Schemele consacrate pentru comunicare sunt: comunicarea în lanţ, comunicarea în stea, comunicarea în Y şi comunicarea în cerc.
Reţelele diferă, în ceea ce priveşte distanţa parcursă de mesaj de emiţător la receptor. Analizând diferitele tipuri de reţele se constată următoarele (G. Amado şi A. Guittet, 2001, p. 253): comunicarea în stea este formaţiunea de grup cea mai eficace, timpul de găsire a soluţiilor este minim, numărul de mesaje este redus, există mai puţine erori, organizarea comunicării este mai stabilă şi se defineşte un elementul central, cu rol de organizator; comunicarea la configuraţia de tip cerc necesită mai multe mesaje, apar mai multe erori, organizarea comunicării este mai uşoară şi nu se conturează un personaj central.
La configuraţiile de tip stea, indivizii aflaţi mai aproape de centru primesc şi transmit mai multe mesaje. Cu cât un individ este mai aproape de centru, cu atât mai important va deveni rolul său.
Numărul mesajelor de informare este invers proprţional cu centralitatea: cu cât un individ este plasat mai aproape de periferia reţelei, cu atât este necesară o mai bună organizare a circulaţiei informaţiei. Această diferenţiere are consecinţe la nivelul gradului de satisfacţie a indivizilor: reţeaua de tip cerc este favorabilă creşterii adeziunii participanţilor; în stea, dezinteresul apare cel mai rapid, iar gradul de satisfacţie este cel mai scăzut. Pe de altă parte, cu cât indicele de indicele de centralitate este mai mare, cu atât grupul este mai eficace: reţeaua în stea este mai eficace decât reţeaua în lanţ.
Amado şi Guittet (2001, p. 254): semnalează că un indice de centralitate al reţelei prea ridicat implică două aspecte negative: saturarea poziţiei centrale care, inundată de informaţie, poate duce la ineficacitate sau la blocarea transmiterii mesajelor; pentru poziţiile cele mai periferice, dezinteresul şi nemulţumirea se manifestă rapid, întru-cât aceste poziţii nu au acces la toate informaţiile.
În structurile ierarhice, poziţiile centrale îşi consolidează puterea prin faptul că beneficiază de un debit maxim de informaţie; poziţiile periferice lipsite de informaţie se demotivează uşor. Cu cât înălţimea „piramidei ierarhice“ este mai mare, cu atât va fi necesar mai mult timp pentru transmiterea informaţiilor spre compartimentele cele mai de jos.
Diferenţele dintre performanţele obţinute în diferitele reţele de comunicare rezultă din faptul că acestea oferă posibilităţi diferite de comunicare. Hotărâtor pentru eficienţă este, deci, modelul pe care îl alege grupul pentru rezolvarea unei probleme, ţinând cont de constrângerile reţelei.
Organizarea comunicării poate fi concretizată în reţele centralizate (stea) - Figura 8.3 a) sau în reţele necentralizate - omogene - Figura 8.3 b).
Când reţeaua nu este centralizată, oricare membru al grupului poate fi catalizatorul; în acest caz, comunicările sunt numeroase şi redundante atâta timp cât nu există un subiect care să centralizeze informaţiile.
În structura omogenă cererile de informaţii sunt relativ numeroase, întrucât funcţionarea prin intermediari întâmpină dificultăţi. În acest caz, nu există nici o dificultate de organizare: subiecţii ştiu că trebuie să trimită informaţiile fiecăruia dintre membri. În general, se constată o eficienţă mai mare în cazul utilizării reţelei centralizate.