocit  de  pământ. 

           Ipoteca  trebuie  înscrisă  în  registrul  bunurilor  imobile.

 

       3)  Fidejusiunea  –  este o garanţie personală, respectiv contractul accesoriu   încheiat pe lângă obligaţia principală, prin care o terţă persoană (fidejusor) se obligă    faţă de creditor să îndeplinească prestaţia, dacă debitorul n-a executat-o în termenul prevăzut.                                                                                                                  (art. 1146)

       Fidejusorul răspunde în aceeaşi măsură ca şi debitorul pentru plata dobânzilor,  pentru repararea daunelor şi pentru plata clauzei penale.

 

       4)  Arvuna  –  Obligaţiile dintre cetăţeni pot fi garantate printr-o arvună. Arvuna   este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi   pentru  a  confirma  încheierea  contractului  şi  a-i  garanta  executarea.                (art. 631)

      

           În caz de dubii, suma plătită este considerată avans. Înţelegerea cu privire la arvună trebuie  să  fie  întocmită  în  scris.

 

       Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna, aceasta rămâne  celeilalte  părţi. 

       Dacă pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a primit arvuna,            ea  este  obligată  să  plătească  celeilalte  părţi  dublul  arvunei.                              (art. 633)

 

       5)  garanţia  debitorului  –  constă în obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau  la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului  (făcută în scris).       (art. 634-636)

 

        6)  retenţia. Cel care este dator să remită sau să restiuie un bun poate să-l reţină,     în cazul prevăzut de lege, atâta timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru      cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile        pe  care  bunul  le-a  cauzat.

 

                           Răspunderea  pentru  neexecutarea  obligaţiei                        (art. 602-605)

 

       Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei este o formă a răspunderii civile. Antrenarea  ei  presupune  următoarele  condiţii :

 

       1)   existenţa  unui  prejudiciu  material  cauzat  creditorului

        2)  existenţa unei încălcări a obligaţiilor contractuale sau de altă natură, constând     în neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, ori în neexecutarea ei întocmai               (adică  cu  întârziere  sau  necalitativă,  etc.)

       3)  legătura cauzală între neexecutarea obligaţiei şi prejudiciul patrimonial suferit    de  creditor

       4)  vinovăţia  debitorului  ce  rezultă  din  dovada  neexecutării  obligaţiei.

 

      Forţa  majoră.    Răspunderea  pentru  neexecutarea  obligaţiei  se  exclude  în  cazul      

                                    când debitorul dovedeşte existenţa unei cauze de scutire, independentă de voinţa sa, cum ar fi : acţiunea şi urmările unei forţe majore  (cutremur, inundaţii,  incendiu,  ninsori cu întroieniri,  etc.).                                                           (art. 606)

24

                                       Stingerea  obligaţiilor  civile                                      (art. 642-665)

 

       Principalele  temeiuri  ce sting  în  întregime  sau  în  parte  obligaţiile  sunt :

 

       1.  executarea  obligaţiei

 

       2.  prin  consemnare  (în cazul când creditorul sau debitorul este în întârziere, din motive neimputabile lui, debitorul nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului, atunci el poate depune banii, valorile mobiliare sau alte documente, precum şi bijuteriile, la o bancă, la oficiul poştal  sau la notar)

 

       3.  prin  compensare    

                                                  Nu este admisă compensarea creanţelor :

 

a)  cu termenul de prescripţie expirat

b)  privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau prin cauzarea morţii

c)  privind plata pensiei alimentare

d)  privind întreţinerea pe viaţă

e)  dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil

f)  când obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată

g)  în alte cazuri prevăzute de lege.

 

       4.  confuziunea  (întrunirea calităţii de debitor şi creditor într-o singură persoană;             de exemplu :  debitorul îl moşteneşte pe creditorul său, în calitate de succesor).

 

       5.  prin  acordul părţilor

 

       6.  decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice. Obligaţia se stinge     în legătură cu moartea debitorului sau creditorului, dacă obligaţia trebuia să fie    executată personal de debitor sau era destinată personal creditorului;  se sting           numai obligaţiile personale, pe când cele patrimoniale se transmit la moştenitori . Obligaţia se stinge şi prin lichidarea persoanei juridice  (debitor sau creditor.)

 

       7.  imposibilitatea fortuită de executare  (împrejurări pentru care debitorul nu răspunde)

 

       8.  prin  novaţie.  Înţelegerea dintre părţi de a înlocui obligaţia cu o altă obligaţie.  

