Fiinţa (existenţa) – concept fundamental al ontologiei

 

 

Conceptul de existenţă. Existenţa şi esenţa.

Existența sau ființa constituie obiectul ontologiei. Orișice discurs filosofic trebuie să presupună ceva existent, de altfel gândirea nu are obiect de reflecție. Însă acest concept este tratat diferit în sistemele filosofice.

Cercetarea existenței începe de la întrebarea firească "ce este existența?" Marea majoritate a filosofilor au recunoscut generalitatea acestei întrebări, absolută sa nedeterminare, ce a produs un șir de semnificații pentru conceptul de existență. Din multitudinea de sensuri ontologia se referă la ceea ce desemnează "existența întrucât există", "ființa ca ființă".

Sensul general al termenului "a fi", propriu orișicărei teorii filosofice, rămâne cel acordat de Aristotel în "Metafizică": ființa (existența) este "reflecția ce are în vedere primele principii și cauze, deci raportându-se la o singură natură de pe urma unui caracter analog. Ființa este numele pentru tot ce există. Ființa și Unul sunt același lucru și de aceeași natură, pentru că apar împreună ca principii și cauze." (Aristotel. Metafizica. București, 1965. VI, 1 și 2, 1003 b.)

Termenul "existență" a fost redat în filozofie prin intraductibilul termen grecesc "to on", iar în latină prin "ens" entitate și nu "esse" a fi. Cicero utilizează un derivat a lui "to on", și anume "sistere ex" a ieși în afară, cu sensul de a fi în afară de neant și de pura posibilitate. În latină va fi abandonat termenul originar grecesc, dar se va menține semnificația lui, de ceea ce este originar în totalitate, existența ca întreg, diferită de părțile ei.

Reflecția filosofică asupra sensului existenței a fost concomitent și o reflecție asupra esenței existenței, căci a explica ce există înseamnă a-i preciza esența, natura «ceea ce prin care o ființa este» ceea ce este și nu altceva. Altfel spus, esența este ceea ce constituie și determină un lucru, o existență în el însuși și distinge de celelalte lucruri de altfel. Din punct de vedere logic, «esența este ceea prin care ceva» (o existență) este inclus în specia sa (de exemplu, iodul este element chimic și nu plantă.)

În limbajul filosofic au mai fost utilizați în timp și alți termeni sinonimi cu esența - rațiunea (a unui lucru) ca înțelesul în plan logic-conceptual al acelui lucru: «natura», în sens de principiu prim, constitutiv și întemeietor pentru acel lucru: «substanța» sau lucru care există prin sine și în sine: «forma» ca principiu determinant al esenței unui lucru: «quidditate», esența ca răspuns la întrebarea "ce este cutare...?", in latina quid est..? ca răspuns la întrebarea anterioara, răspuns ce ia forma unei definiții. Denumirea cea mai proprie pentru sensul inițial este "quidditate", dar cea mai utilizată este natura.

Termenului de "esența"i s-au conferit în genere două semnificații: esența reală și esența ideală. Esența reală este cea care există propriu-zis, sau poate să existe, independent de conștiința, și poate fi individuală sau universală. Esența individuală redă natura individuală a unui lucru, ca principiu întemeietor a însușirilor individuale ( ex. "cine este Vasile?"). Esența universală este abstractă, și exprimă natura comună tuturor lucrurilor reunite într-o specie (ex. "Cine este omul?", esența speciei umane). Esența ideală ia forma unui concept formulat de rațiune și poate fi corespondentul logic al esenței reale sau o simplă ficțiune fără corespondent real.

Conceperea concomitentă a existenței și esenței se justifică prin aceea că existența este "faptul ce exista", actul esenței, ceea ce prin care esența devine actuală și efectivă, iar esența este cea în ce un lucru constă. Lucrurile sunt unite prin existentă, prin faptul că sunt, și se deosebesc prin "ceea ce sunt=esența".

