Valoarea ştiinţifică. Ce este idealul cunoaşterii ştiinţifice? Desigur, că este adevărul. Cunoaşterea ştiinţifică este îndreptată spre cunoaşterea, descrierea, înţelegerea parametrilor adevăraţi ai existenţei. Dar problema adevărului este şi ea complicată.

Problema adevărului. Cunoaşterea ştiinţifică în procesul cercetării trece testarea la adevăr.  Orişice propoziţie are proprietatea de a fi adevărată sau falsă. Teoria ştiinţifică  adevărată trebuie să conţină doar propoziţii adevărate. Intuitiv aceasta pare corect şi clar. Dar  la încercarea de a stabili ce este adevărul în sine însăşi şi prin ce semne stabilim caracteristicile adevărului, ne întâlnim cu probleme serioase. Problema se complică şi prin aceea că pe parcursul istoriei reprezentările se schimbă. Ceea ce mai ieri era considerat adevărat, astăzi poate fi considerat fals şi aruncat, atunci unde sunt garanţiile că ceea ce este astăzi adevărat, mâine nu va fi aruncat ca fiind fals.

Pentru studierea mai adecvată a problemei adevărului trebuie să deosebim două momente: definirea adevărului (ca noţiune) şi criteriile adevărului.

1)                  Definirea adevărului este răspunsul la întrebarea „ ce este adevărul?”, adică ce înţelegem noi prin proprietatea de „a fi adevărat”.

2)                  Criteriile adevărului - ar fi  anumite proceduri (moduri, operaţii) care fiind utilizate ne-ar ajuta să deosebim propoziţiile adevărate de cele false, cunoştinţele adevărate de cele greşite, de iluzii.

Problema definirii adevărului. Există definiţia clasică a adevărului, care a fost formulată în antichitate de Aristotel. După această definiţie cunoştinţe adevărate sunt acelea ce corespund realităţii. Pe baza definiţiei clasice poate fi construită o anumită concepţie a adevărului, care ar dezvolta sistematic această înţelegere, ar deduce din ea anumite consecinţe şi ar propune anumite criterii. Această concepţie mai este numită teoria corespondentă a adevărului. Dar această concepţie nu este bine formulată în calitate de teorie. Aceasta mai degrabă este o abordare generală, în limitele cărei se aranjează un anumit sistem de reprezentări. La începutul epocii moderne R. Descartes a lansat o concepţie a adevărului, care se  poate referi la concepţia adevărului corespondent. Din punctul lui de vedere raţiunii umane îi este proprie o anumită sumă de idei evidente şi clare, care în mod adevărat corelează cu realitatea. Această concepţie a fost concretizată de către logicianul polonez A.Tarski.

Dar, pe de altă parte, în timpul existenţei acestei concepţii s-au adunat şi anumite dificultăţi. Mulţi dintre savanţii contemporani consideră că din concepţia clasică a adevărului este destul de greu să fie deduse anumite criterii clare a adevărului. Dificultatea se include în însăşi noţiunea de realitate, pentru că cunoştinţele nu sunt aplicate la realitate însăşi. Noi putem compara unele afirmaţii cu altele, primind unele şi îndepărtând altele. Noţiunea de adevăr se naşte într-un context conceptual specific, dar nu prin aplicarea nemijlocită a cunoştinţelor la realitate.

Pe baza reprezentării despre adevărul cunoştinţelor ca o caracteristică interioară a cunoştinţelor a fost lansată teoria adevărului coerent.  Reieşind din această teorie  adevărate sunt acele cunoştinţe care în interiorul contextului teoretic sunt coerente şi pot trece verificare la alte caracteristice: consistenţă, conexiune, valabilitate. În filosofia modernă susţinător al acestei concepţii a fost G. Leibniz, împotriva poziţiei lui R. Descartes. Dacă pentru Descartes ideile direct sunt legate de realitate, atunci pentru Leibniz  ideea este adevărată,  dacă ea logic nu este contradictorie. Însăşi experienţa noastră, susţine Leibniz, este coerentă, integră; experienţa  reprezintă un context interior legat. Formulând înţelegerea sa a adevărului Leibniz spune: „Noi trebuie să considerăm adevăr coerenţa fenomenelor noastre între ele.” El critică criteriul adevărului lui Descartes pentru lipsă de eficienţă, afirmând că el nu lucrează în contextul teoretic real. Şi, întra-adevăr,  meritul concepţiei coerente a adevărului constă în aceea că ea este concentrată asupra analizei textului teoretic, compararea propoziţiilor, deci este mai aproape de gândirea ştiinţifică reală cu procedurile ei de argumentare, alegere a ipotezelor, verificare a consistenţei textului. Aceasta înseamnă că adevărul coerent are mai multe posibilităţi de a lansa criterii lucrative ale adevărului, decât concepţia adevărului clasic. Dar trebuie de atras atenţia că adevărul coerent şi adevărul clasic nu sunt contradictorii, se poate spune că ele doar se completează unul pe altul.