 

 

 

                                                   C o n t r a c t u l     

 

 

           Contract    este  acordul  de  voinţă  realizat  între  două  sau  mai  multe  persoane      

                              (fizice sau juridice) prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi  juridice.                                                                                                      (art. 666)

 

       Trăsăturile (particularităţile) specifice ale contractului, care îl deosebesc de alte izvoare  de  obligaţii  civile  sunt :

 

       1)  existenţa acordului de voinţă care dă naştere la obligaţii a căror executare se poate obţine,  la nevoie,  prin  constrângere.

 

       2)  principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevăzute de lege. Părţile au libertatea de a hotărî singure felul şi conţinutul contractului pe care vor să-l încheie.

25

 

       3)  contractul nu dă naştere numai la obligaţii civile, ci stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor  în legătură cu obligaţia care a luat fiinţă.

 

       Forma cea mai răspândită de încheiere a contractului este forma scrisă. Dacă      legea permite, contractul mai poate fi încheiat printr-un schimb de telegrame, telefonograme,  faxograme  semnate  de  părţi,  scrisori.

 

       Lipsa  formei  cerută  de  lege  duce  la  nulitatea  absolută  a  contractului. 

 

 

       Orice contract, în mod obligatoriu, conţine date cu privire la părţile contractului, obiectul,  obligaţiile părţilor,  responsabilitatea părţilor,  termenul executării,                      forţa  majoră  (după caz),    rechizitele  părţilor,    semnătura  părţilor. 

 

       Contractul poate să mai prevadă obligaţia de confidenţialitate. Părţile îşi asumă obligaţia să nu divulge informaţia sau să nu o folosească inadecvat în scopuri proprii (chiar şi cele din timpul negocierilor, indiferent de faptul dacă a fost sau nu încheiat contractul).

 

 

                                        Clasificarea  contractelor    

 

                    Contractul  poate  fi  de :

 

       1)  adeziune  sau  negociat

 

       2)  sinalagmatic  (bilateral).  Când  fiecare  dintre  părţi  se  obligă  reciproc,  astfel  încât  obligaţia  fiecăreia  din  ele  să  fie  corelativă  obligaţiei  celeilalte)

 

       3)  unilateral  (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi)  

 

       4)  comutativ  sau  aleatoriu  

 

       5)  cu  executare  instantanee  (se desfăşoară rapid, deodată)  sau  succesivă    

 

       6)  de  consumator

 

       7)  cu  titlu  oneros  şi  cu  titlu  gratuit  (în contractul cu titlu oneros fiecare din părţi urmăreşte un interes material, adică primirea unei anumite prestaţiei în schimbul alteia pe        care  o  face. 

        În contractul cu titlu gratuit, numai o singură parte procură celeilalte un folos patrimonial fără a urmări realizarea unei contraprestaţii echivalente)

 

       8)  principale  şi  accesorii.  Contractele principale au o existenţă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există decât ca anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea  (de exemplu :  gajul,  ipoteca). 

 

 

Pentru  existenţa  şi  valabilitatea  contractului sunt necesare următoarele condiţii :

 

   –    consimţământul  părţilor

              –    forma  cerută  de  lege

–    capacitatea  de  exerciţiu  a  părţilor

   –    obiectul  contractului.

26

Principale  contracte  de  drept  civil  

 

Contractul  de  vânzare-cumpărare                                                                  (art. 753-822)

Contractul  de  schimb                                                                                        (art. 823-826)

Contractul  de  donaţie                                                                                        (art. 827838)

Contractul  de  înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă          (art. 839-846)

Contractul  de  rentă                                                                                           (art. 847-858) 

Contractul  de  comodat                                                                                     (art. 859-866)

Contractul  de  împrumut                                                                                  (art. 867-874)

Contractul  de  locaţiune                                                                                    (art. 875-910)

Contractul  de  arendă                                                                                                       (art. 911-922)

Contractul  de  leasing                                                                                        (art. 923-930)

Contractul  de  antrepriză                                                                                  (art. 946-969)

Contractul  de  prestări  servicii                                                                        (art. 970-979)

Contractul  de  transport                                                                                  (art. 980-1029)

Contractul  de  mandat                                                                                   (art. 1030-1052)

Contractul  de  administrare  fiduciară                                                         (art. 1053-1060)

Contractul  de  comision                                                                                 (art. 1061-1074)

Contractul  de  expediţie                                                                                 (art. 1075-1085)

Contractul  de  depozit                                                                                    (art. 1086-1111)

Contractul  de  magazinaj                                                                               (art. 1112-1130)

Contractul  de  servicii  turistice                                                                    (art. 1131-1145)

Contractul  de  fidejusiune                                                                             (art. 1146-1170)

Contractul  de  franchising                                                                             (art. 1171-1178)

Contractul  de  intermediere                                                                           (art. 1179-1198)

Contractul  de  agenţie   (agent comercial)                                                       (art. 1207-1211)