Modul de a gândi raportul existent – esența s-a modificat în timp. Filosofia antica a conceput existența și esența ca fiind identice, ca "Unul", nesubordonat nici unei alte realități. Aristotel va afirma că "Ființa", "Unul","Esența" sunt echivalenți logici, "substanța de sine stătătoare", condiție a oricărei exitențe și a oricăror altor noțiuni generale. Cei trei termini sunt sinonimi "pentru ceea ce exista prin sine", fără nici o determinare exterioară sau "existență ca existență", care poate include orice.

Conceperea "existentei ca existenta" n-ar avea nici un sens, daca n-ar presupune ceva pe care sa-l intemeieze, ca exstența determinată, multiplă, diversă și individualizată. Distincția "existența ca existență" și existența determinată este efectuată cel dintâi de Platon, pentru care existența în sine o constituie Ideile, Formele sau Esențele identice cu ele însele prin unicitatea lor, ele fiind care întemeiază existențele concrete, determinate prin participare.

Cu totul alta este arhitectonica lumii lui Aristotel, la el Existența se diversifică și stratifică într-o serie de etaje de la Ființa însăși la lucruri individuale. Între cele două lumi (existență ca existență și individuațiuni) se situează universalele. Aristotel își propune să identifice ceea ce este comun existenței, în trecerea de la sensibil la inteligibil, sau principiile ce întemeiază existența, materia și forma.

Referindu-se la existenţa determinată Aristotel va distinge patru modalităţi de ’’a fi’’:

1)                 existenţa ca accident ce semnifică o determinare a unui lucru ce i se atribuie unui lucru după  adevărul ei, dar care nu este necesară nici constantă (ex.: om lăudăros, haină neagră). Accidentul nefiind necesar este înrudit cu nefiinţa.

2)                 existenţă ca potenţă ce se referă la existenţa părţilor ce alcătuiesc întregul existenţei, părţile nu există separat ci coexistă. Potenţa are şi sensul de capacitate de a se transforma, de a deveni altceva, precum statuia ce există ca potenţă în marmură.

3)                 existenţa ca act ce se referă la mişcare, ceea care săvârşeşte potenţa în realitate, actualitate.

4)                 existenţa după cele zece categorii: substanţa, cantitate, calitate, poziţie, acţiune, loc, relaţie, timp. Categoriile exprimă în plan ontic felurile fundamentale de a fi ale oricărei existenţe, sunt esenţiale şi sesizabile prin intelect. Ele nu exprimă o pluralitate de noţiuni, ci multiplicitatea  modurilor existenţei determinate, şi sunt esenţe, determinări proprii lucrurilor, şi deci purtătoare de existenţă. Astfel, pentru Aristotel, lumea esenţelor nu este transcendentă lumii lucrurilor, ci lucrurile ca existenţe determinate au esenţă ce poate fi cunoscută.

 

Între modurile existenţei, Aristotel include şi ’’ existenţa ca ceva adevărat’’, ca opusă „nonexistenţei” în sens de fals, el precizează faptul că  sensul cel mai propriu al existenţei şi nonexistenţei este de adevăr sau fals; filosofia ca ştiinţă a existenţei este totodată şi, ştiinţa adevărului, căci existenţa determinată are atât adevăr câtă existenţă are.

În Evul Mediu teoria existenţei este dezvoltată de Toma din Aquino. El va opera o distincţie între esenţă şi existenţă, întemeiată pe acceptarea creaţiei divine, considerând că „Dumnezeu este cel ce este”  ca existenţă în sine, unică, absolută, ca simplu act. Esenţa lui Dumnezeu este cuprinsă în însăşi existenţa sa. Tomas  va institui termenul de „quidditate” pentru esenţă, înţeleasă ca fiind ceea ce exprimă şi face cunoscută definiţia unei existenţe, răspunzând la întrebarea „ce este acesta?” şi arătând „felul de a fi” al acestuia. Numai creatorul are esenţă şi existenţă proprii, restul existenţei fiind întemeiată prin actul creaţiei divine.

