Elemente ale teoriei cunoașterii

Planul prelegerii

1. 1.      Din istoria gnoseologiei
2. 2.      Obiectul și subiectul cunoașterii
3. 3.      Nivelurile cunoașterii

 

Din istoria gnoseologiei

Gnoseologie provine din greacă de la termenii „gnosis” (cunoaștere) și „logos” (cuvânt, teorie).

Gnoseologia studiază:

Condițiile generale ale cunoașterii;

Izvoarele cunoașterii;

Structura cunoașterii;

Modul de desfășurare a cunoașterii;

Validitatea procesului cunoașterii.

Despre dificultatea cunoașterii procesului cunoașterii s-au expus mai mulți savanți, printre care Em. Kant și A. Einstein. Kant a demonstrat aceasta în lucrarea „Critica rațiunii pure”. Einstein s-a exprimat despre cercetarea procesului cunoașterii în următorul mod: „lucrul cel mai greu de cunoscut este cunoașterea însăși”.

Sofiștii – argumentări pro și contra

Primii care au inițiat cercetarea procesului cunoașterii în cultura europeană au fost sofiștii. Ei au evidențiat un a din problemele esențiale ale cunoașterii, problema adevărului: Ce este adevărat? Este adevărat ceea ce poate fi argumentat drept adevărat. Concomitent cu adevărul apare și problema falsului. Fals este ceea ce poate fi astfel argumentat. Ce au observat sofiștii și au realizat în activitatea lor:

1. 1.       Conceptele nu sunt bine definite;
2. 2.      Principiile  nu funcționează bine;
3. 3.      Cuvântul rezumă observații întâmplătoare, experiență mai mult sau mai puțin verificată;
4. 4.      De aceea se poate și pro și contra;
5. 5.      Omul este măsura  lucrurilor;
6. 6.      Este evidențiată problema esenței gândirii: Cum este posibilă gândirea? Aceasta va deveni problemă de cercetare pentru mulți savanți.

Socrate

Începe lupta împotriva modului sofistic de gândire. El enunță, că este un singur adevăr, unul pentru toți. Nu pot fi mai multe adevăruri despre un lucru în același timp și în același sens.

Conceptul. Gândirea umană se bazează pe concepte (noțiuni). Anume ele trebuie definite. Ce înseamnă a defini o noțiune? Această înseamnă a căuta și a evidenția esența unei clase de obiecte. De exemplu: Ce este timpul? Timpul este durata mișcării, schimbărilor.

Metoda înaintată de Socrate – metoda inductivă de definire a conceptelor. Pe atunci era numită metoda maieutică – moșirea adevărului din rațiunea umană. Forma ei de realizare era dialogul: discuția prin depășirea contradicțiilor și efectuarea generalizărilor abstracte. De ex: Ce este dreptatea?

Platon

Studiază procesul cunoașterii la general. Îl separă în două niveluri. Nivelul senzorial și nivelul rațional.

Structura nivelului senzorial: obiectul cunoașterii (lucrurile materiale); opinia se formează în procesul cunoașterii, lucrurile sunt mereu în mișcarea și schimbare; metodele cunoașterii: credința și conjectura.

Structura nivelului rațional: obiectul cunoașterii – ideile (stabile), nivelul științei, metodele cunoașterii – raționamentul și intuiția.

Aristotel

Luptă împotriva sofiștilor, scrie lucrări împotriva lor: „Respingeri sofistice”. Este creatorul logicii: Analitica primă și Analitica secundă. Altă lucrare importantă este pentru procesul cunoașterii este „Categoriile” și „Organonul”.

 Legile (principiile) logicii:

Legea identității. Fiecare element al teoriei trebuie să fie definit și să rămână așa în orice parte a teoriei, în orice construcții teoretice în care intră. Formula legii: A =A, adică "A este A" sau A → A (dacă A, atunci A).

Legea contradicției. Două caracteristici de sens opuse referitoare la același element al teoriei nu pot fi adevărate în același timp. Formula legii: A ≠ Ā (și nu este non-A).

