Contur secțiune

  • Prelegerea 2. Procesul comunicării. Structura și elementele comunicării

     

     Comunicarea implica prezenta a cel puțin doua persoane fără de care ea nu are sens: EMITATORUL ȘI RECEPTORUL. Însă procesul de comunicare cuprinde mai multe elemente:

    1. Emițătorul
    2. Receptorul
    3. Mijlocul (Canalul) de comunicare
    4.  Mesajul
    5. Contextul comunicării
    6. Codificarea, decodificarea. Codul
    7.  Limbajul comunicării
    8. Feed-back-ul
    9. Barierele în comunicare

     

    Cea mai simpla schema a structurii procesului de comunicare a fost propusa inca din anul 1934 de Karl Buhler, in lucrarea "Die Spachtheorie" (figura nr.1).

    Figura nr.1

    La rândul lor J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten si G.W.Noomen realizeaza un "model fundamental al procesului de comunicare" (figura nr.2)

    x y x+z x'

    emitator, codare, canal, decodare ,receptor, efect, zgomot de fond

    Figura nr. 2

    EMIȚĂTORUL

    Emiţătorul  poate fi un individ sau un grup, o instituţie, o organizaţie, etc.

    Emiţătorul reprezintă entitatea care transmite mesajul şi care, în majoritatea situaţiilor, le şi produce. Vom face distincție între cel ce transmite mesajul (emițătorul) și cel care-l pregătește. Această distincţie este necesară deoarece există cazuri în care emiţătorul comunică un mesaj produs de o altă entitate pe care o vom regăsi sub numele de sursă. În ciuda acestei distincţii, chiar şi în cazul în care rolul emiţătorului este de a transmite un mesaj produs de către o sursă, el contribuie creativ la transmitere, dacă ţinem cont și de elementele paralingvistice (timbrul vocii, ritmul, pauzele, intensitatea vorbirii, tonul etc.) care însoţesc respectivul mesaj.

    EMITATORUL este inițiatorul comunicării. El alege mijlocul de comunicare si limbajul astfel încât receptorul sa–i înțeleagă mesajul formulat. Emițătorul are dreptul de a alege receptorul cu care dorește sa comunice

     

    Receptorul

    Receptorul este entitatea care primește mesajul. Facem o distincție între receptorul mesajului și destinatarul mesajului. În baza unei distincții similare cu cea realizată în cazul emițătorului, receptorul poate să fie sau nu și persoana căreia îi este destinat mesajul. Se operează această diferențiere pornind de la alte raționamente, numind persoana căreia îi este adresat mesajul destinatar. Primele teorii și modele ale comunicării acordă un rol mult mai important emițătorului în comparație cu receptorul, care este privit ca fiind un element pasiv, care primește un mesaj și acționează, verbal sau faptic, în concordanță cu ceea ce i s-a transmis. Modelele și teoriile ulterioare, în special cele interacționiste, mută accentul pe receptor și pe negocierea cu mesajul. Mesajul acoperă un teritoriu complex în cadrul procesului de comunicare, constituind „conținutul” transmis între cei doi actori ai comunicării.

    Canalul de comunicare

    Vom observat că eficienta transmiterii mesajului și atingerea scopului sunt condiționate de factori diverși, în aceeași măsură în care este condiționată de credibilitatea sursei de proveniență, de expertiza domeniului de activitate a emițătorului și nu în ultimul rând de atractivitatea acestuia, de elementele pe care sursa le are în comun cu receptorul mesajului sau chiar a atracției personale pe care o exercită sursa asupra auditoriului.

    Canalul de comunicare reprezintă tocmai „drumul", calea prin care se distribuie mesajul.

    Sunt recunoscute două canale de comunicare:

    • personale - care se referă la comunicarea directă, faţă în faţă, prin telefon sau poştă, între două sau mai multe persoane;
    • impersonale sau indirecte - fără contactul direct între partenerii comunicării, prin intermediul mijloacelor de comunicare, mass media, mijloace de comunicare în masă (tipărituri, posturi radio-tv, mijloace de expunere exterioare -panouri, afişe, etc.), evenimente.