Perspectiva semnificării „existenţei” se modifică în gândirea epocii moderne, când prin instaurarea raţionalismului şi criticismului se proclamă primatul raţionalului asupra existentului, al creativităţii şi activităţii subiectului. În acest cadru existenţa şi esenţa nu mai sunt concepute ca formând o unitate, ca fiind identice; esenţa numai este substratul, substanţa, ci forma logică. R. Descartes şi mai ales Im. Kant vor considera că cercetarea existenţei necesită o cercetare prealabilă a condiţiilor, formelor subiective de cunoaştere, prioritar devenind acum „cum cunoaştem” în loc de „ce cunoaştem”. Conceptul fundamental devine „relaţia”, iar ontologia din substanţialistă devine relaţionistă. F. Bacon înlocuieşte instrumentarul cunoaşterii antice cu metode noi, iar categoriile aristotelice numai exprimă realităţi de sine stătătoare, constante ale existenţei, ci redau structuri ale subiectului.

Epoca contemporană va lărgi orizontul existenţei aflat în atenţia ontologiei, prin centrarea discursului filosofic spre zone ce ţin de creativitate, viaţa şi activitatea omului, valorile şi cultura sa. Subiectul activ devenind „centrul de ordonare” a lumii şi explicare a acestuia. Aceasta va impune noi  resemnificări asupra conceptului de existenţă.

Una dintre cele mai influente concepţii în filosofia contemporană este existenţialismul. Reprezentantul acestuia, M. Heidegger, se va impune printr-o nouă manieră de a gândi existenţa. Conceptul fundamental al filosofiei sale este existenţa în sens antic „to on” (fiinţă), dar raportat la om. Cuvântul german utilizat de Heidegger în ontologia sa este „Dasein”, prin care semnifică existenţa ca loc privilegiat al adevărului fiinţei. Esenţa „dasein-ului” o constituie existenţa sa, ca existenţă umană. Enunţul fundamental al filosofiei sale este „Doar omul există” care nu anulează restul existenţei, ca fiind ireal şi aparent, ci exprimă acea idee că omul este „acea fiinţare a cărui fiinţă se distinge prin situarea fermă şi deschisă în stare de neascundere a fiinţei.” Altfel spus, omul este existenţa autentică, în sine, care are conştiinţa reprezentării existenţei ca existenţă, fiind existenţa prin conştiinţă, existenţă umană, ca adevărată existenţă. „Dasen-ul nu are fiinţă determinată odată şi pentru totdeauna”, ci acesta se naşte şi devine permanent prin confruntarea cu modalităţile sale de a fi. Determinările fiinţei nu mai sunt categoriile lui Aristotel, ci „exstenţialii”: faptul de a fi în lume, faptul de a fi laolaltă, înţelegerea, libertatea, proiectul, grija, faptul de a fi întru moarte. Heidegger va distinge între planul ontic, când existenţa desemnează planul de a exista şi planul ontologic când existenţa este determinată prin modurile sale. El va concepe două moduri de a exista: faptul de a fi în chip nemijlocit, propriu lucrurilor materiale, şi  existenţa proprie omului, ca fiinţă care gândeşte şi decide. Relaţia omului cu lumea este de tip cognitiv şi activ, omul manifestându-se liber, nedominat de imediat, ci dominând fiinţarea. Cunoaşterea filosofică asigură apropierea omului de esenţa sa, de fiinţă ca fiinţă umană, spre deosebire de ştiinţă în care raportarea la lume est tot cognitivă, dar „după lucru”, supusă şi aservită lumii, car îngrădeşte libertatea. Atunci când omul trăieşte conform condiţiei sale, destinului fiinţei sale, se realizează existenţa omenească autentică, destinul său fiind de a trăi liber şi în adevăr.