Dar este şi a treia abordare a adevărului, care le contrazice pe primele două. Această abordare este legată de respingerea şi critica însăşi a noţiunii de adevăr. Această abordare poate fi numită eliminativă. În filosofia contemporană un reprezentant activ al concepţiei eliminative este B. van Fraassen ( cartea „Imaginea ştiinţifică”). El susţine, că scopul ştiinţei, la drept vorbind,  nu este atingerea unui adevăr - limită, ci construirea unor teorii adecvate empiricului. În esenţă, unicul la ce putem pretinde în ştiinţă este că materialul teoretic trebuie să fie adecvat experienţei. Din acest punct de vedere, noţiunea adecvat experienţei este mai clară şi mai relevantă pentru înţelegerea proiectului ştiinţific, decât criteriile noţiunii de adevăr tradiţional.

Respingerea, exilarea a însăşi noţiunii de adevăr ca valoare cognitivă fundamentală are scopul de a elimina dificultăţile reale  care sunt legate de noţiunea de adevăr. Dacă este eliminată noţiunea de adevăr, atunci sunt necesare alte caracteristice, s-ar putea susţine că nu este necesară o teorie adevărată, ci o teorie ştiinţifică acceptabilă. Dispare severitatea problemei adevărului: în cazul dat o teorie astăzi poate fi considerată mai de succes,  dar mâine, în  alte condiţii,  mai acceptabilă va fi o altă teorie. Se elimină severitatea eternei probleme a adevărului, cade noţiunea adevărului etern în general ,ca necorespunzătoare vieţii reale a ştiinţei.

Cerinţa de substituire a criteriului adevărului cu criteriul acceptabilităţii se mai bazează şi pe faptul că teoriile ştiinţifice nu pot rămâne produsul unui singur individ, dar trebuie să se verifice de către comunitatea ştiinţifică şi să fie recunoscută de aceasta. Concepţia care înlocuieşte noţiunea de adevăr prin noţiunea de acord intersubiectiv se numeşte convenţionalistă. Este o abordare eliminatorie. Teoria convenţionalistă este destul de atractivă, şi trebuie de spus ,logic structurată satisfăcător. Ea semnificativ simplifică abordarea adevărului teoriei ştiinţifice: tot aşa cum noi nu ne întrebăm dacă legile societăţii sunt cu adevărat legitime, şi în ce fel acestea  sunt legate de realitate, dar pur şi simplu le primim şi suntem de acord să le considerăm acceptabile, tot aşa ne vom comporta şi cu teoriile ştiinţifice, pe care comunitatea ştiinţifică le consideră acceptabile, argumentate bine, adecvate empiric etc.

Neajunsul acestei concepţii şi a concepţiilor eliminative în general este că acestea nu încearcă să rezolve problema adevărului, dar într-un fel îl evită. Ea ignoră momentul , că teoria ştiinţifică este recunoscută de comunitatea ştiinţifică doar când aceasta corespunde realităţii, în cel mai rău caz, este plauzibilă. Adică teoria este evaluată de comunitate ştiinţifică în termenii adevărului. Aceasta ne întoarce din nou la problema adevărului.

Deci întrebarea  definirii adevărului rămâne pentru a fi rezolvată.

Astfel se evidenţiază trei concepţii ale adevărului:

-                  concepţia corespondenţei;

-                  concepţia coerenţei;

-                  concepţia eliminativă (teoria convenţionalistă, teoria pragmatică).