Legea terțului exclus. Dintre cele două afirmații contradictorii ale teoriei, una este în mod necesar adevărată, cealaltă este falsă, iar a treia nu poate fi. Formula legii: A v  (sau A, sau nu-A)

Mai târziu a fost descrisă și a patra lege a logicii de către G. Leibniz în sec al XVII-lea

Legea rațiunii suficiente. Doar această afirmație ar trebui considerată de încredere, al cărei adevăr este suficient de fundamentat. Formula legii: A → B (dacă B există, atunci există și A) 4. Valoare logică este, în primul rând, că permite verificarea corectitudinii construcției teoriei. Deoarece marea majoritate a teoriilor se referă la viața reală, logica ne permite astfel să navigăm mai bine în această viață, să luăm deciziile corecte.
Teoria adevărului corespondent înaintată de către Aristotel: orișice propoziție este adevărata, dacă corespunde realității, dacă nu corespunde realității este falsă.

În același timp de către  Aristotel sunt analizate metodele de cercetare: deducția și inducția

Scepticismul

Tot în antichitatea apare şi un alt punct de vedere, contrar, care pune la îndoială posibilitatea omului de a cunoaşte adevărul. Acest curent poartă denumirea de scepticism.  Acesta trece prin trei etape în dezvoltarea sa: scepticismul vechi, scepticismul de mijloc, şi scepticismul nou.

Scepticismul vechi este întemeiat de Pirrhon. În teoria cunoaşterii el lansează două principii:1) lucrurile nu pot fi cunoscute, ceea ce ştim despre ele se reduce la păreri contradictorii; 2) de aceea trebuie să ne abţinem de la judecată. (Vorba veche: de tăceai, filosof erai.)

Scepticismul de mijloc, reprezentantul principal a fost Carneades din Cirene. El nu numai a negat posibilitatea cunoaşterii, dar a elaborat şi o teorie a probabilităţii, care evidenţiază trei grade a probabilităţii: 1) reprezentările semnifică ceva în sine şi nimic mai mult; 2) reprezentările ce conţin în sine un grad de adevăr şi nu contrazic alte reprezentări; 3) reprezentări adevărate, care sunt confirmate de experienţă.

Scepticismul nou, întemeiat de Enesidem din Cnosos. Acesta a formulat zece moduri de îndoială:

1)                   fiinţele însufleţite sunt diferite şi percep în mod diferit obiectele, şi nu este clar care sunt adevărate;

2)                   Oamenii de asemenea sunt diferiţi, deci percep diferit; rezultatul este acelaşi;

3)                   Simţurile noastre diferă şi furnizează despre aceleaşi obiecte date diferite. (O picătură de apă este cu relief pentru ochi, dar nu şi pentru pipăit.)

4)                   Omul percepe lucrurile în mod diferit după starea în care se află.

5)                   Perceperile sunt diferite după poziţia în care se află omul faţă de obiectul perceput;

6)                   Nici un obiect nu este izolat de altele, perceperile au ca obiect nu un lucru ci un amestec,

7)                   Aceleaşi lucruri sunt percepute diferit, după cantitatea lor şi după amestecul lor;

8)                   Relativitatea cunoştinţelor noastre;

9)                   Perceperea diferită a obiectelor în raport cu frecvenţa contactelor cu ele;

10)                Diferenţele de obiceiuri, de concepţii, de mod de viaţă sunt cauze ale percepţiilor diferite a aceloraşi lucruri.

Scepticismul în epoca modernă este reprezentat de F. Bacon și Rene Descartes.

Analiza metodelor de cercetare

F. Bacon 

Cercetarea trebuie începută de la îndoială. „În cercetare sunt două drumuri, unul care duce spre certitudine, iar altul acre duce spre incertitudine. Dacă procesul cercetării începe cu certitudinea el se termină cu îndoiala, iar dacă începe cu îndoiala se termină cu incertitudinea”.

Erorile cercetării:

Eroare tribului: eroare antroposociomorfică, eroarea generalizării excesive;

Eroarea cavernei;

Eroarea forului (pieței): cuvintele și influența negativă a acestora asupra procesului de cunoaștere;

Eroarea teatrului (credința în autoritate).

Lansează metoda inductiv-experimentală de cercetare Metoda empirică constă din două părți: prima parte culegerea datelor, a doua, din generalizare: Pentru aceasta folosește metoda tabelelor.