Concepţia hedeggeriană despre existenţă se regăseşte în opera lui J.P. Sartre pentru care existenţa desemnează conştiinţa trăirii în libertate. Omul este „proiect”, se autoconstruieşte, îşi construieşte o esenţă care este a sa, după cum ştie să trăiască în situaţie.

 

Existenţă – realitate

Existenţă – realitate - posibilitate

 

Cel mai general şi nedeterminat concept „existenţa” se dovedeşte a fi şi cel mai bogat în sensuri şi semnificaţii, avându-se în vedere diversitatea interpretărilor ce i s-au conferit în istoria gândirii filosofice.

De acuma în antichitate existenţa a fost concepută ca reală şi ideală. Realul este considerat starea de fapt, efectivă, „întrupată”, realizată a existenţei, care există independent de spirit. Existenţa ideală semnifică tot ce are o natură ideală, viaţa spirituală. Cele două domenii au fost gândite în filosofia tradiţională ca fiind două lumi distincte, separate şi ireductibile, numite „lumea externă” şi „lumea internă”. Existenţa reală mai este numită lumea obiectivă, iar cea reală lumea subiectivă. Prima cuprinde realitatea exterioară conştiinţei, cea de a doua cuprinde procesele şi conţinutul conştiinţei noastre. Conţinutul realităţii obiective îl alcătuieşte  materia în mişcare, structurată spaţio-temporal, cu toate determinările şi procesele sale obiective, în afară de subiectivitate, care determină viaţa psihică..

Ideea existenţei a două lumi distincte este părăsită în epoca contemporană, când se apreciază, că din punct de vedere ontic, existenţa este una, cele două zone având acelaşi statut. Dacă lumea este înţeleasă ca integritate, ori totalitate a lucrurilor existente,atunci ea cuprinde deopotrivă sfera obiectivului şi a subiectivului. Subiectivul nu este un alt mod de a fi, ci un anumit mod al ontologicului, şi anume modul specific uman „de a lua cunoştinţă cu restul lumii”. Doar din punct de vedere psihologic procesele şi fenomenele de conştiinţă sunt altceva  decât fenomenele existenţei externe; pentru ontologie obiectivul şi subiectivul sunt date ale aceleiaşi lumi. Această viziune respinge atât teza materialismului, după care materialitatea lumii predomină spiritul şi acesta devine dependent de materie, cât şi spiritalismul, care susţine că spiritul predomină corporalul, dimpotrivă conştiinţa este în lume, asemeni şi alături de alte existenţe. Doar în plan gnoseologic obiectul predomină, iar subiectul este secundar, iar în plan axiologic subiectul este mai valoros.

Dacă sunt respinse prejudecăţile materialiste şi spiritualiste asupra existenţei, atunci este respinsă şi prejudecata realistă asupra existenţei, potrivit căreia  realul predomină existenţa şi este efectivă. Reprezentanţii acestei teorii sunt A. Meinong şi K. Popper. Filosoful român M. Florian susţine că existenţa poate împărţită în trei clase de obiecte: reale (corpuri şi suflete), nereale sau fictive (ale imaginaţiei şi iluziei) şi neutrale sau suprareale (obiectele formale ale ştiinţei). Ultimul timp tot mai mulţi filosofi susţin necesitatea divizării existenţei în trei lumi: materială, ideală şi lumea creată de om (lumea ştiinţei).

Cercetarea conţinutului conceptului de existenţă presupune şi o analiză din perspectiva dinamicităţii şi istoricităţii acesteia, fapt care relevă că existenţa cuprinde nu numai o stare efectivă, realizată, ci şi una realizabilă, posibilă. Atributul de existenţă îl are nu numai ceea ce s-a realizat, ci şi ceea ce se poate realiza, posibilul. Distincţia real-posibil, ca moduri de existenţă în devenire, explică caracterul istoric al Universului. Posibilul precede realul, el prezintă condiţiile necomplete ale realului.