    MESAJUL

    MESAJUL este forma fizica in care emițătorul codifica informația, poate fi un ordin, o idee, un gând. Mesajul are ca obiectiv informarea, convingerea, impresionarea, amuzarea, obținerea unui acțiuni.

    Mesajul constituie elementul de legătură între emițător și receptor și poate fi studiat în funcție de intențiile lor. În transmiterea unui mesaj poate prima fie latura informativă, fie latura privitoare la capacitatea de influențare. Această din urmă latură a constituit obiectul unor importante studii și experimente, începând cu cele conduse de Carl Hovland la Universitatea Yale în anii ’50-’60 (Hovland et al., 1953; Sherif & Hovland, 1961), care au ajuns la concluzia că mesajele prin care se intenționează influențarea nu pot produce efecte în lipsa atenției, înțelegerii și acceptării din partea receptorilor. Pentru transmiterea unui mesaj sunt necesare canale de comunicare şi coduri comune de interpretare. Odată codificat de emițător în semnale, mesajul necesită o decodificare din partea receptorului. Ceea ce se transmite în mod real între actorii comunicării sunt seturile de semnale în baza unor coduri unanim acceptate, nu mesajele în sine. Mesajele intră în contact direct cu fiecare dintre cei doi parteneri ai comunicării, dar din perspectivă semantică, între mesajul emis şi mesajul recepţionat există diferenţe atâta vreme cât între emiţător şi receptor există diferenţe (de experienţă, de cunoaştere, de stare emoţională etc.)

    Mesajul reprezintă ceea ce se transmite în procesul comunicării, respectiv informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul, etc.

    Conţinutul mesajului cuprinde elemente:

    • raţionale - care vizează propriul interes al auditoriului;
    • emoţionale - care urmăresc să trezească sentimente pozitive sau negative;
    • morale - care urmăresc sensibilizarea auditoriului cu privire la ceea ce este "bine" sau "corect".

    Fiind un proces biunivoc mesajul poate îmbrăca mai multe forme:

    • mesajul conceput (din mintea emiţătorului);
    • mesajul transmis propriu-zis;
    • mesajul interceptat de receptor;
    • mesajul reamintit (reţinut) de receptor.

    Din punct de vedere al structurii mesajului pentru ca acesta să fie eficient, se vor avea în vedere trei aspecte relevante:

    • cine trage concluzia asupra eficienţei mesajului - specialistul sau auditorul;
    • se prezintă doar punctele forte sau se aduc la cunoştinţă şi calităţile şi lipsurile;
    • care este ordinea prezentării argumentelor forte - la început sau la sfârşit.

    De asemenea, pentru ca mesajul să capteze atenţia auditoriului trebuiesc avute în vedere următorii factori:

    • valoarea practică pentru public;
    • interesul grupului vizat faţă de mesaj;
    • noutatea informaţiilor;
    • efectul modului de prezentare asupra publicului. Canalul de comunicare (media)

     

    Contextul comunicării

    Contextul sau „atmosfera" reprezintă mediul special creat pentru a determina sau transmite partenerului, destinatarului, încrederea, sprijinul, facilitarea, determinarea de a primi, accepta, aprecia mesajul.

    Contextul influenţează atât ceea ce se comunică, cât şi maniera în care se comunică, comportând mai multe dimensiuni: fizic, cultural, socio-psihologic, temporal, etc. CONTEXTUL este foarte important pentru ca aceleași cuvinte vor suna altfel intr-un birou decât pe strada. Orice comunicare are contextul lui.

    Codificarea - decodificarea

    Codificarea reprezintă procesul de aranjare a mesajului, a ideilor într-un limbaj ce poate fi recunoscut de receptor. În comunicarea umană sunt recunoscute trei forme de limbaj - verbal, nonverbal și paraverbal.

    Decodificarea constă în operaţiunea prin care receptorul atribuie un înţeles mesajului transmis de emiţător, de receptare şi interpretare a acestuia.