Metodele experimentale înaintate de Bacon:

• Ø  Variația condițiilor experimentelor
• Ø  Prelungirea duratei experimentului
• Ø  Inversarea experimentului
• Ø  Eliminarea calității
• Ø  Aplicarea unei legi naturale
• Ø  Unirea experimentelor

Generalizarea datelor experimentale sau metoda inductivă.

Folosirea tabelelor: tabelul prezenței; tabelul absenței, tabelul gradelor (comparației)

Rene Descartes

 Filosoful propune folosirea îndoielii la etapa preliminară a cercetării. Îndoială permite  să excludem incertitudinea din cercetare: “Nu de astăzi mi-am dat seama, că din primii mei ani am căpătat numeroase păreri false drept adevărate şi că ceea ce am clădit atunci pe aceste principii atât de puţin sigure, nu ar fi decât foarte îndoielnic şi nesigur, şi de atunci am judecat că va trebui, să mă apuc serios de a mă dezbăra de toate opiniile pe care le primisem mai înainte, şi a reîncepe totul din temelii, dacă aş fi vrut să stabilesc ceva sigur şi constant în ştiinţă.”

Descartes lansează două metode generale de cercetare. Metoda îndoielii și metoda deducției. Plus la aceasta el înaintează patru reguli de cercetare:

1. 1.      Regula evidenței;
2. 2.      Regula analizei;
3. 3.      Regula sintezei
4. 4.      Regula verificării.

În epoca modernă idei sceptice asupra procesului cunoaşterii au fost expuse de filosoful englez David Hume. Hume considera că dacă cunoştinţele în ştiinţele logicii şi ale matematicii sunt clare, pentru că raţionamentul logic şi matematic poate fi controlat după legile logicii şi ale matematicii, atunci cu totul altfel stau lucrurile în ştiinţele naturii, la care obiectele cercetării nu sunt obiecte ale raţiunii, ci obiecte ale naturii. Legătura între acestea numai este logică, dar se bazează pe principiul determinist, adică a legăturii dintre cauză şi efect. Legătura dintre cauză şi efect este considerată legătură necesară, dar aceasta nu poate fi demonstrată nici într-un fel. Logic nu poate fi demonstrat că între cauză şi efect este legătură necesară, dar nici pe calea simţurilor nu se poate demonstra, pentru că simţurile încurcă relaţiile de spaţiu şi timp cu relaţiile de cauzalitate.

 

Unul dintre cei mai puternici sceptici, la care scepticismul  trece în agnosticism în modernitate a fost Im. Kant. El considera că lucrurile reale, obiective rămân pentru noi necunoscute. Omul cunoaşte doar fenomenele care sunt de fapt create de senzaţiile şi intelectul uman, prin formele lor apriorice.

 

 

Subiectul și obiectul cunoașterii

În procesul cunoașterii participă două elemente de bază: subiectul și obiectul cunoașterii.

S                                       O

Subiectul cunoașterii este cel ce produce cunoștințele
1. Omenirea, producătorul de bază a cunoștințelor și ocrotitorul lor (bibliotecile, bazele de date, calculatorul).

2. Popoarele – acumulează secole la rând informație despre sine, lumea înconjurătoare, obiceiuri, deprinderi etc.

3. Grupurile sociale (grup de savanți).

4. Oameni particulari, în primul rând, marii savanți: Pitagora, Arhimede, Aristotel, Machiavelli, Galileu, Descartes, Leibniz, Einstein, Bor etc.

Obiectul cunoașterii – ceea ce este supus procesului cunoașterii:

1. 1.      Obiecte empirice, materiale – stea, atom, cosmos, om etc.
2. 2.       Obiecte teoretice, ideale – obiecte create de mintea omului: obiecte matematice, gaz absolut, formație social-economică etc.

Obiectul și subiectul cunoașterii sunt noțiuni relative.

1. 1.      O parte din obiecte pot deveni parte a subiectului cercetător (calculatorul, instalații de laborator, microscopul, telescopul etc.)
2. 2.      Subiectul, de asemenea, poate deveni obiect al cunoașterii (psihologia, medicina, sociologia, comunicarea, etica, dreptul etc.)