 

Conceptul de realitate în ştiinţă. Realitatea fizică

Dezvoltarea ştiinţei a condus la crearea unui nou cadru conceptual despre existenţă şi determinările ei. Dezvoltarea fizicii şi a matematicii a făcut posibil crearea unor concepte specifice precum cele de realitate fizică şi realitate matematică. Conceptul de realitate fizică a apărut în rezultatul polemicii epistemologice între Einstein, Bohr şi Heisenberg, Born, Schrodinger, Planck şi a., dar neînsoţit de o semnificare exactă a conţinutului său. Se poate aprecia că sensul este cel de realitate determinată din punctul de vedere al teoriilor din fizică, realitatea ca obiect al acestora.

Dacă în fizica clasică se admitea fără nici o rezervă recunoaşterea realităţii obiective a lumii fizice, fizică contemporană, prin îndepărtarea de realitatea empirică, instrumentalizarea şi matematizarea ei, a pus în discuţie problema relaţiilor dintre limbajul şi teoriile sale cu lumea reală. În noul context ştiinţific apare întrebarea, dacă obiectele şi stările redate în conceptele şi teoriile fizicii au existenţă în sine, în afară şi independent de observaţii şi măsurători; dacă conceptele teoretice au valoare cognitivă, se referă la ceva real, sau au doar o valoare instrumentală, operaţională ca simple ficţiuni. Majoritatea savanţilor au acordat o valoare cognitivă construcţiilor teoretice explicative, ca fiind imagini explicative asupra fenomenelor şi proceselor reale. Perfecţionarea modului de exprimare al limbajului ştiinţific a generat o legătură inseparabilă între formalismul matematic al teoriilor fizice şi conţinutul lor explicativ.

Referitor la conceptul nou de realitate fizică s-au prefigurat mai multe poziţii. Pentru A. Einstein termenul posedă diferite sensuri:1) realitate fizică drept realitate obiectivă; 2) realitate fizică drept imagine adecvată a realităţii obiective; 3) realitate fizică drept fundament empiric al ştiinţei.

Această poziţie a lui Einstein îl va face să repingă punctul de vedere a şcolii de la Copenhaga şi la o înţelegere incorectă a domeniului fizicii cuantice, el va respinge legile statistice ale fizicii cuantice, ignorând caracterul obiectiv al probabilităţii.

Pentru întemeitorii fizicii cuantice conceptul de realitate fizică consemnează altceva şi anume noua situaţie gnoseologică creată în fizică. Pornind de la constatarea că nu există o graniţă certă între comportarea obiectelor în sine şi interacţiunea lor cu aparatele de măsură prin realitate fizică se va desemna anume această situaţie, a fenomenelor cuantice a căror comportare este determinată de interacţiunea lor cu condiţiile experimentale. Astfel noţiunea de realitate  s-a constituit l-a confluenţa ontologicului cu gnoseologicul, pentru a caracteriza starea unei realităţi aşa cum rezultă din cunoaştere. Termenul consemnează manifestarea microcosmosului ca obiect al cunoaşterii şi nu ca realitate în sine.

 

 

 

Problema existenţei în  matematică

Apariţia paradoxurilor în matematică la sfârşitul secolului al XIX-lea a produs în matematică o criză de fundamente, care a impus o reconstrucţie a acestora. Printre problemele incluse în reconstrucţia teoretică s-a situat şi cea a existenţei matematice. Iniţial aceasta a fost inclusă în încercarea de definire a statutului ontologic al obiectelor matematice şi de reformare a criteriilor realităţii matematice, în cadrul logicismului, formalismului şi intuiţionismului. Mai apoi  ideea existenţei matematice a fost implicată în studierea raportului dintre obiectele matematice şi sistemele formale. Cele trei perspective principale de reformare a matematicii au reprezentat trei direcţii de reconstrucţie a ontologiei matematicii corespunzătoare direcţiilor de rezolvare filosofică a problemei universalelor: realism, conceptualism şi nominalism. În matematică, realismul acordă obiectelor acesteia o existenţă în sine, independentă de construcţiile teoretice şi lingvistice. Conceptualismul consideră entităţile matematice ca fiind exclusiv creaţii subiective, pure abstracţii, fără nici o corespondenţă cu realitatea. Nominalismul reduce existenţa matematică la limbaj.