Contractul  de  depozit  bancar                                                                      (art. 1222-1227)

Contractul  de  cont  curent  bancar                                                              (art. 1228-1235)

Contractul  de  credit  bancar                                                                         (art. 1236-1245)

Contractul  de  factoring                                                                                 (art. 1290-1300)

Contractul  de  asigurare                                                                                (art. 1301-1330)

Contractul  de  tranzacţie                                                                               (art. 1331-1338)

Contractul  de  societate  civilă                                                                       (art. 1339-1354) 

Contractul  de  jocuri  şi  pariuri                                                               (art. 1375-1377)  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

27

                               9.   Moştenirea :   noţiune  şi  tipuri                      (art. 1432-1575)

 

 

         Moştenirea      este   transmiterea   patrimoniului   unei   persoane   fizice   decedate                      

                                  (cel ce a lăsat moştenirea)  către  succesorii  săi.

 

       Codul  civil   stipulează   două tipuri   de  moştenire :

 

a)  conform  testamentului    (succesiune  testamentară)

b)  în  temeiul  legii               (succesiune  legală)                                           

 

 

                           M o ş t e n i r e a   t e s t a m e n t a r ă                             (art. 1449-1485)

 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

        Testamentul  –  este un act juridic (convenţe) solemn, unilateral, revocabil              şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării          sale  din  viaţă,  de  toate  bunurile  sale  sau  de  o  parte  din  ele.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

         Notă : testatorul poate fi doar persoana cu capacitatea de exerciţiu şi nu se permite întocmirea  testamentului  prin  reprezentant.                                                                (art.1449)

 

 

       Pot  fi  moştenitori,  în  cazul  succesiunii :

 

       a)  testamentare   –   orice persoană sau persoane fizice care se află în viaţă              la  momentul  decesului  celui  ce  a  lăsat  moştenirea,  precum  şi  persoanele  juridice   care  au  capacitatea  jurididică  civilă.

       b)  legală  –  persoanele care se află în viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea,  după  gradul  de  rudenie.

 

 

        Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme :                 (art.1458)

 

a)   olograf   –   scris  în  întregime  personal,  datat  şi  semnat  de  testator

b)   autentic   –   autentificat  notarial   (precum  şi  asimilat  cu  cel  autentificat  notarial)

c)  mistic  –  scris în întregime, datat şi semnat de testator, strâns şi sigilat,                   apoi prezentat notarului  (care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună        cu  testatorul).                                                                                                                  

 

      Testamentul poate fi modificat sau revocat în orice moment de către testator  (art.1458)   

      

         Prin art. 1467 a CC se admite pluralitatea de testamente :  „Dacă testatorul a întocmit  câteva testamente care se completează şi nu se substituie integral unul pe altul, toate  testamentele  rămân  în  vigoare”.

 

 

         Temeiurile  în  care  testamentul  este  considerat  fără  putere  legală        (art.1468)

 

a)  dacă unica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului; b)  în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;

c)  dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta. 

                                           Nulitatea  testamentului                           (art. 1469)                   28

                                                                                                      

 

a)  dacă  sunt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice;

b)  dacă  dispoziţiile testamentare contravin legii sau intereselor publice;

c)  când  condiţiile testamentului nu sunt clare sau contravin una alteia;

d)  testamentul  întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege

 

       Testamentul  este  declarat  nul  de  către  instanţa  de  judecată.

 

       Valabilitatea testamentului poate fi contestată de către moştenitorii legali,       precum şi de alte persoane interesate, în termen de un an de la data deschiderii succesiunii.                                                                                                      (art. 1473-1474)

       

 

                                        M o ş t e n i r e a   l e g a l ă                                  (art. 1499-1514)

 

 

              Moştenirea  legală      este  trecerea  patrimoniului  decedatului  către  persoanele

                                           menţionate  în  lege.

 

                          Această  moştenire  se  aplică  în  următoarele  cazuri : 

 

       a)  cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament

       b)  a fost declarată nulitatea testamentului

       c)  succesorul testamentar este codecedat cu testatorul

       d)  succesorul testamentar este nedemn.                                                                      (art.1499)

 

                                     Cine  sunt  moştenitorii  legali :               (cu drept de cotă egală)

 

    de   clasa  I   –  descendenţii  (fiii  şi  fiicele,  cei  născuţi  vii după  decesul  lui,  cei  înfiaţi),   

                              soţul supraveţuitor şi  ascendenţii  privilegiaţi  (părinţii,  înfietorii)

    de   clasa  a  II-a     –     colateralii  privilegiaţi  (fraţii  şi  surorile),   ascendenţii  ordinari 

                                           ( bunicii,  atât  din  partea  tatălui,  cât  şi  din  partea  mamei )  celui

                                               ce  a  lăsat  moştenirea.

    de   clasa  a  III-a    –    colateralii  ordinari    ( unchii  şi  mătuşele ).