 

 

Nivelurile cunoașterii

În gnoseologie sunt evidențiate două niveluri ale cunoașterii: nivelul senzorial și nivelul rațional. Însă unii filosofi au evidențiat mai multe niveluri. De exemplu, Kant a analizat trei niveluri: nivelul senzorial, nivelul intelectual și nivelul rațional.

Nivelul senzorial al cunoașterii

Cunoașterea senzorială se realizează în trei forme: senzația, percepția și reprezentarea.

Senzația –formă elementară a cunoașterii, la acest nivel se percep însușirile lucrurilor și a fenomenelor. De ex: lumină, cald, acru, dulce, gras, mai pe scurt culorile, sunetele, mirosurile, gusturile, etc.

Percepția – este o senzație totalizatoare, conține în sine mai multe senzații (dulce, roșu, rotund, mălăieț - măr).

Reprezentare – este senzație sau percepție care se reamintește sau se reprezintă (literatură, filme etc.)

Cunoașterea începe de la senzații, de la datele organelor senzoriale, de la ceea ce vedem, auzim, pipăim, mirosim, gustăm.

Kant: „Fără îndoială, orișice cunoaștere  a noastră începe de la experiență, adică cunoașterea începe de la senzații”.

Omul deține cinci organe senzoriale: auzul, văzul, mirosul, gustul și pipăitul. Ele sunt izvorul sau poarta cunoașterii.

Locke: „Nimic nu există în intelect fără să fi trecut mai întâi prin simțuri”.

Malebranche: „Simțurile ne sunt date pentru a ne conserva corpul”.

Feldman: „În ciuda sofisticării sistemului senzorial, înțelegerea finală a lumii este bazată pe o reproducere perfectă și exactă a informațiilor de la senzații”.

Importanța senzațiilor pentru cunoaștere și existența umană constă în următoarele:

1. 1.      Senzațiile informează despre schimbările care se produc în mediul înconjurător, evident, cu condiția că acestea se produc în anumite limite.
2. 2.      Organele senzoriale furnizează creierului informații pe care acesta le interpretează.
3. 3.      Sistemul senzorial este mijlocul prin care datele externe sunt transformate în experiențe subiective.
4. 4.      Senzațiile asigură adaptarea organismului la variațiile mediului înconjurător.

Dacă cunoașterea începe de la senzații, ce pot eu cunoaște prin senzații? Fiecare știe că senzațiile ne leagă nu numai de lumea înconjurătoare, dar și ci cea care ne-imaginăm. Cunoașterea este proces, de acea este important să analizăm senzațiile la diferite niveluri ale acestui proces. Să presupunem că psihica este un calculator. Să analizăm etapele prin care trece informația și cum este ea prelucrată de psihica noastră:

1. 1.      la intrare în calculator
2. 2.      activitatea calculatorului de prelucrare a informației
3. 3.      date la ieșire din calculator
4. 4.      etapa de comparare a datelor la ieșire din calculator cu datele de la intrare în calculator

 

 

 

 

În privința modului de prelucrare a informației de către psihică și rezultatele care se primesc la finele acestei prelucrări au fost expuse mai multe puncte de vedere.

1. 1.      Cel mai simplu: realitatea obiectivă se imprimă direct în psihica umană. Senzația este amprentă, urmă și se imprimă ca pe ceară;
2. 2.      Un punct de vedere mai complicat: senzațiile sunt reflectări aproximative ale lucrurilor, un fel de copii. Cineva ne-a dat să gustăm un product alimentar necunoscut care este dulce. Noi putem presupune că este glucoză.
3. 3.      Un punct de vedere și mai complicat: senzațiile sunt semne ale lucrurilor, sensul cărora trebuie descifrat.

 

Necesitatea decodificării sensului senzației ne spune că noi trebuie să pătrundem în interiorul psihicii, pentru ca să vedem ce se petrece cu informația primită de la senzații în psihică. Trei mari gânditori au fost preocupați de analiza activității psihice de prelucrare a informațiilor senzoriale: Locke, Kant, Husserl. Și avem următoarele rezultate a analizei efectuate de ei:

1. 1.      Despre structura și capacitățile psihicii:

Locke: psihica dispune de următoarele capacități de prelucrare a informației senzoriale – a combina, a compara, a abstractiza;

Kant: Psihica dispune de principii a priori (forme senzoriale – spațiul, timpul, categorii ale intelectului – substanță, calitate, cantitate, relație etc.)