Realismul, reprezentat de G: Cantor, B. Bolţano, G. Frege, B. Russel, K. Godel, consideră că matematica are obiect de studiu un domeniu de entităţi aparte, ne-spaţiale, ne-mentale, atemporale şi ne-lingvistice, dar reale, care sunt cunoscute printr-un fel de intuiţie ne-empirică. Formulele matematice descriu aceste obiecte, iar ceea ce spun ele despre poate fi adevărat sau fals. Obiectele matematicii sunt reale, alcătuiesc un „dat” exterior diferit de existenţa fizică. Realismul matematic a fost criticat de empirism, pentru că nu au existenţă efectivă obiectele necontrolabile  şi inaccesibile empiric, cât şi de formalism, pe motiv că există descrieri formale alternative, uneori contradictorii aceloraşi obiecte matematice, fapt ce ar infirma existenţa obiectelor matematice ca atare. În urma criticii s-au format teorii neorealiste, care atenuează unele deficienţe. K. Popper nu admite de exemplu autonomia totală a obiectelor matematice, abordând un punct de vedere evoluţionist în analiza acestora. Obiectele matematice au un statut aparte, existând la confluenţa subiectivului şi obiectivului, prin care odată create dobândesc o  relativă autonomie, producând consecinţe independente de intenţiile subiectului, relaţii şi probleme neimaginabile de acesta. Apare, astfel, un gen nou de existenţă matematică: existenţa problemelor.

Nominalismul s-a dezvoltat în opoziţie cu realismul şi a cunoscut două forme nominalismul matematic şi formalismul. Pornind de la teza că universalele nu există efectiv, nominalismul transformă matematica într-un sistem de calcul pur formal, ale cărei enunţuri nu sunt afirmaţii asupra existenţei obiective, ci pur şi simplu scheme vide. Programul formalismului ambiţiona  a fonda o certitudine absolută a matematicii. Pentru el, paradoxale matematicii nu erau provocate de obiectele matematicii, ci de folosirea incorectă şi abuzive a unor metode. Premisa de la care porneşte el este că infinitul nu are existenţă autentică, infinitul nu este de găsit nicăieri şi este un produs intelectual. El împarte matematica în două domenii: real şi ideal. Domeniul ideal prezintă obiecte extralogice, concrete care există intuitiv, ca trăire efectiv nemijlocită, înainte de orice gândire; afirmare acestui tip de obiecte este considerată atitudine filosofică fundamentală, necesară matematicii. Domeniul ideal, complementar celui real conţine structuri şi elemente ideale (radical din - 1), ce au un rol pur operaţional, nu au existenţă reală.

Intuiţionismul matematic concepe matematica ca pe o activitate complet autonomă, independentă şi primară faţă de logică şi limbaj, întemeiată pe o intuiţie primară, originară, pură, a priori. Existenţa matematicii este definită prin construcţie: numai obiectele construite în intuiţia pură au existenţă matematică. Fiind produse prin intuiţie acestea se legitimează de la sine. Pentru Brouwer matematica există independent de experienţă şi se construieşte pe baza unei intuiţii apriorice, prin eliminarea tuturor conceptelor, enunţurilor şi demonstraţiilor care nu corespund exigenţilor constructibilităţii.