 

      Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului      de  rudenie  cu  cel  ce  a  lăsat  moştenirea    (respectiv bunicii îi înlătură pe străbunici, etc.). 

 

       În cazul moştenirii  descendenţilor  şi  colateralilor  se aplică reprezentarea:

 

                a)   descendenţilor  la  infinit; 

                b)  colateralilor  –  până  la  gradul  al  IV-lea  de  rudenie  inclusiv :

 

   –   colaterali  privilegiaţi   –   nepoţi  de  la  frate  şi  soră,  strănepoţi  de  la  frate  şi  soră;                        

   –   colaterali  ordinari   –   veri  primari.                                                                           (art.1500)

 

 

         Notă :  Prin hotărâre judecătorească, un soţ pierde dreptul la succesiune legală dacă se confirmă     că căsătoria lor a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat,           precum  şi  în  cazul  când  căsătoria  a  fost  declarată  nulă.                                                (art.1502-1503)

29

        Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei  (art.1517) Acest termen poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult 6 luni     (art.1519)

 

       Persoanele recunoscute ca moştenitori, după 6 luni din ziua deschiderii succesiunii,  li  se  eliberează  de  către  notar   Certificatul de moştenitor                           (art. 1556-1557).

 

       Moştenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorilor celui          ce a lăsat moştenirea. Ei sunt obligaţi să înştiinţeze creditorii despre deschiderea succesiunii.

       Creditorii au la dispoziţie un termen de 6 luni (şi un an dacă nu ştiau despre  deschiderea  succesiunii)  pentru  a  înainta  pretenţii  către  moştenitori   (art.1540, 1543, 1544)

 

 

                                           10.   Răspunderea  civilă

 

 

       Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă dintr-un raport   de obligaţii, în temeiul căruia o persoană este datoare să repare prejudiciul cauzat        altei persoane prin fapta sa, ori în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care    este  răspunzătoare.

 

       În  dreptul  civil  există  două  forme  de  răspundere :

 

       1.  Delictuală             (art. 1398)

       2.  Contractuală            (art. 1399)

 

       1.  Răspunderea civilă delictuală este obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altei persoane printr-o faptă ilicită, ori, după caz, prejudiciul pentru care este chemată  prin  lege  să  răspundă.

 

       2.  Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului de a-şi onora           o obligaţie apărută dintr-un contract, prin repararea prejudiciul cauzat creditorului,      care  reiese  din  neexecutarea  prestaţiei  datorate.

 

       Pentru a realiza prezenţa răspunderii contractuale, trebuie să fie întrunite       patru   condiţii :

 

 

       1.  Fapta ilicită.  Prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are           ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei         persoane.

 

       2.  Prejudiciul.  Prin prejudiciu se înţeleg rezultatele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi    intereselor  legitime  ale  unei  persoane.

 

       3.  Raporturi de cauzalitate.  Pentru antrenarea răspunderii civile este necesar         ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat  altuia  trebuie  să  fie  o c onsecinţă  a  faptei  ilicite.

 

4.  Culpa  (vinovăţia). Prin culpă înţelegem atitudinea psihică a persoanei faţă          de  fapta  ilicită  săvârşită  şi  consecinţele  ei.

30

                Astfel  există :

 

   –    intenţia

              –    imprudenţa

–    negligenţa

 

 

       Condiţia de bază în acest caz este existenţa unui contract încheiat, valabil, pentru    că  astfel  va  surveni  răspunderea  civilă  delictuală.

 

 

       Notă :  Pentru dreptul civil nu are importanţă forma vinovăţiei  (intenţia, imprudenţa       sau  negligenţa).

 

                                        

 

B I B L I O G R A F I E

 

 

Codul civil, Chişinău, 2002

Bazele Statului şi Dreptului a R. Moldova, Chişinău, Editura „Cartier”, 1997,  350 p.

Alexandru Borodac. Bazele Statului şi Dreptului a R. Moldova. Chişinău 1997,  270 p.

Sergiu Baeş.  Dreptul civil. Chişinău, 1997,  158 p.

 Ion Pârău. Bazele Statului şi Dreptului. Chişinău 2006,  172 p.

Igor Trofimov, Vasile Zavatin.  Dreptul civil. Introducere în dreptul civil, Chişinău, 2003, 80 p.

Trofimov Igor ş.a.  Dreptul civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Chişinău, 2004,  245 p.

Veronica Gîscă, Angelina Tălămbuţă.  Drept civil. Indicaţii metodice. Chişinău, 2006, 232 p.