    CODUL

    Codul reprezintă un sistem de semnificare specific unui grup social sau unei culturi şi presupune, în egală măsură, un sistem de semne şi un sistem de norme în baza căruia respectivele semne se combină. Problematica acestui element al comunicării este complexă şi necesită o interpretare diferită, prin apel la perspectiva așa-numitei școli semiotice.

    • codurile pot fi digitale sau analogice: 

    a)    limbajul verbal este preponderent digital;     

    b)     limbajul nonverbal, în special cel neintenționat, este preponderent analogic:

    • o altă taxonomie: coduri logice/coduri estetice.
    • Codurile logice presupun un grad ridicat de arbitrarietate a semnului, stabilirea unei convenţii explicite şi clar definite privitoare la înţelesul semnului, iar relaţia dintre semnul fizic şi conceptul mental este fixată şi împărtăşită indiferent de apartenenţa culturală. Un exemplu de cod logic (sau arbitrar) este codul matematic.
    • Codurile estetice presupun o definire vagă şi permit o negociere a înţelesului în relaţia dintre utilizatorii semnului şi semn. Codurile estetice sunt expresive şi se obţin ca urmare a unui acord din partea utilizatorilor cu privire la experienţa culturală împărtăşită.

    Succesul procesului de comunicare constă tocmai în concordanţa dintre ceea ce s-a transmis şi ceea ce s-a recepţionat. Dacă nu vorbesc aceiaşi limbă, ei nu se pot face înţeleşi sau nu pot cunoaşte şi înţelege mesajul transmis.

    De aceea, în „teoria comunicării" se spune că cei doi parteneri „trebuie să vorbească aceeaşi limbă".

    LIMBAJUL DE COMUNICARE poate fi:

    1.  verbal –cu cuvinte,
    2.  non-verbal prin limbajul corpului, timpului, spațiului, lucrurilor, imbrăcămintelor
    3.  paraverbal-prin folosire tonalității, accentuării, ritmului de vorbire

     

    FEEDBAK-UL

    În studiile de comunicare, feedback-ul este răspunsul receptorului la un mesaj sau activitate.

    „Termenul„ feedback ”este preluat din cibernetică, o ramură a ingineriei care se ocupă cu sistemele de auto-reglare. În forma sa cea mai simplă, feedback-ul este un sistem de control auto-stabilizator. În procesul de comunicare , feedback-ul se referă la un răspuns de la receptor care oferă emițătorului o idee despre modul în care mesajul este primit și dacă acesta trebuie modificat.

    • Daca vorbim despre definiția lui oficiala, Dexul definește feedback-ul ca o „retroacțiune care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menținerii stabilității și echilibrului lor față de influențe exterioare; retroacțiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanț cauzal închis“.
    • Cu alte cuvinte, feedbackul este o reacție care are rolul de a menține stabilitatea si echilibrul. El trebuie sa fie mai ales un răspuns la o anumita cauza.
    • Atunci când oferim un feedback, acesta trebuie gândit ca un răspuns care sa comunice eficient si foarte exact ce ne deranjează, in ce mod ne afectează sau care anume sunt așteptările noastre de la o persoana.
    • Feedbackul nu trebuie formulat astfel încât sa lezeze o persoana. Cel care primește feedback trebuie sa înțeleagă clar care anume sunt nemulțumirile legate de el. De asemenea, persoana care primește feedback trebuie sa înțeleagă faptul ca cel care deranjează este comportamentul afișat, si nu persoana lui.
    • Mai exact, feedbackul trebuie sa fie o reacție la un comportament, la ce a experimentat o persoana când a intrat in contact cu un anume fenomen.
    • Feedbackul nu trebuie sa fie un sfat, o sondare psihologica, o critica sau o lauda.
    • Exista trei tipuri de feedback:
    • Feedbackul evaluativ – acesta nu generează cele mai bune rezultate, din păcate. De multe ori, acest tip de feedback este interpretat, mai ales atunci când este negativ, ca răutate sau atac la persoana. Feedback-ul evaluativ este eficient numai in cazurile in care este pozitiv. In cazul in care avem de-a face cu un feedback negativ, acesta nu va duce decât in cazuri rare la schimbarea comportamentului. In plus nu va fi un factor de stabilitate si echilibru, așa cum cere definiția;
    • Feedbackul prescriptiv – acest tip de feedback nu oferă o informație precisa. Atunci când cineva oferă un astfel de feedback, el nu comunica clar ce a făcut persoana evaluata, ci, mai degrabă, ce ar trebui sa facă. Astfel, este lipsit de consistenta. Pentru ca suna mai mult ca un sfat, persoana care primește un astfel de feedback se va închide in sine, gândind ca este ușor sa vorbești, dar mai greu este sa acționezi;
    • Feedbackul descriptiv – singurul care corespunde 100% definiției. Atunci când este oferit corect, acesta aduce îmbunătățiri majore. Deoarece reduce reacția defensiva din partea subiectului, acest tip de feedback produce rezultate remarcabile. Feedbackul descriptiv este eficient pentru ca nu emite judecați de valoare, pentru ca este specific, pentru ca este bine țintit si pentru ca, de cele mai multe ori, este solicitat. In plus, acest tip de feedback este bine intenționat, poate fi aplicat, este realist si chiar aduce îmbunătățiri.