Cele trei direcţii în filosofia matematicii sunt abordări complementare ale problemei existenţei matematicii. În matematică s-au formulat criterii de existenţă, pentru acceptarea diferitor construcţii formale. Matematica clasică a folosit  criteriul consistenţei: un concept matematic are dreptul la existenţă numai dacă definiţia lui nu conţine contradicţii cu sine sau cu supoziţiile anterioare. Sensul existenţei în matematică din acest punct de vedere este lipsa de contradicţii. Apariţia paradoxelor în matematică a subliniat neîncrederea în acest criteriu, ceea ce a condus la formularea unui nou criteriu, după care a exista înseamnă a fi construit.

 

Existenţă şi neant

În străduinţele sale de a explica conceptul de existenţă filosofii l-au corelat cu alte concepte tot atât de nedeterminate, cum ar fi Unul, Esenţa, Transcendent, cât şi cu alte aspecte ale existenţei determinate. O altă corelaţie determinativă pentru existenţă este cu  Neantul (nimicul).

Termenul Neant exprimă negaţia a ceva, a existenţei, fiind identic cu „nu este”, „nu există”.

În filosofia apuseană pentru prima dată noţiunea de existenţă şi neant sunt corelate de Parmenide, în renumitul său poem „Despre natură”. În care demonstrează că Fiinţa este ceea ce este veşnic, nu are început şi sfârşit, nu apare şi nu dispare, nu se divizează, nu este supusă schimbărilor şi mişcării. Pe când neantul are determinări opuse: este temporar, se divizează, este în veşnică schimbare, apare şi dispare. Fiinţa poate fi înţeleasă cu ajutorul gândirii, ea este obiect al gândirii. Neantul nu poate fi înţeles prin intermediul gândirii, pentru că acesta este contradictoriu. Cea ce nu este nici nu poate fi înţeles. Parmenide susţine că fiinţa există, iar neantul nu.

Platon, dimpotrivă susţine şi existenţa neantului, prin care înţelege când materie, când „altul”. Lucrurile pentru el au şi nu au existenţă în acelaşi timp. Existenţă adevărată au doar ideile. Aristotel va accepta şi el existenţa neantului, ca „fiinţă prin accident”. Democrit susţine că neantul este vidul, golul.

Direcţia deschisă de Parmenide şi continuată de Leibniz, Hegel şi Sartre va subordona neantul fiinţei. A doua direcţie susţinută de neoplatonism, creştinism, Schelling, Schopenhauer, Heidegger va considera neantul primordial fiinţei, ca origine, fundament al acesteia. Pentru Heidegger neantul există de altfel n-am putea exprima nimic despre el. Neantul nu poate fi gândit logic, dar el este accesibil prin teamă, prin angoasă, prin trăire afectivă „neantizarea existentului”, alunecarea în totalitatea neantului. Heidegger, ca şi Sartre, se referă la existenţa umană şi pentru aceasta neantul există ca negare a sa, ca acel ceva, care conferă sens, sensul suprem al existenţei umane este neantizarea sa. Teama ca experienţă umană la Heidegger, apare la Sartre ca „greaţă”, ca revoltă împotriva existenţei neautentice cotidiene, în care omul se simte neliber. Aspiraţia spre libertate, spre o viaţă autentică se realizează prin evadarea din cotidian, prin transcenderea dincolo de existentul banal, în nimic, în neant unde omul este total liber şi-şi găseşte existenţa autentică, valoroasă. Apariţia neantului nu este negarea existenţei, ci condiţie a devenirii a existenţei ca existenţă în sine. El este „altul” absolut al existenţei, condiţie a conceperii fiinţării.

O problemă discutată în filosofie în legătură cu neantul este aceea a sferei acestuia în raport cu existenţa, dacă se aplică la orişice existenţă sau numai la anumite genuri. Im. Kant considera neantul ceva absurd, o contradicţie internă, căci el este negare completă  a existenţei. Pentru Hegel toate existenţele derivă din neant.

Neantul în filosofie apare drept un concept necesar mai mult cu o valoare logico-metodologică, pentru întemeierea determinările existenţei.