Husserl: Psihica dispune de capacități umane cum ar fi amintiri, închipuiri, fantezii.

1. 2.      Ce se petrece în interiorul psihicii:

Locke: Senzațiile sunt preluate de capacitățile psihicii: ele se combină, în rezultat apar idei compuse; ele se compară, astfel apar cunoștințe despre raporturi; în rezultatul abstractizării apar idei generale;

Kant: Senzațiile sunt preluate de principiile a priori ale intelectului și sunt ordonate în baza acestora;

Husserl: Senzațiile sunt preluate capacitățile omului de a-și aminti, închipui, a reprezenta, construiește șiruri de fenomene. Senzațiile se implică în torentul imaginațiilor și stabilesc eidosul, o senzație mai complexă decât materialul inițial.

1. 3.      La ieșire din psihică avem:

După Locke – idei;

După Kant – senzații ordonate pa baza principiilor;

După Husserl – eidos, adică ideea cu un conținut bogat senzorial.

1. 4.      Ceea ce am primit la ieșire din psihică în ce măsură poate fi comparat cu obiectele reale de la care a fost primită informația senzorială:

Locke: Senzațiile ne dau cunoștințe depline despre lucruri, ele măresc volumul de cunoștințe despre lucruri, ceea ce n-am știut inițial, acum devine cunoscut.

Kant: Cunoștințele senzoriale nu aparțin pe deplin lucrurilor din exterior, parțial ele aparțin principiilor psihicii, dar cu aceste cunoștințe se poate opera.

Husserl: Cunoștințele obținute în rezultatul prelucrării lor de către psihică permit să interpretăm senzațiile inițiale și să le raportăm la lucruri.

 

Cunoașterea rațională

Cunoașterea rațională se realizează în formă de noțiune, judecată și raționament. Problema centrală a cunoaşterii raţionale este noţiunea. Să încercăm să rezolvăm această întrebare prin noţiunea de student. Să întrebăm ce este un student pe un copil de cinci ani, un adolescent de cincisprezece ani, un lucrător de bancă, un profesor.

-                  Copilul de cinci ani: studenţii sunt nişte băieţi şi fete, care uneori vorbesc şi vorbe urâte;

-                  Adolescentul: studenţii iubesc să  petreacă timpul vesel.

-                  Lucrătorul băncii: studenţii sunt cei ce învaţă în colegii şi instituţii superioare de învăţământ;

-                  Profesorul: : studenţii sunt cei ce învaţă în colegii şi instituţii superioare de învăţământ şi se atârnă responsabil de procesul educaţional.

Observăm că răspunsurile diferă.

Noţiunea este un gând generalizat care permite să explice esenţa unei clase de obiecte. Noțiunea este o formă logică fundamentală a gândirii care reflectă însușirile esențiale ale unei clase de obiecte.

Judecata este un gând care afirmă sau infirmă ceva. De ex: fraza „structura atomului” nu este o judecată. Pe când „ atomul are structură” este o judecată. Judecata se exprimă în propoziţii enunţiative.

Raţionamentul  este  o formă logică fundamentală constituit dintr-o succesiune logică de judecăți ce duc la o  concluzie, proces de obținere a unei judecăți noi (concluzie) din judecăți date, o extragere de cunoştinţe noi din ceva cunoscut de acuma. Ex.:

 Metalele conduc curentul electric.

Cuprul conduce curentul electric.

Avem două tipuri de raționamente: raționamente deductive și raționamente inductive.

Raționament deductiv: raționament în care concluzia derivă cu necesitate din premise.

Toți oamenii sunt muritori

Ion este muritor

Raționament inductiv în care trecerea de la un adevăr la altul nu se face în virtutea unei necesități logice, ci în virtutea unor coincidențe întâmplătoare.

Caprele sunt erbivore.

Cerbii sunt erbivori.

Gazelele sunt erbivore

Vacile sunt erbivore

Toate animalele cornute sunt erbivore

Cele trei forme ale gândirii raţionale alcătuiesc conţinutul intelectului, de care omul se foloseşte în timpul gândirii.