     

    BARIERILE COMUNICĂRII

    Barierele (zgomotul, bruiajul) comunicării

    „Barierele" reprezintă factorii de alterare a comunicării, de distorsiune neplanificate, surveniți în timpul procesului de transmitere a mesajului care fac ca receptorul să primească un mesaj diferit de cel transmis de emițător. În această categorie identificăm mai multe situații limită:

    1. diferențe de percepție - modul în care privim „lumea" și care este     influențat în mod direct de experiențele fiecăruia anterioare, de vârstă, de naționalitate, cultură, educație, ocupație, sex, temperament, conducând la interpretări diferite;
    2. concluziile grăbite („pripite") când vedem ceea ce dorim să vedem și auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea (nu dăm atenție mesajului comunicat);
    3. stereotipele tratăm persoanele ca și când ar fi una singură (dacă am cunoscut un agronom, i-am cunoscut pe toți);
    4. lipsa de cunoaștere - vom întâmpina greutăți și dificultăți în a comunica cu cineva, când respectivul are o educație diferită. Sau dacă cunoștințele acestuia legate de un subiect sunt mai reduse;
    5. lipsa de interes - a interlocutorului faţă de mesajul emis, ceea ce presupune abilitatea de a direcționa mesajul astfel încât să corespundă interesului celui care-l primește;
    6. dificultăți de exprimare -atunci când emițătorul nu găsește exprimarea potrivită pentru a transmite mesajul, ideile sau lipsa de încredere, vocabularul sărac, emoțiile pot duce la devierea sensului mesajului;
    7. personalități - celor doi parteneri ai comunicării care determină adoptarea propriei persoane, controlul temperamentului, al limbajului, în funcție de personalitatea și starea de spirit interlocutorului, astfel încât mesajul să fie receptat în forma pe care emițătorul a dorit să o transmită;
    8. emoțiile - pot contribui la blocarea transmiterii mesajului, la incoerența în comunicare și chiar la deturnarea sensului acestuia;

    ü neîncrederea - contribuie la dificultăţi în comunicare prin incapacitatea de a transmite corect, coerent şi edificator mesajul;

    ü constrângerile de timp - în cazul în care sub presiunea timpului mesajul transmis interlocutorului nu este recepţionat corect, ceea ce presupune alocarea unui timp, opţiuni funcţie de tipul de mesaj transmis;

    ü informaţii irelevante în exces - mesajul transmis trebuie să fie clar, concis, complet, fără informaţii ce nu sunt specifice conţinutului său, sau nu au legătură cu acesta.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Schema procesului de comunicare

     

    Cea mai simpla schema a structurii procesului de comunicare a fost propusa inca din anul 1934 de Karl Buhler, in lucrarea "Die Spachtheorie" (figura nr.1).

    Figura nr.1

     

     

     

     

     

    La rândul lor J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten si G.W.Noomen realizeaza un "model fundamental al procesului de comunicare" (figura nr.2)

    x y x+z x'

    emitator, codare, canal, decodare ,receptor, efect, zgomot de fond

    Figura nr. 2