1. 1.     Reieşind din concepţia corespondenţei adevărate sunt acele enunţuri (şi în legătură cu ele simţuri, gânduri, interpretări) care corespund realităţii. De ex. „Studentul Brumaru Ion este din comuna Abaclia.” Enunţul poate fi adevărat, dacă el corespunde faptului dat, dacă nu corespunde, atunci el este fals. De aici reiese, că adevărul necesită interpretare, pentru a stabili adevărul sau falsitatea unei judecăţi.
2. 2.     Concepţia coerenţei se stabileşte pentru un şir, un lanţ, un sistem de judecăţi. Şirul de judecăţi trebuie să fie coerent, adică el nu trebuie să conţină contradicţii şi să fie cotinuu.
3. 3.     Concepţia pragmatică  susţine că adevărul judecăţilor trebuie controlat în practică, în facerea, crearea lucrurilor, nelimitându-ne la teorii. Deci criteriu al adevărului este considerată practica.

1. 4.     Concepţia convenţionalistă (eliminativă) – adevărul este o noţiune nedeterminată, care produce dificultăţi. Adevăr trebuie înlocuit cu alte noţiuni, cum ar fi   acord, convenţie, contract, care după opinia reprezentanţilor acestei poziţii nu produc probleme.

Problema criteriilor adevărului. Care sunt criteriile adevărului? Cu ajutorul căror proceduri noi putem deosebi propoziţiile adevărate de cele false? În realitate în cercetare ştiinţifică se utilizează un set întreg şi destul diferit de criterii, valori. S-ar putea evidenţia patru grupe de criterii  care sunt utilizate în cunoaşterea ştiinţifică.

1. 1.                   Criterii care sunt legate de  concepţia coerentă a cunoaşterii. Aceste criterii sunt foarte importante, ele controlează cunoştinţele ştiinţifice din punct de vedere a valabilităţii lor, a concordanţei interioare, a compatibilităţii lor cu contextul teoretic general. Printre acestea poate fi evidenţiat: a) criteriul noncontradicţiei. Acesta are o importanţă deosebită în ştiinţele matematice, pentru că în matematică nu este posibilă verificarea rezultatelor prin datele empirice. b) criteriul coerenţei interioare a propoziţiilor, legătura generală a teoriei . c) sunt utilizate şi criteriile legate de concepţia clasică a adevărului – corespondenţa cu faptele empirice.
2. 2.                   A doua grupă de criterii a adevărului este legată de contextul lărgit al activităţii ştiinţifice. Cunoaşterea ştiinţifică nu este limitată doar de obiectul său concret de studiu, ea este legată şi de alte domenii. În primul rând, ea conţine un plast serios de premise premergătoare cercetării şi este încărcată cu premise metafizice. Acestea alcătuiesc un anumit fon al cercetării ştiinţifice. Cerinţa corespunderii teoriei acestui context lărgit al ştiinţei este unul din criteriile  serioase ale cercetării. Ce prezintă acest context? Acesta este un sistem de teze ştiinţifice recunoscute în general. În primul rând, acestea sunt teze ontologice: ideile despre structura materiei, despre esenţele acestei lumi. Ele au o deosebită influenţa asupra viziunii savanţilor, şi au un impact deosebit asupra înţelegerii savanţilor a adevărului. O importanţă deosebită în evaluarea adevărului îl are şi criteriul estetic. Aici pot fi evidenţiate, simţul frumuseţii teoriei, armonia ei, perfecţiunea teoriei, simplitate, bogăţia legăturilor teoriei.
3. 3.                   Grupa  criteriilor neteoretice. Sensul acestora este de a ieşi din sfera teoriei şi a verifica rezultatele ei după alte criterii. Aici unul dintre criterii este practica. Acesta înseamnă că eficienţa teoriei se verifică în practică şi acesta este un argument serios pentru adevărul teoriei. Alte criterii  de verificare ale unei teorii sunt comoditatea şi simplitatea ei în folosire, aplicabilitatea ei largă.
4. 4.                   Factorii convenţionali. La evaluarea teoriei un rol important îl joacă acordul comunităţii ştiinţifice de a utiliza terminologia, de a alege axiomele, de a utiliza metodele de verificare, de a primi standardele de înţelegere şi explicaţie.